Cetăţenia României nu este o marfă.

…Aşa cum gândesc unii locuitori ai Republicii Moldova care-şi obţin dreptul de a beneficia, graţie ascendenţilor lor cetăţeni ai României interbelice, de legătura juridică, formală, cu România.

Una din locuitoarele teritoriului dintre Prut şi Nistru care gândesc în acest fel se numeşte Irina Tarasiuc şi este cântăreaţă. Aceasta a declarat că pentru ea cetăţenia română este o simplă viză, o metodă de „a fi mai mobilă”.

Irina Tarasiuc a adus atingere instituţiei cetăţeniei statului român aflându-se în afara acestuia, reducând calitatea de cetăţean al României la o simplă trecere liberă prin vămile europene. Ea nu mai este demnă să deţină dreptul pe care şi l-a obţinut anterior, deoarece a denigrat acest drept în mod public.

Iniţiativa retragerii cetăţeniei române pentru doamna Irina Tarasiuc a venit de pe facebook la începutul lunii august, şi tot de pe facebook acest subiect a crescut în importanţă până a ajuns să fie dezbătut în Parlamentul României.

Imediat după ce lucrurile au devenit mai serioase, au apărut ştiri pe anumite platforme on-line, care informează că Irinei Tarasiuc i-ar fi fost deja retrasă cetăţenia, în condiţiile în care aceasta are timp să depună recurs până pe 21 aprilie 2015.

Indiferent dacă aceste ştiri sunt simple satire, parodii sau farse, ele au ajuns până în Republica Moldova şi au fost interpretate „pe bune”, adică luate în serios.

Tot în serios ar putea lua respectivele ştiri şi presa moscovită, urmată de diplomaţia de acolo. O diplomaţie care deja critică România pentru opţiunea acesteia lansată prin vocea prim-ministrului Victor Ponta, de a-şi asuma un angajament de refacere a unităţii poporului român până în anul 2018. Aceeaşi diplomaţie rusă ar putea reacţiona dur, mai ales în contextul declaraţiilor prim-ministrului, şi ar putea arunca vini imaginare asupra statului român, atacând politicile acestuia de a facilita foştilor cetăţeni români şi urmaşilor acestora restabilirea dreptului pierdut fără voia lor pe 28 iunie 1940 şi apoi în zilele lui august 1944 – cetăţenia României.

Chiar dacă declaraţiile prim-ministrului au fost alambicate şi interpretabile, aşa cum ne-a obişnuit deja, şi în pofida faptului că acestea trebuie văzute şi în contextul alegerilor prezidenţiale din 2 noiembrie, diplomaţia rusă în căutare de „cai de bătaie” ar putea să nu se abţină din a continua şirul declaraţiilor agresive faţă de România.

Aşadar, ceea ce trebuie să ştie oricine ajunge cu lectura până aici, este că statul român, prin puterea sa judecătorească, îi oferă Irinei Tarasiuc un termen în care să-şi apere dreptul la cetăţenia română. Sau nu. În ambele cazuri, data limită de la care se va putea vorbi despre retragerea cetăţeniei române, dacă va fi cazul, este 21 aprilie 2015.

Până atunci, Irina Tarasiuc rămâne cetăţeană a României.

REPUBLICA MOLDOVA – O CLEPTOCRAȚIE ÎN PLINĂ ÎNFLORIRE

După declarațiile reprezentantului Băncii Mondiale la Chișinău, m-am convins că trăim o realitate formată din mai multe planuri paralele – în unul, noi (cetățenii) îi credem când ne mint frumos (de fapt, ne-o trag pe la spate, iertată fie-mi expresia) că ne vom integra în UE și de dragul ”Vilniusului” trebuie să răbdăm, să suportăm orice, ca nu cumva „draga de ea”, sărmana coaliție, să colapseze și să ratăm șansa istorică de a începe procesul de integrare europeană. În celălalt plan, planul faptelor concrete, nu al manipulării mediatice, ei, cei care ne conduc, împart bunurile publice ale acestui stat cu mafioții ceceni și daghestanezi, iar principala instituție financiară în care cei ca mine (plebea, adică) țin sume de ordinul miilor de lei (economii), este împărțită între două tabere criminale organizate, care controlează exercitarea puterii în numele cetățenilor.

Într-o asemenea situație, integrarea europeană este un mit, chiar dacă vom parafa acordurile la Vilnius. Chiar dacă la anul vom semna aceste acorduri. Un stat a cărui Bancă Națională nu este în măsură să apere piața financiară și economiile cetățenilor (dar este în măsură să efectueze mașinațiuni cu cursul de schimb al monedei naționale în scopuri oculte), al cărui guvern nu este în stare să apere instituții producătoare de profit de interesele mafiei transnaționale controlate politic de un stat care nu ne este prieten, ci dușman declarat, Rusia (vezi termenii armistițiului din 21 iulie 1992 pentru argumentarea sintagmei ”dușman declarat”), nu se va integra sub nici o formă în UE.

O dată în plus, integrarea europeană se dovedește a fi un simplu artificiu propagandistic destinat unei audiențe mediocre, cu scopul de a acoperi adevărata funcție a statului Republica Moldova de la înființarea lui încoace, la 27 august 1991. Din acest punct de vedere, ideea de integrare europeană și modul în care aceasta este utilizată în discursul public al guvernării nu se deosebește cu nimic de utilizarea ideii de integrare cu Rusia și Belarus pe care guvernarea comunistă a utilizat-o din 2001 până în 2004. Nu se deosebește cu nimic de modul în care a utilizat ideea integrării europene aceeași guvernare comunistă.

Adevărata funcție a statului Republica Moldova, creat prin voința a câteva sute de oameni cu susținerea a câteva sute de mii (aceștia din urmă credeau că fac o treabă bună, dar ei ar fi susținut și un alt scenariu, mai bun, dacă acei câteva sute de oameni din vârf ar fi fost adevărați patrioți, nu lepre profitoare) a fost și este parazitarea pe seama populației de 3-4 milioane de persoane care locuiește în spațiul administrat de statul moldovean. Această parazitare se realizează cu câteva scopuri:

1. Satisfacerea necesității de putere politică și vizibilitate publică a unei caste de câteva sute de persoane provenite în proporție de 90 la sută din fostul PCUS, PCM și structurile aferente (Inclusiv ”prozeliți” mai tineri – persoane de cam 20 de ani când s-a destrămat URSS – nu dau nume, mizez pe capacitatea cititorilor de a citi și printre rânduri).

2. Oferirea unei platforme ideale pentru dezvoltarea de afaceri aducătoare de profit reprezentanților aceleiași caste și clientelei acesteia (aici numărul indivizilor implicați crește, dar nu cu mult – cel mult câteva mii). În acest caz, se recurge atât la afaceri legale, cât și la unele ”semi”-legale – rata extrem de rapidă cu care apar modificări legislative ”picate din pod” (inexplicabile la prima vedere) este o dovadă în acest sens.

3. Satisfacerea necesităților de spațiu de depozitare și tranzitare pentru reprezentanții grupurilor infracționale transnaționale, care folosesc R.M. pe post de ecluză. De cele mai multe ori, aceste grupuri infracționale sunt bazate tot în state ale fostei URSS.

Atunci când între diferiți reprezentanți ai castei de la punctul 1 (inclusiv clientela lor) apar conflicte și se formează tabere, se recurge adesea la reglări de conturi cu caracter absolut ilegal, întrucât lipsește timpul și, adesea, pârghiile necesare modificării legilor pentru a conferi procesului o aură legală. Cam asta s-a întâmplat în RM din ianuarie 2013 până acum. Acum se pare că în rândurile castei s-a instaurat din nou buna înțelegere. Până când, nu știu.

Ceea ce știu este că Republica Moldova nu a fost niciodată condusă, în toată perioada existenței ei, de altcineva decât niște șacali cu chip de om, niște hiene ahtiate după profit, influență și putere. Aceștia sunt adevărați vampiri care, da, nu mă voi feri de această formulare de tip bolșevic (preluată din experiența Revoluției Franceze din 1789) – sug sângele poporului nostru. Ei sug sevele acestui pământ, acestui spațiu, ei pângăresc prin însăși existența lor tot ce avem mai drag, mai sfânt.

Degradarea tot mai accelerată a comportamentului în public, la toate categoriile de cetățeni, se produce prin puterea exemplului – dacă îl văd pe prim-ministru furând, eu de ce n-aș fura? Dacă îl văd pe președinte înjurând ca un miliționer sovietic (mă refer la fostul), eu de ce n-aș înjura?

În tot acest timp, fluxurile financiare și tot ce înseamnă profituri în acest teritoriu intră în buzunarele a câteva mii de oameni, și, prin redistribuire ulterioară, în alte câteva zeci de mii de buzunare (maxim). Restul cetățenilor supraviețuiesc din remitențe.

Nu avem capitalism în Republica Moldova. Avem un sistem numit cleptocrație – hoții conduc. Ei ne decid soarta. Cei care doresc să schimbe cumva situația intră în acest sistem, sunt absorbiți de el, și în cele din urmă îi devin prizonieri – se adaptează și încep să fure și ei. ”Măcar până la anul. De la anul mă fac băiat cuminte. Și încep să lupt pentru popor.”.

Aceștia, dar și alții, nu-și dau seama de un fapt simplu: nu poți schimba în bine ceea ce e din start, născut pentru a face rău. Statul Republica Moldova este un ansamblu de instituții create tocmai cu scopul de a fura, de a îmbogăți maxim câteva mii de oameni, de a ține 4 milioane de oameni în sărăcie. Dacă nu-i așa cum zic eu, răspundeți-mi la o întrebare simplă: unde e azi Andrei Sangheli și ce face? Dar unde va fi peste 15 ani Vladimir Plahotniuc?

În mod normal, în 1991 la Nistru (sau poate puțin dincolo de Nistru) ar fi trebuit să se instaleze frontiera româno-ucraineană. În mod normal. Dar noi trăim într-o lume paralelă la cea normală. Într-o lume în care poți fi în același timp șef al contrabandei cu țigări și prim-ministru. Sau șef de grupare infracțională organizată și vicepreședinte de parlament.

Zilele trecute, un blogger pe care-l citesc și îl apreciez pentru inteligența și prezența de spirit de care dă dovadă scria că avem nevoie de o mână de fier în Republica Moldova.

Eu cred că avem nevoie să ieșim din Matrix-ul care se numește Republica Moldova. Să ne dăm seama că în urmă cu 22 de ani, în 1991, a avut loc un mare act de manipulare publică, un act de ”șterpelire” pe nevăzute a unei construcții și de instalare a alteia, de schimbare aproape imperceptibilă, aproape de neobservat, a unor accente, a unor vorbe, declarații. În rezultatul acestei schimbări aproape imperceptibile de macaz istoric, ne-am trezit că avem un stat independent și în primii ani am fost foarte mândri de asta.

Mai suntem și acum mândri? Dacă e să fim totalmente sinceri cu noi, suntem mândri că avem un stat care procedează așa cum procedează? Ne place această creatură?

Eu zic că unui număr de peste un milion de cetățeni, în mod sigur nu le place.

Restul, două milioane, mai avem timp să ne dăm seama.

Dar… chiar mai avem timp?

Sau ne înghit cu totul… cleptocrații?

– See more at: http://vox.publika.md/politica/republica-moldova-o-cleptocratie-in-plina-inflorire-506806.html#sthash.ljI46fCo.dpuf

Răspuns pentru Cristian Tabără

Am citit azi articolul lui Cristi Tabără de pe blogul său, tabaracristi.union.md, ”ROMÂNOFOBIA – întrebări către moldovenii care mă urăsc”. După cum îi spune și titlul, articolul este în egală măsură un discurs din perspectivă personală asupra românofobiei moldovenilor din Est, dar și o serie de întrebări adresate acelorași moldoveni.

Nu mă simt vizat de prima parte a articolului, deoarece nu sunt românofob. Cât privește a doua parte, cea cu întrebările, situația se schimbă. O să încerc să dau un răspuns acestor întrebări.

Ce ati avea de pierdut daca ati simti, in sfarsit, ca suntem frati?

R: Cristi (îți spun așa pentru că ne cunoaștem și ai protestat în repetate rânduri dacă-ți ziceam ”domnule Tabără”), folosești condițional-optativul cerându-le majorității moldovenilor să-și imagineze. Să vizualizeze cu ochii minții o situație diferită decât cea de astăzi, una în care ei i-ar ”simți” pe români ca frați. E foarte dificilă chestia asta cu simțirea. Foarte puțini moldoveni îi simt ca frați chiar pe alți moldoveni, iar tu vorbești de români. E greu, Cristi. Nu vă merităm, Cristi. Majoritatea celor dintre noi, cei de pe malul stâng, nu vă merităm. Iar cei care vă merită sunt deja printre voi. Ca mine și ca alții.

Poate c-am avea de pierdut rânza. Nu știi ce-i aia? E un organ intern, dar mai înseamnă și ”îngâmfare”. După principiul ”Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul”. Majoritatea moldovenilor încearcă o mândrie perversă când simt că nu sunt români. Că sunt altceva. Cu cât mai subdezvoltați suntem, cu atât ne mândrim mai mult. Ai observat culorile tricolorului moldovenesc? Roșul bate spre roz, iar albastrul normal, închis, bate spre azuriu. Uite, de-aia sunt moldovenii mândri că-s moldoveni. Diferențele alea cromatice transformă drapelul românesc în drapel moldovenesc. Al nostru și numai al nostru.

Presupun că ai văzut ”Lord of the rings”. Îți amintești de personajul Gollum/Smeagol, obsedat de găsirea lui ”My precious”, adică a Inelului. Cel care fusese hobbit cândva, dar după ce găsise inelul supraviețuise, datorită acestuia, câteva secole. Gollum avea psihoze teribile, în decursul cărora îi apărea un al doilea eu, cel al lui Smeagol, partea bună a personalității sale. Cu toate acestea, partea rea, Gollum, domina întotdeauna asupra părții bune. Așa e și cu moldovenii basarabeni. Aceeași persoană poate fi în stare să urle la concertul ”Rock pentru refugiați” ”România, România”, și apoi să-i înjure în sala de clasă pe ”țiganii borâți”, înțelegând prin asta întreaga românime. Desigur că mă refer la cineva anume.

Când eram licean, învățam ”Istoria românilor”. Era înainte de introducerea istoriei in(te)grate. Țin minte că treceam aproape involuntar prin mine tot ce scria acolo, de la revoluția din 1848 până la deportările sovietice. Adică eu interiorizam textul manualului, îl integram în propria personalitate. Și, desigur, citirea manualului de istorie îmi augmenta sentimentul de patriotism. Sau de naționalism, dacă vreți. Nu mă feresc de cuvântul ăsta. În schimb, mă uitam la mulți dintre colegii mei de liceu (nu doar de clasă). Se părea că nimeni n-are nicio treabă cu ce scria acolo. Hai, înțeleg să nu-ți placă istoria ca și obiect de studiu. Multora nu le plăcea. Am impresia că mai multora le plăcea matematica decât istoria, ceea ce eu unul cu formația mea umanistă nu pot să înțeleg. Dar asta era realitatea, eram câțiva în tot liceul care le aveam pe bune cu istoria. Ne număram pe degete. Și chiar din aceștia, de ceilalți nici nu mai vorbesc, eu n-aveam pe nimeni cu care să ne înțelegem, cu care să fim pe aceeași undă. Ce se întâmplă, aproape toți colegii mei citeau manualul și unii toceau pentru lecții, primeau note destul de mari. Dar le intra pe o ureche și le ieșea pe alta. Unii mi-ar spune că se întâmpla la fel la toate materiile. Posibil, dar aici lucrurile erau mai grave. Colegii mei respingeau involuntar sentimentul național românesc. Îl vomitau, îl dădeau afară. Nu înțelegeam cum e posibil și de ce se întâmplă. Faptul că aproape jumătate de liceu vorbea rusește la recreații, deși orele se țineau în română, nu putea fi o explicație, deoarece mai rămânea cealaltă jumătate. Care nu se deosebea cu nimic de prima.

Ca să revin la ceea ce cred eu că ar pierde moldovenii dacă ar simți că-s frați cu românii, cred că ar pierde ceva care le ține loc de pâine, carne, vin, îmbrăcăminte, slujbe, salarii, iar unora le ține loc și de mamă și tată – statalitatea. Nu erai aici pe vremea comuniștilor, dar dacă ai fi fost, ai fi știut despre ce vorbesc. Pe vremea aceea, în special în perioada 2007-2009, cuvântul statalitate era unul dintre cei mai încetățeniți termeni la televiziunea controlată de stat și de partid, deoarece era cel mai frecvent termen întâlnit în discursurile președintelui și ale subordonaților săi din regim. Nu mai știu ce comisie parlamentară își adăugase la denumire, am impresia, și ”…pentru protecția statalității”. Nu m-aș fi mirat dacă ar fi apărut pe atunci și Ministerul Protecției Statalității. Statalitatea era apărată de români, desigur. Pentru că nimeni altcineva nu o mai amenința.

Politicienii care conduc Republica Moldova astăzi, cu câteva excepții, nu sunt mai puțin stataliști decât cei care o conduceau atunci. În ultima vreme am început să mă îndoiesc chiar și de acele ”câteva excepții”. Nu spun mai mult, dar unii vor citi oricum printre rânduri. Ce te miri tu, Cristi, de prestația lor, când e la mintea cucoșului: există un stat, iar în stat există instituții plătite din buget. Cel mai unionist politician, odată ales președinte, se va transforma într-un statalist infailibil. Se numește ”alegere rațională”.

Ce ar fi daca ati recunoaste ca moldovenii sunt romani si ca a fi moldovean este doar o pozitionare locala, cu specificul ei, in sanul poporului roman?

Păi, având în vedere că Republica Moldova este urmașa directă a unui stat nelegitim născut în urma unei ocupații străine, recunoașterea faptului că moldovenii sunt o parte a națiunii române ar pune în pericol existența acelui ansamblu de instituții care este utilizat de către ”clasa politică” de la Chișinău pentru a asigura exercitarea Puterii. Pentru că, vezi tu Cristi, politicienii nu se țin atâta de fotoliile lor din Parlament, Guvern, sau Președinție, de dragul banilor sau beneficiilor de alt tip care pot fi exprimate tot în bani. Ei o fac de dragul Puterii. Puterea nu există decât de dragul Puterii însăși, cum spunea personajul O’Brien, din romanul ”1984”, de George Orwell. Este o axiomă. Un stat este ca un organism viu, pe măsură ce există, devine tot mai greu să-l dizolvi. Își dezvoltă mecanisme de autoapărare.

Ar pieri Republica Moldova?

Da, categoric, chiar cu toate mecanismele ei de autoapărare. Ar pieri un stat ratat, care în maxim 10 ani de la dispariție nu va mai fi regretat de nimeni. Nu va mai fi amintit de nimeni.

V-ar anexa Romania urgent?

Din punctul meu de vedere, cu cât mai urgent, cu atât mai bine. Însă sper că această Românie va fi o Românie un pic mai luminată la mintea conducătorilor săi decât România anilor 1918-1940. Îți dai seama de ce. Nu voi aprofunda subiectul, pentru că nu e cazul acum.

V-ar pedepsi cineva?

Oo, aici ai atins o coardă sensibilă. Nu, nu cred că ne-ar pedepsi cineva acum. Dar ne-au pedepsit suficient din 1940 până prin 1952 fizic, iar de atunci și până prin 1989, mai mult din punct de vedere moral. Apoi, în 1991-1992, iar fizic. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, apoi Rusia. Vezi cât de țanțoș se ține astăzi ambasadorul rus la Chișinău, parcă ar fi un vicerege în coloniile din Indiile de Vest? De-asta se ține țanțoș, că știe că ne temem de el. De ei. Ne temem fizic dar mai mult decât fizic ne temem moral. N-am ieșit încă din minoratul în care ne-au aruncat. Ne-au băgat în oase o frică de moarte cum nu v-au băgat vouă, ardelenilor, ungurii niciodată. Pentru că ei în 1000 de ani n-au exterminat o treime din populația românească a Ardealului, iar rușii au făcut-o din 1940 până în 1952 în Basarabia, iar dacă n-ar fi murit Stalin în 1953, ar mai fi exterminat pe puțin încă o treime. Această frică va mai bântui multe generații de-acum încolo.

Un om pe care-l bați cu picioarele în cap moare sau înebunește. Ce se întâmplă cu 3 milioane de oameni supuși unui procedeu similar, la nivel de masă? Ceva similar, numai că tot la nivel de masă. De-asta suntem așa cum ne știi, Cristi. Și încă mult timp nu vom fi altfel. Nu te rog să ne ierți, te rog să ne înțelegi. Să ne dai crezare, cu alte cuvinte. Și-apoi, am fost duplicitari dintotdeauna. E o caracteristică națională a tuturor românilor. Poate cel mai puțin suferă de ea ardelenii. Cinste vouă. Necinste nouă.

Cât de necesară este explozia mămăligii?

Există în limba engleză o expresie. ”Mixed feelings”. Literalmente s-ar traduce prin ceva de genul ”sentimente amestecate”, și ar însemna că ai păreri împărțite în interiorul propriei tale ființe în legătură cu un fapt anume. Cam asta am eu în legătură cu protestele care continuă de zece zile în capitala țării, București.

De ce? Explic. În primul rând, protestele sunt în mod clar îndreptate împotriva persoanei Traian Băsescu, actualul președinte al țării (până în 2014, conform mandatului), perceput ca fiind capul ”regimului ingrat” împotriva căruia se protestează. În trecut, am fost și eu unul dintre acei români moldoveni (”afurisiții ăia care l-au votat pentru încă cinci ani”), care l-au susținut pe președintele Băsescu în speranța că acesta va continua să imprime politicii interne și externe a statului român o dimensiune națională viguroasă, care să facă bine moldovenilor dintre Prut și Nistru. Dacă aș fi putut vota în 2009, l-aș fi votat. N-aveam acte, încă. În schimb, susținerea mea a mers până într-acolo încât am vorbit la un miting în susținerea sa din timpul campaniei electorale. Și toate astea n-au fost un secret pentru nimeni, cel puțin eu n-am încercat niciodată să le țin în secret. Îl consider în continuare pe Traian Băsescu un președinte mai bun decât predecesorii săi Ion Iliescu și Emil Constantinescu.

Așa se face că în urmă cu câteva zile, văzându-mă în Piața Universității, în fața fântânii de la facultatea de arhitectură, un prieten mi-a strigat, din spate: ”Tu ce cauți aici? Credeam că ești băsist!”.

Păi, în primul rând, oamenii au dreptul să-și schimbe opiniile. Cetățenii, mai ales. Iar atunci când vezi mii de oameni protestând împotriva actualelor autorități, nu te poți întreba dacă, nu cumva, ceva a mers într-o direcție greșită. Aceste proteste au început în susținerea medicului secretar de stat în ministerul sănătății Raed Arafat. În câteva zile, însă, acesta a anunțat că se reîntoarce la minister. Protestele luaseră deja o turnură mult mai largă, antiguvernamentală.

Nu cred că prezența zilnică a câteva mii de oameni în stradă, la nivel național, va schimba ceva. Chiar dacă am mers și voi merge și eu la manifestații. Pentru schimbare, e nevoie de sute de mii de manifestanți. Dar sunt foarte sceptic în legătură cu faptul că se vor aduna atâția. Marea problemă e că manifestațiile duc lipsă de lider. Un lider. Da, e nevoie de așa ceva pentru ca să se adune și alții. Partidele politice din USL au organizat și ele un miting, dar se feresc să preia protestele din Piața Universității, deoarece acolo s-au făcut auzite în fiecare zi apeluri pentru schimbarea întregii clase politice, PNL și PSD fiind egalate de către mulți dintre manifestanți cu PDL.

Unii comentatori au zis că se protestează împotriva măsurilor de austeritate. Alții, că se protestează pentru democratizare. Cu riscul de a fi atacat de către adversarii actualului guvern (am fost la manifestații, am strigat lozinci, deci acum sunt și eu unul dintre aceștia) , voi spune că măsurile de austeritate au fost necesare. Avem la sud de noi exemplul Greciei, care nu le-a luat la timp și acum este în faliment. Avem la vest de noi exemplul Ungariei, care stă din ce în ce mai prost la capitolul financiar. Fără măsuri de austeritate, ar fi fost mai rău. Nu sunt expert financiar, și nu pot spune dacă amploarea lor a fost justificată, poate că ar fi fost satisfăcătoare măsuri mai blânde, însă faptul rămâne fapt.

Eu personal am protestat împotriva corupției, lipsei de perspectivă, a declinului economic și spiritual din societatea noastră. Știu că o mare parte din vină pentru situația creată o poartă guvernul, de aceea consider protestele justificate. Chiar dacă am ”mixed feelings” față de ele, din cauza dimensiunii prezidențiale. Aruncarea întregii culpe pe un singur om, fie el și președintele, nu mi se pare corectă și nu cred că ne va duce la mai bine. Să mă ierte protestatarii onești și civilizați, dar printre ei am văzut și tot felul de târâie-brâu care, oricine ar veni la putere, vor striga ”Jos X”, pentru că altceva mai bun nu au de făcut. Printre altele, demiterea ministrului de externe Baconschi pentru insulte adresate protestatarilor arată că guvernarea nu e cu totul surdă la vocea poporului. Gest populist, de fațadă? Poate. Dar e pentru prima dată în istoria României de când există România când are loc așa ceva.

Acum, despre participarea moldovenilor din stânga Prutului la manifestații. Pe rețeaua de socializare Facebook, unii dintre ei au răspândit mesaje conform cărora moldovenii nu ar susține manifestațiile. Alții au replicat imediat, scriind că moldovenii le susțin. Nu-mi  propun să-i împac pe aceștia (ei nu pot fi împăcați), ci doar să observ excesul de zel reprezentativ al primilor. N-am fost unicul moldovean la proteste, deci pot afirma cu certitudine că moldovenii le susțin, adică unii moldoveni. Din punct de vedere strict logic, afirmația celei de-a doua tabere e corectă. Prima tabără, în schimb, își permite să extrapoleze propriile opțiuni politice la toți moldovenii din București și din România. Nu e prima dată când aceștia fac asta.

Ocup în prezent funcția de președinte al unei asociații constituite de studenți români din stânga Prutului, însă nu-mi pot permite să vorbesc în numele tuturor moldovenilor din România. Nimeni nu-și poate permite așa ceva, deoarece nu există o structură reprezentativă pentru toți. Și nici nu trebuie să existe. Nu suntem minoritate națională. Nu suntem unguri, nu avem nevoie de un UDMR al nostru, oricum s-ar numi acesta. Asociațiile noastre, atâtea câte există, sunt asociații studențești în primul rând, și nu asociații de basarabeni. Majoritatea studenților moldoveni devin cetățeni români, ei trebuie, deci, tratați ca orice alți români. Atât în interior, între noi, cât și de către societatea românească. Luăm adesea drept motiv pentru care ne auto-segregăm faptul că ”românii ne discriminează”, adică nu ne tratează cum am vrea. Adică ne închidem în propria ”comunitate” ca răspuns la discriminarea lor. Bine, dar în aceste condiții discriminarea se va perpetua și va crește în intensitate. Cum o putem contracara? Simplu, să ne integrăm noi în societatea românească, să arătăm noi că ne pasă de ce se întâmplă în România, că vrem să fim și noi în rând cu ceilalți români. Și atunci asta vom avea. Dar nu, noi trebuie să fim deosebiți. Trebuie să fim deosebiți aici, în România, tocmai pentru că în Republica Moldova n-am fost deosebiți prin nimic și nu ne-am evidențiat cu nimic din masa generală. Acolo am fost parte din rutina cotidiană, aici trebuie să ne luăm și noi porția de alteritate, trebuie să ne deosebim, să fim deosebiți. Iar când această alteritate se dovedește a fi în defavoarea noastră, deci s-ar impune să scăpăm cât mai repede de ea, noi insistăm și mergem mai departe fără să dorim schimbarea. Și dăm în cei care ne-o arată. Pentru că avem plăcerea de a fi deosebiți.

Dar iată că unii dintre noi îndrăznesc să se opună ”poziției basarabenilor oficiali” și să participe la aceste proteste pentru că le pasă de ceea ce se întâmplă în țara ai cărei cetățeni au devenit, și pentru că resimt problemele tuturor românilor ca fiind ale lor. Între recitarea a mii de poezii patriotice și organizarea de serate patriotice lacrimogene și participarea la viața publică a țării, a doua opțiune este o dovadă reală că ești român!

Nu am nici cea mai mică îndoială că în timp, această a doua categorie de moldoveni va deveni majoritară. Abia atunci reunirea stropită cu lacrimi și așteptată de moldovenii din prima categorie, așa-numiții ”basarabeni oficiali”, va avea sorți de realizare. Nu am îndoieli nici în privința necesității explodării pașnice a acestei mămăligi stătute care este situația politică actuală din România. Mai devreme sau mai târziu.

Dar înainte de asta, ar fi necesară și o explozie în mămăliga mentalului colectiv al moldovenilor de toate vârstele și profesiunile care se află în România.

Concurs „Blog pentru Basarabia”

M-am înscris în concursul „Blog pentru Basarabia”. Mi se pare o iniţiativă benefică, menită să înmănuncheze eforturile celor care scriu despre şi pentru românii din cele două state româneşti.

Vă puteţi înscrie şi dumneavoastră, dragi cititori ai acestui blog. Condiţia de bază este să aveţi deja un blog, sau să vă creaţi unul.

Eu zic că se merită! 🙂

Link pentru înscriere:

http://www.blog-pentru-basarabia.ro/

 

Ţarul şi Norocul (II) :)

…Ţarul Verde a ajuns cu Norocul în spate la palat şi l-a găsit pe cel mai mic dintre feciori, cel căruia îi plăcea cel mai mult să-şi dea aere de superioritate în Parlament, urcat pe cel mai înalt dintre turnuri.

– Tatăăăăă! urlă el din răsputeri. Eu am hotărât să mă lansez personal în cursă! N-am nevoie de echipă de susţinători, 13000 de supuşi mă vor burgomistru!

După ce termină de zbierat, acesta îşi potrivi mai bine frânghia de bungee-jumping moştenită de la Ţarul Moţpan, şi era deja pe punctul de a se lansa în cursă, când Ţarul Verde, dându-şi seama că riscă să-şi piardă bunătate de odor, strigă şi el, abia strunindu-şi Harley-ul:

– Dragul tatei, iaca ţi-am adus Norocul, să te îndrume!

Atât i-a trebuit ţarului să zică! Băieţelul cel urât urca deja de zor zidurile cetăţii ca un păianjen, repetând ritmic:

– Împreună suntem mai puternici! Împreună suntem mai puternici! Împreună suntem mai puternici!

Fiul cel mic al Ţarului închise ochii, îşi astupă urechile şi începu să numere liniştit, ca de fiecare dată, de la 1 la 10. Când ajunse la 5, văzu la câţiva metri deasupra creştetului său un cioroi bătrân de trei sute de ani care căuta şi el, desigur, Norocul Ţarului Verde. Cioroiul avea o faţă buhăită şi crispată, pentru că ştia că în curând trebuie să iasă la pensie.

– Râzi tu râzi, Harap Verde, croncăni cioroiul, dar bidonul răbdării se umple! Am şi eu un potenţial burgomistru, e aşa de tânăr, frumos, întotdeauna bărbierit, bloguit, patriot, statalist, economist. În frunte n-are păr, pentru că e foarte deştept, guriţa lui – rânjetul meleagului. Aşa că vezi, Harap Verde, dacă sari cu capul înainte, există posibilitatea să avem un nou burgomistru în cetatea de scaun, şi nu vei fi tu!

Cioroiul fâlfâi energic din aripi, se crispă şi mai tare, şi zbură în direcţia staţiunii Karlovy Vary. Imediat, băieţelul cel urât se opri din escaladat zidurile cetăţii şi în creierul său de manager forestier începură să se coacă tot felul de gânduri, unul mai alarmist decât altul. În cele din urmă, circuitele sale neuronale procesară următorul mesaj: „Run, Forrest, run!”. În secunda următoare, băieţelul îşi luă cu sine bodiul victorios (pre limba noastră, trupul biruitor) şi o zbughi cu repeziciunea gândului înapoi în pădurea sa, din care fusese zmuls atât de brutal de către frustratul Ţar Verde.

Ţarul descălecă, băgă Harley-ul în grajd, să ruginească mai departe, şi, cu inima frântă şi ochii plini de lacrimi, se duse să se uite la ediţia specială a emisiunii „În Profunzime”, cu Lorena Bogza. Iar cei doi fii ai săi s-au împăcat, şi-au dat mâna, şi au pornit veseli pe câmpii, să culeagă păpădii.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa!

P.S. Norocul Ţarului Verde nu a fost găsit. Bătrânii zic că l-au văzut pe undeva prin Codrii Orheiului…

Anno Domini MMXI pentru oraş şi lume

Au trecut abia 4 luni din acest al 2011-lea an de la naşterea lui Iisus Hristos, iar lumea lăsată de El în armonie şi pace şi-a cam luat, aparent, nasul la purtare.

Nordul Africii a fost cuprins de aşa-zise „revoluţii twitter”, manifestaţii împotriva tiraniei, războaie civile. Rând pe rând,  cad sub gloanţe tunisieni, egipteni, libieni, sirieni, yemeniţi, iordanieni.

În Albania au reizbucnit tensiunile anului 1997. În Coasta de Fildeş a reizbucnit războiul civil dintre nord şi sud. În Japonia a izbucnit un dezastru nuclear, după un cutremur devastator. Rusia s-a confruntat cu noi atentate teroriste, iar americanii şi-au eliminat duşmanul de moarte, Osama bin Laden.

Nu cred că în decembrie 2012 va veni sfârşitul lumii, însă cred că abia acum intrăm, din punct de vedere istoric, în secolul XXI. Acum încep să se vadă în realitate schimbările despre care în deceniile trecute vorbeau puţini, iar cei mulţi se întorceau de pe o parte pe alta şi continuau să sforăie liniştiţi.

Calotele glaciare se topesc mult mai repede decât se preconiza, ordinea politică globală se modifică mult mai repede decât se preconiza. Profeţiile auto-îndeplinite se transformă, încet dar sigur, într-un fapt divers. S-au scris tone întregi de „predicţii” şi „prognoze”, iar geniala minte colectivă umană, în loc să se corecteze, acţionează în spiritul lor, accelerând cu fiecare an ritmul intemperiilor.

Chişinăul se confruntă cu o campanie electorală violentă, la finalul unei perioade de patru ani în care, chiar dacă nu a devenit Las Vegas, s-a apropiat şi în unele privinţe, a depăşit nivelul mediu al capitalelor statelor din jurul Republicii Moldova.

Îmi doresc pentru Chişinău stabilitate şi statornicie, într-o lume tot mai nebună şi mai nebună.

Magheru, nemţii, Ceauşescu

Zilele trecute, treceam pe bulevardul Magheru, îndreptându-mă în direcţia Pieţei Universităţii. La trecerea de pietoni de vizavi de cinematograful Patria, am auzit în spatele meu vorbindu-se nemţeşte. Erau câţiva tineri, după toate probabilităţile, turişti (aveau şi rucsacuri în spate), care priveau în jur cu mirare şi sporovăiau între ei. Am grăbit pasul, însă urechea a mai prins timp de aproape jumătate de minut dialogul lor. Nu cunosc germana, nu le înţelegeam cuvintele. Cu excepţia unuia. Acesta apărea în vorbire la fiecare câteva secunde. Cuvântul era „Ceauşescu”.

M-am gândit apoi, timp de câteva minute, la ultimii 21 de ani şi ceva din viaţa românilor. Mama îmi povestea că în decembrie 1989 mă adormea în timp ce de la ecranul televizorului intrau în casele de pe ambele maluri ale Prutului, inclusiv în casa noastră, imaginile celebre ale evenimentului pe care unii îl numesc revoluţie, alţii lovitură de stat, iar alţii – diversiunea lui Iliescu şi a camarazilor săi cu legături trainice la Moscova. Indiferent de adevăratul sens a ceea ce s-a întâmplat atunci, un lucru e clar: în România a intervenit o schimbare a regimului politic.

Întrebarea care mă rodea după ce am luat distanţă de turiştii germani era: odată cu schimbarea regimului, am intrat pe deplin într-o nouă epocă? Dacă da, de ce simbolurile acesteia din ultimele două decenii nu le-au substituit pe cele vechi?

Ni s-a spus că tranziţia s-a terminat, că am intrat într-o nouă fază de dezvoltare, odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Cât mai trebuie, totuşi, să aşteptăm până când vestigiile noii epoci le vor substitui pe cele vechi nu doar în mentalul unora dintre români, dar şi în modul în care este privită din exterior România? Aceste vestigii, simboluri, există deja? Sau încă urmează a fi create?

Când vrei să-ţi strici ziua…

uită-te la Realitatea TV.

Azi am văzut imagini „unice” cu copii de 10-12 ani care scandează de zor numele unui candidat la funcţia de primar dintr-o comună, din judeţul Hunedoara… Zice-se că i-au adus profesorii lor. Cel puţin aşa a fost prezentată ştirea. Întâi, „micii revoluţionari” au fost aduşi să spargă un miting PNL din comună. Apoi, seara, au organizat un marş, strigând „Răducanu, Răducanu”. V-aţi prins, Răducanu e numele primarului.

În studioul de la Bucureşti fusese invitat şi un deputat PDL. Acesta nu a găsit nimic neobişnuit în „glorioasa” desfăşurare de forţe a minorilor, motivând că primarul este foarte iubit în comună. Chiar şi de către copii. Menţionez că în imagini am văzut şi portrete ale respectivului primar, agitate de către tinerii cetăţeni.

Deputatul PDL a mai zis ceva interesant: Răducanu a fost mulţi ani membru PNL şi primar din partea acestui partid.

Principiul „vaselor comunicante” între partidele mari din ţară funcţionează perfect.

Mi-e scârbă când văd oameni agitând portrete mari de lideri politici, şi scandând numele acestora. Indiferent de cine ar fi vorba. Mi-e şi mai scârbă când văd copii de 10-12 ani, fără discernământ politic, făcând acest lucru.

Nu, nu m-am înregimentat în rândurile atacatorilor profesionişti ai PDL. Fenomenul „scandarea şi portretul” e propriu tuturor partidelor din România. Îl avem în sânge din vremurile glorioase ale „anilor-lumină”, ai lui Ceauşescu. Românul-activist politic scandează ritmic „X… Y… Z… escu” şi agită portrete pentru că aşa se simte bine. În stilul lui. Şi liderii politici se complac. Îi încântă perspectiva apariţiei în faţa a 3-4 mii de oameni, dintre care vreo 100 au în mâini imaginea feţei lor preocupate de destinul naţiunii, şi le scandează ritmic numele. Ei ştiu foarte bine că acestea sunt elemente ale cultului personalităţii. Ştiu foarte bine că sunt nişte elemente îndepărtate de democraţie ale luptei politice. Dar… le place. A, dacă dorim să construim o democraţie originală, cum ne sfătuia tovarăşul Iliescu, foarte bine. În calitate de cetăţean al României, însă, îmi doresc ca în ţara mea să se instaureze o democraţie proprie statelor occidentale, nu una cu elemente de sultanism şi în stil „strong-man” latino-american. E adevărat, suntem latini, dar nu trebuie să fim şi latino-americani. Nu e obligatoriu. Şi nici dezirabil.

Şi nu vreau să văd copii de 10-12 ani fără discernământ politic scandând lozinci şi agitând portrete.

Da, e posibil ca Realitatea TV să încerce să mă manipuleze. Vocile comentatorilor, da. Însă nu şi imaginile. Acelea vorbesc pentru ele însele.

Da, şi în ţări din Europa de Vest sau America de Nord lumea iese cu portrete şi scandează. Acele ţări, însă, nu au în democraţia lor „microbul dictaturii”. Noi am scăpat de o dictatură stalinistă cu 21 de ani în urmă. Ţările din vest au instituţii care protejează eficient structurile statului de acaparare din partea factorului politic şi depăşire a prevederilor legale ale administraţiei publice centrale şi locale. Având asemenea mecanisme de protecţie, îşi pot permite să se manifeste în modul în care se manifestă. La noi, nu! Şi, în niciun caz, nu se poate înţelege şi nu se poate aproba folosirea copiilor într-o campanie politică. La indicaţia profesorilor, sau a altcuiva.

Nici chiar sub pretextul (întemeiat „temeinic”, nu?) că „primarul este foarte iubit în localitate”.

Moldoveneşte!

Aşadar, e oficial!

Nouă sute nouăsprezece concetăţeni de-ai noştri au fost privaţi de dreptul de a-şi exprima opţiunea electorală.

Cum şi mai ales… de ce?

Departe de mine gândul că acele 919 voturi ar fi putut modifica ordinea candidaţilor electorali, sau să mai împuţineze din mandatele comuniştilor. Nu scriu aceste rânduri urmărind interesul de a „revoluţiona” ceva. Ele vin să constate un fapt îngrijorător pentru ceea ce numim „democraţie moldovenească”: aproape o mie de oameni au votat în zadar.

Dacă opţiunea electorală a fost exprimată în mod clar, legitim, pentru unul dintre candidaţii de pe lista electorală, fie chiar şi pe foi A4, care este motivaţia de a exclude aceste voturi din numărătoarea finală?

Faptul că nu s-au transmis în străinătate suficiente buletine de vot este o eroare umană sau… interesul cuiva?

Faptul că s-a trecut în mod brutal, cu cizma, peste efortul financiar şi de timp depus de către cetăţenii Republicii Moldova aflaţi în străinătate pentru a veni, a vota şi a susţine democraţia de acasă, este revoltător. Cine va da seama pentru aceasta?

Şi ce încredere mai au cetăţenii Republicii Moldova în instituţia votului, fundamentală pentru organizarea democratică a societăţii, după acest trist eveniment? Prin extensiune, ce încredere vor mai avea cetăţenii, îndeosebi cei de peste hotare, în statul Republica Moldova?

Se va vedea la alegerile viitoare.

Suntem înconjuraţi de prostie, reavoinţă şi inutilitate. Înotăm într-o mare de amatorism, festivism, semănătorism, bolşevism fardat şi numit fastuos „democraţie”. Iar frustrările vin, se agregă, cresc, iau amploare, îşi impun dominaţia asupra societăţii.

Într-o zi vor exploda.