Amintiri din Era Cititorilor

Cândva, demult, sau poate nu chiar atât de demult (depinde de vârsta fiecăruia) în lumea noastră exista o specie remarcabilă – Cititorul. Cititorul trăia într-o societate care, după calapoadele existenţei noastre curente, era lipsită de viteză, lipsită de larmă. Miracolele de astăzi nu făceau parte din ea, oamenii nu erau în stare să acceseze, pe tipsiile fermecate numite „ecrane” şi „monitoare”, succesiuni de imagini făurite de-a gata, special pentru ei. Ei nu erau în stare să se conecteze, la simpla apăsare a unei taste, cu reţeaua universală de comnicare fără de care viaţa nu mai are sens astăzi. Ei erau văduviţi de acesul lipsit de eforturi fizice la alţi oameni, la imagini şi noutăţi de pe cealaltă parte a planetei, de la mii şi mii de kilometri depărtare. Ce trişi trebuie să fi fost acei oameni! Iar printre ei, Cititorii reprezentau un grup specific, un soi de „Cavaleri ai tristei figuri” din epoca pre-informaţională.

Cititorii îşi duceau veacul în nişte locuri spaţioase, numite Biblioteci. Acestea erau habitatele lor naturale, tărâmul în care ei se simţeau cel mai în largul lor. Bibliotecile erau liniştite, aerul era impregnat de mirosul cărţilor – care mai noi, care mai vechi. Cititorii nu-i întrebau niciodată pe alţi Cititori care le propuneau vreun volum spre lecturare „Câte pagini are?” Acesta era o întrebare necuviincioasă, era o dovadă a lipsei de respect faţă de interlocutor. Între Cititori, se dădea întotdeauna preferinţă discutării esenţei cărţii, se schimbau impresii pe marginea conţinutului, se susţineau dezbateri şi chiar polemici legate de soarta personajelor, de rolul lor, de locul lor în lume. Asta dacă în discuţie se punea literatura artistică, sau, cum le plăcea s-o numească unora dintre Cititori, beletristica. Dacă era vorba despre studii ale ideilor, despre filosofie, cultură, istorie, alte ştiinţe, se iscau dispute îndelungate care opuneau înţelegeri diferite ale conceptelor, simbolurilor, faptelor. Dispute care, la rândul lor, năşteau forme noi de raportare la experienţa trecutului. În urma lor, unii Cititori îşi luau inima-n dinţi şi deveneau Scriitori. Ei scriau cărţi noi, care ajungeau în Biblioteci şi constituiau material de studiu atent şi îndelungat pentru alţi Cititori.

În Era Cititorilor, citirea se făcea obligatoriu cu carnetul şi creionul alături. Acela dintre Cititori care nu poseda asemenea ustensile, era considerat demn de dispreţ de ceilalţi, şi nu era perceput drept un partener serios de discuţie. El era ignorat până când, într-un final, se înscria şi el în logica unanim acceptată a lucrurilor.

Cititorii construiau lumi din litere în creierele lor. Ei puteau sta nemâncaţi, hrănindu-se din forţa propriei lor imaginaţii, mult mai mult timp decât omul de astăz. Erau interesanţi, Cititorii. Ei nu ezitau în faţa unui text mai lung de o coloniţă de ziar. Pentru ei, întrebarea „Cine-o să citească textul ăsta, e prea lung?” era într-atâta de absurdă, încât nici măcar nu făcea parte din universul lor. Era ca antimateria: ştim că există undeva, dar nu în modul şi cantitatea necesară pentru a veni în contact nemijlocit cu ea.

Cititorii au fost o specie remarcabilă. Astăzi ei sunt în pericol de dispariţie, ca şi elefanţii.

…Dar nu face să vă întristaţi, oameni ai zilei de astăzi. Aşa o fi firea lucrurilor, cine ştie? Înveseliţi-vă şi intraţi pe facebook. Cu siguranţă aveţi multe notificări de la prieteni.

Reclame
Published in: on septembrie 10, 2011 at 10:56 am  Comments (2)  

Preşedintele României, Traian Băsescu

În decembrie 2004, Traian Băsescu a devenit Preşedintele României. Din 2000, de când devenise primar al Municipiului Bucureşti, au existat oameni în Republica Moldova, mai în vârstă decât mine, care spuneau: “Acest om va fi preşedinte al României”. Şi aşa a fost.

În perioada primului mandat al preşedintelui Traian Băsescu, Republica Moldova s-a aflat în posesia Clanului Voronin. Asta o ştiu toţi cetăţenii Republicii Moldova. Primul mandat al lui Băsescu a durat din decembrie 2004 până în decembrie 2009.

De la 5 aprilie până la începutul lunii septembrie 2009, când s-a instaurat primul guvern AIE, condus de către preşedintele PLDM dl. Vlad Filat, în Republica Moldova a avut loc o revoluţie. Revoluţia s-a soldat cu 5 morţi şi câteva sute de răniţi. Numele celor morţi: Valeriu Boboc, Ion Ţîbuleac, Eugen Ţapu, Maxim Canişev, Radu Ciobanu. Pe tot parcursul lunii aprilie, în afară de aceste victime ale intervenţiei în forţă a trupelor antitero ale Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, din noapte de 7 spre 8 aprilie, au mai avut de suferit alte câteva mii de persoane, care-şi căutau fiii schingiuiţi şi fiicele violate în comisariatele de poliţie.

Perioada violentă a revoluţiei moldoveneşti din 2009 s-a încheiat la finalul lunii aprilie. Ulterior, a urmat perioada nevralgică a revoluţiei: rezistenţa celor trei partide de opoziţie, care aveau cumulat 41 de mandate, în parlament. Rezistenţa parlamentară a demarat în mai şi s-a soldat cu victorie la 3 iunie 2009, când deputaţii PL (15 mandate), PLDM (15 mandate) şi AMN (11 mandate), au refuzat să voteze pentru candidatul comunist la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, prim-ministrul în exerciţiu, dna Zinaida Greceanîi. Anterior, la 10 aprilie, doamna Greceanîi ameninţase locuitorii Chişinăului cu folosirea armelor de foc împotriva populaţiei civile. În acele zile, martori oculari au semnalat înarmarea angajaţilor MAI al Republicii Moldova cu arme de asalt AK-47, folosite doar în cazul operaţiunilor militare de amploare. Este de înţeles, deci, că o persoană ca dna Greceanîi nu mai deţinea căderea morală să devină şef de stat în Republica Moldova, în data de 3 iunie.

Rezistenţa parlamentară din mai-iunie s-a soldat cu dizolvarea parlamentului ales în mod ilegitim pe data de 5 aprilie 2009. Mă aflam în sediul consulatului Republicii Moldova la Bucureşti în noaptea de 5 spre 6 aprilie, ca observator naţional acreditat din partea Partidului Liberal. În seara zilei de 6 aprilie, Comisia Electorală Centrală din Chişinău anunţa, în cadrul rezultatelor votului din România, peste 2000 de votanţi. În secţia mea de votare, avusesem 1451 de voturi înregistrate, iar sacul cu voturi, sigilarea căruia am constatat-o personal în jurul orei 2.00, fusese, după cum primisem asigurări din partea domnului consul, expediat pe calea aerului în capitala Republicii Moldova. Cu toate acestea, din păcate, am impresia că acel sac cu voturi s-a dorit a fi pierdut undeva pe ruta aeriană Bucureşti-Chişinău. Am semnalat în data de 6 aprilie, după ce am constatat eroarea CEC, presa liberă din Chişinău în legătură cu tentativa evidentă de falsificare a rezultatelor alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009.

Astfel, în opinia mea, rezistenţa parlamentară din mai-iunie, care a produs şansa alegerilor anticipate din 29 iulie, a fost una legitimă din toate punctele de vedere, luându-se în calcul faptul că la Chişinău deja muriseră şi fuseseră răniţi sute şi mii de persoane.

Faza activă a revoluţiei moldoveneşti a avut loc între 3 iunie şi 29 iulie 2009, atunci când societatea civilă, presa liberă şi partidele politice de orientare liberală, liberal-democrată, şi democrată, au făcut front comun împotriva unui regim politic care instaurase între 2005-2009 o verticală a puterii de stat, la fel ca în Belarus sau Kazahstan, iar în aprilie 2009 trecuse la masacrarea deliberată a cetăţenilor Republicii Moldova.

La 29 iulie 2009, am fost membru din partea PL într-o secţie de votare din Chişinău. În primele zile ale lui august 2009, în Chişinău se simţea foarte insistent mirosul de praf de puşcă. Alexandr Isaev, redactorul şef al publicaţiei “Comunistul”, publica pe blogul său articole care ar fi putut în orice moment însemna demararea unor contramăsuri ale comuniştilor de contestare a rezultatelor legitime ale alegerilor parlamentare, şi ar fi însemnat, desigur, pentru mine şi alţi anticomunişti din Republica Moldova, că şansa unei răsturnări paşnice a regimului Voronin a fost ratată.

Din fericire, la 8 august s-a constituit Alianţa pentru Integrare Europeană, formată din patru partide, având patru conducători: Vladimir Filat (ulterior prim-ministru), Mihai Ghimpu (ulterior preşedinte interimar al Republicii Moldova, actualmente deputat PL), Marian Lupu (preşedintele fracţiunii PDM, actualmente preşedinte interimar al Republicii Moldova), şi Serafim Urechean (preşedintele fracţiunii AMN, ulterior prim-vice-preşedinte al Parlamentului).

Alianţei pentru Integrare Europeană presa comunistă nu-i dădea nici o lună de viaţă. Însă, la 25 septembrie 2009, primul guvern AIE şi-a început mandatul de guvernare.

Aici ia sfârşit revoluţia moldovenească din 2009. Să reţinem datele, deci: 6 aprilie 2009-25 septembrie 2009. Jumătate de an le-au trebuit cetăţenilor Republicii Moldova ca să-şi arunce de pe umeri povara unei guvernări corupte, nedemocratice, şi, cel mai grav, criminale.

A fost victoria cetăţenilor Republicii Moldova, una de care eu personal mă declar mândru şi, cel puţin, dacă nu mă pot mândri cu o economie performantă, ori de câte ori am mers în afara Republicii Moldova din septembrie 2009 până astăzi, m-am mândrit că pământul în care m-am născut nu mai este administrat de cei care au omorât tinerii luptători pentru libertate, în 7-12 aprilie 2009.

E mult, e puţin… nu ştiu.

În decembrie 2009, încă nu deţineam paşaport românesc (îmi dădusem la transcris certificatul moldovenesc de naştere) şi nu am putut vota la alegerile prezidenţiale din România.

Însă, dacă aş fi putut vota atunci, l-aş fi ales în funcţia de preşedinte al României pe Traian Băsescu.

Şi, da, nu mi-e ruşine să recunosc că admir modul în care acest preşedinte al României a modelat relaţia bilaterală România-Republica Moldova în perioada decembrie 2004-decembrie 2009. Mesajele care veneau de la Bucureşti şi le vedeam acasă, la televizor, erau unele încurajatoare pentru cetăţenii Republicii Moldova care-şi doreau apropiere de România.

În momentul de faţă, dl. preşedinte Traian Băsescu este atacat de către diplomaţia rusă pentru faptul că a spus că dacă ar fi deţinut poziţia de şef al statului român la 22 iunie 1941, ar fi acţionat în vederea eliberării de sub ocupaţie sovietică a teritoriilor româneşti din stânga Prutului numite pe atunci Basarabia, Bucovina de Nord, şi Ţinutul Herţa.

Nu vreau să transmit nimănui mesaje, de data aceasta. Mi-aş dori, însă, ca Traian Băsescu să nu mai fie perceput în anumite medii din România drept “preşedintele moldovenilor ălora care l-au votat în decembrie 2009 şi ne-au adus pacostea asta pe cap”. Pentru că din cauza acestei percepţii, are de suferit modul în care sunt trataţi cetăţenii Republicii Moldova în România.

Aş vrea (desigur, nu cred că într-o ţară ca România aşa ceva este posibil), ca sintagma memorie istorică să fie menţionată în dezbaterile publice nu în răspăr, nu în zeflemea, nu la mişto. Am văzut aşa ceva într-o ţară care împărtăşeşte cu România anumite trăsături istorice. O ţară care în 1792 a dispărut de pe harta Europei, ca în 1918 să reapară, iar apoi să treacă prin orori inimaginabil mai crunte în cel de-al doilea război mondial. O ţară a cărei capitală are centrul istoric reconstruit de la zero după modelul clădirilor vechi distruse de aviaţia sovietică şi germană în 1939-1945. Acea ţară se numeşte Polonia.

Din câte ştiu, mandatul prezidenţial al dlui Traian Băsescu expiră în decembrie 2014.

Nu ştiu care va fi rolul istoric al acestui om pentru România. Ştiu însă că moldovenilor din Republica Moldova dumnealui le-a dat speranţe în mai bine de când a devenit preşedinte şi până astăzi.

De aceea, respect această persoană.

Published in: on iunie 30, 2011 at 9:14 pm  Comments (5)  

Ţarul şi Norocul (II) :)

…Ţarul Verde a ajuns cu Norocul în spate la palat şi l-a găsit pe cel mai mic dintre feciori, cel căruia îi plăcea cel mai mult să-şi dea aere de superioritate în Parlament, urcat pe cel mai înalt dintre turnuri.

– Tatăăăăă! urlă el din răsputeri. Eu am hotărât să mă lansez personal în cursă! N-am nevoie de echipă de susţinători, 13000 de supuşi mă vor burgomistru!

După ce termină de zbierat, acesta îşi potrivi mai bine frânghia de bungee-jumping moştenită de la Ţarul Moţpan, şi era deja pe punctul de a se lansa în cursă, când Ţarul Verde, dându-şi seama că riscă să-şi piardă bunătate de odor, strigă şi el, abia strunindu-şi Harley-ul:

– Dragul tatei, iaca ţi-am adus Norocul, să te îndrume!

Atât i-a trebuit ţarului să zică! Băieţelul cel urât urca deja de zor zidurile cetăţii ca un păianjen, repetând ritmic:

– Împreună suntem mai puternici! Împreună suntem mai puternici! Împreună suntem mai puternici!

Fiul cel mic al Ţarului închise ochii, îşi astupă urechile şi începu să numere liniştit, ca de fiecare dată, de la 1 la 10. Când ajunse la 5, văzu la câţiva metri deasupra creştetului său un cioroi bătrân de trei sute de ani care căuta şi el, desigur, Norocul Ţarului Verde. Cioroiul avea o faţă buhăită şi crispată, pentru că ştia că în curând trebuie să iasă la pensie.

– Râzi tu râzi, Harap Verde, croncăni cioroiul, dar bidonul răbdării se umple! Am şi eu un potenţial burgomistru, e aşa de tânăr, frumos, întotdeauna bărbierit, bloguit, patriot, statalist, economist. În frunte n-are păr, pentru că e foarte deştept, guriţa lui – rânjetul meleagului. Aşa că vezi, Harap Verde, dacă sari cu capul înainte, există posibilitatea să avem un nou burgomistru în cetatea de scaun, şi nu vei fi tu!

Cioroiul fâlfâi energic din aripi, se crispă şi mai tare, şi zbură în direcţia staţiunii Karlovy Vary. Imediat, băieţelul cel urât se opri din escaladat zidurile cetăţii şi în creierul său de manager forestier începură să se coacă tot felul de gânduri, unul mai alarmist decât altul. În cele din urmă, circuitele sale neuronale procesară următorul mesaj: „Run, Forrest, run!”. În secunda următoare, băieţelul îşi luă cu sine bodiul victorios (pre limba noastră, trupul biruitor) şi o zbughi cu repeziciunea gândului înapoi în pădurea sa, din care fusese zmuls atât de brutal de către frustratul Ţar Verde.

Ţarul descălecă, băgă Harley-ul în grajd, să ruginească mai departe, şi, cu inima frântă şi ochii plini de lacrimi, se duse să se uite la ediţia specială a emisiunii „În Profunzime”, cu Lorena Bogza. Iar cei doi fii ai săi s-au împăcat, şi-au dat mâna, şi au pornit veseli pe câmpii, să culeagă păpădii.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa!

P.S. Norocul Ţarului Verde nu a fost găsit. Bătrânii zic că l-au văzut pe undeva prin Codrii Orheiului…

Published in: on mai 6, 2011 at 9:14 pm  Comments (1)  

Ţarul şi Norocul

(pamflet, adaptare după basmele populare ruseşti)

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nici eu nu v-aş putea povesti.

Grea năpastă s-a abătut peste capul cosmetizat al Ţarului Verde. Cei doi feciori ai săi, tineri, frumoşi, fălcoşi, amândoi intelectuali de forţă, blogheri şi feisbukeri, iar unul dintre ei şi jurist trecut prin ciur şi prin dârmon la CEDO (Centrul European pentru Drepturi Obidite), s-au sculat într-o dimineaţă şi au ieşit în curtea palatului.

– Tată, tată, dă-ne cetatea de scaun! Nu mai putem trăi fără ea! Aici vin toate veniturile de la comerţul cu mahorcă, poşircă şi gheişe! Aici aerul se respiră mai uşor, chiar dacă e mai poluat! Aici, doar aici, ne putem implica în activitatea de guvernare autocratică în folosul nostru înşine!

– Ei, fiii mei, vă ştiu eu pe voi!, a zis Ţarul Verde cu mutra acră, de parcă îi venea să plângă. – Mi-a zis mie Roşu Împărat ce poame îmi sunteţi. Cum vreţi să faceţi reforme netrebuincioase în justiţie, cum vă împăunaţi în pene la şedinţele Parlamentului (aici Ţarul Verde aruncă un ochi de foc spre cel mai mic dintre feciori).

– Tată, atunci, alege unul dintre noi! Cel mai bun! – strigă fiul cel mare, juristul iscusit.

Ţarul Verde s-a îngălbenit şi mai mult la faţă, a intrat înapoi în camera lui de cinci stele închiriată de la Statu-Palmă-Barbă-Cot, numit şi Michiduţă, şi s-a pus pe gânduri.A băut bere şi vin, a fumat un pachet de MT, şi şi-a amintit că undeva într-o pădure, pe malul unei mlaştini verzi, şi-a găsit, când era tânăr, norocul. A încălecat pe-o şa de piele neagră ca pana corbului şi înfrumuseţată cu uzoare în formă de castete, sub care se afla un cal model Harley Davidson, şi a pornit în căutarea norocului.

Norocul Ţarului Verde, la fel ca în toate basmele ruseşti, era ascuns într-un ac, iar acul era ascuns într-un ou, iar oul era într-un cuib de cioară bătrână de trei sute de ani, pe cel mai înalt stejar din pădurea cea mai deasă a ţaratului în care Târnova nu era capitală, ci un sat, pe undeva prin nord.

Când Harley-ul hrănit cu jăratic cumpărat nu pe zloţi, nici pe copeici, ci pe dolari verzi ajunse la marginea pădurii, Ţarul Verde, care deja îşi făcea griji serioase legate de viitorul său la domnie, a descălecat şi a început să scotocească după fiecare copac, ca să-şi amintească drumul spre cel mai înalt dintre toţi stejarii.

Şi cum căuta el aşa, de zor, de după un copac se arătă un băieţel înalt, slăbuţ, alb ca varul la faţă, cu ochi arzători şi buze reci. Arătarea schiţă un zâmbet macabru, apoi rânji în toată puterea cuvântului, dezgolindu-şi frumos colţii puţin ascuţiţi.

– Cine eşti, demone? urlă Ţarul Verde, mai mult mort decât viu.

– Păi, sunt chiar Norocul tău, o Preaputernice! Du-mă la cetatea de scaun şi fă-mă burgomistru! Îţi garantez succesul. – spuse mieros băieţelul, privindu-l galeş pe ţar. Acesta se tot întoarse de pe o parte pe alta, se tot gândi, şi într-un final, îşi dădu seama că doar cu norocul său în spate poate reuşi să-şi îndeplinească visul: să evolueze până la treapta de Împărat Roşu. Aşa că-l luă în cârcă pe băieţelul cel urât şi porni încrezător spre copacii lângă care-şi priponise Harley-ul.

– Împreună suntem mai puternici! îi şuieră la ureche băieţelul.

– Împreună suntem mai puternici! repetă vesel Ţarul Verde, ştiind că se îndreaptă spre victoria finală.

Published in: on mai 4, 2011 at 8:15 pm  Comments (2)  

Pentru voi, toţi cei care căutaţi un sens…

Voi nu puteţi să vedeţi viitorul. Dumnezeu nu v-a înarmat cu binocluri pentru a scruta ziua care va veni. Trăiţi doar Spiritul Crăciunului prezent, şi ca să înţelegeţi ce va veni n-aveţi altă opţiune decât să vă întoarceţi la trecut.

Se află printre voi oameni enigmatici, dar şi unii care-şi deschid porţile sufletului foarte rapid, deoarece doresc să ofere lumii ceea ce au de oferit. Se află unii care nu stau prea mult pe gânduri înainte să facă sau să spună ceva, dar şi unii calculaţi, ordonaţi, bine organizaţi.

Voi mergeţi, alergaţi, învăţaţi, pierdeţi timpul pe Facebook, vă deschideţi bloguri sau desenaţi pe şerveţele chipuri de turci printre litere armeneşti, nu răspundeţi la „ce mai faci” deşi sunteţi on-line dar staţi pe „invisible” ca alţii să creadă că nu sunteţi, apăreţi şi dispăreţi ca nişte năluci, vă enervaţi, vă daţi în cap unii altora prin comentarii acide…

Voi scrieţi, mulţi aţi scris şi înainte, alţii începeţi abia acum, dar scrieţi, cineva vă acuză că sunteţi amatori, agramaţi, ba chiar ar vrea să nu existaţi, fără să înţeleagă că şi voi sunteţi la fel, doar că v-aţi născut mai târziu, nu vrea să vă înţeleagă, dar voi oricum scrieţi, la fel de insistent. Chiar atunci când sunteţi acuzaţi pe nedrept că aveţi „protectori” sus-puşi.

Voi vă luaţi pseudonime cu rezonanţă regalistă şi est-asiatică, sau greacă bizantină şi kirghiză, sau nobilă şi slaviciană. Şi aveţi întotdeauna propria părere asupra a ceea ce se întâmplă. Voi staţi noaptea la calculator, pentru că aşa-i mai interesant. Nu încercaţi să păreţi cine nu sunteţi, nu simţiţi decât nepăsare, dar uneori vă amintiţi că departe (în alt capăt al oraşului) se mai află cineva ca voi, şi atunci intraţi on-line şi daţi de ştire că mai existaţi. Dar asta se întâmplă rar de tot.

Vă enervează când sunteţi întrebaţi „ce mai faci”, şi de aceea nici nu răspundeţi. Vi se pare prea banală întrebarea, iar voi vânaţi numai originalul, numai unicul. Uitaţi prea repede anumite lucruri. Şi sunteţi copilăroşi…

Unii dintre voi citesc science-fiction şi ascultă muzică celtică, alţii zic că-i pasionează mitologia celtică. Alţii citesc doar fantasy. Roger Zelazny v-ar pune bucuros în vreo continuare a „Cronicilor din Amber”, dac-ar mai fi pe-aici. Dar pentru că el a plecat în Tir na nOg, altcineva va trebui să scrie alte cronici.

Unii s-au lăsat de scris science-fiction şi fantasy, deşi promiteau. Au lăsat totul pe mâna lui „altcineva”.

Multe lucruri vă diferenţiază, dar cu toţii căutaţi un sens. Pentru voi sunt toate aceste rânduri.

Şi aceste întrebări…

Pentru ce luptaţi? Merită? De ce sunteţi atât de nepăsători? De ce vă e atât de greu să vorbiţi? De ce apăreţi şi dispăreţi ca nişte spectre?

Şi deasupra a toate aceste, pluteşte imaginea unui castel la malul stâncos al mării, iar în el, imaginea unei siluete zvelte, cu ochi mari şi limpezi, cu un zâmbet jucăuş în colţul gurii. Priveşte în zare cu atenţie, să vadă ce culoare are pânza corăbiei care se apropie lin, căpătând contur. Pare absentă, dar gândurile îi roiesc cu viteză. Şi numai Dumnezeu ştie la ce se gândeşte…

În curând, vor veni furtunile cele mari. Vom reuşi să ancorăm la timp?

Published in: on februarie 3, 2011 at 1:42 am  Comments (4)  

Cumpăna

Când i se întâmplă ceva rău, românul spune: „la grea cumpănă am ajuns”. Faptul în sine este interesant, pentru că denotă o concepţie specifică a confruntării cu răul, cu necazul. La prima vedere, am putea spune: aşa au înţeles strămoşii noştri, aşa înţelegem şi noi, ca urmaşi ai lor, rezistenţa în faţa a ceea ce ne copleşeşte şi ne alterează fiinţa – un hazard, un joc al circumstanţelor. Cine poate spune cu certitudine în ce direcţie o va lua greutatea de la un capăt al cumpenei? Ea se află în afara puterii noastre, noi ne aflăm în puterea ei. Iar deplasarea ei va depinde de ghidarea unei mâini invizibile, de care ne temem şi pe care o urâm. Sau o iubim? Nu mi-e foarte clar…

S-ar putea crede că ne-au rămas ceva din genele gladiatorilor romani, care priveau cu frică şi speranţă spre degetul împăratului din tribună. O va lua… în sus? Sau în jos? Viaţă sau moarte? Existenţă sau dispariţie? Cum atfel ne putem explica această predilecţie pentru voia întâmplării? Gladiatorul zăcea pe nisipul fierbinte, în arenă , adică… arină, sau anină. El aştepta tăcut deznodământul. Aştepta cumpăna să-l ridice în sus, spre viaţă. Sau să-l coboare spre Infern.

Cumpăna noastră pare că semnifică însăşi aplecarea în faţa destinului. Cedarea facultăţilor de opunere, de rezistenţă, unor forţe care se află dincolo de înţelegerea noastră, dar în faţa cărora ne este scris în ADN să ne supunem. Să fie, oare, indiferenţă? Să fie nimic mai mult decât… un dat din mână a pustiu? Nu cred că este valabilă această interpretare. Ea a fost scoasă la lumină în vremuri de tristă faimă, şi ne-a fost chiar inoculată prin intermediul promovării tăcerii în faţa minciunii şi a acceptării ei tacite, a resemnării în faţa nedreptăţii şi a stârpirii din rădăcină a spiritului liber, propriu fiecărui om, ca şi grupurilor de oameni.

Cumpăna românilor înseamnă, în opinia mea, o provocare, o întrecere cu destinul. Când avem în cumpănă lucrurile bune din vieţile noastre, la care ţinem, când în balanţă sunt puse cele mai dragi simţăminte, libertatea, dragostea, când ura şi distrugerea ameninţă să pună stăpânire pe minţile, trupurile şi posesiunile noastre, atunci găsim în noi puteri nebănuite, care înclină cumpăna înapoi, în starea ei iniţială de echilibru, din care mâna puternică a răului a scos-o. Şi chiar dacă această stare de echilibru pe care o preţuim atât de mult nu însemnează, în ochii cuiva venit din afară, de exemplu, decât stagnare, lâncezeală, păstrare a noastră într-o stare de provizorat pe care o considerăm eternă şi o tratăm ca atare, un lucru rămâne clar: tot avem pentru ce să ne bucurăm. Dacă încă nu găsim în noi forţe ca să ieşim din minorat, măcar să conştientizăm că avem puterea să ne păstrăm aşa cum suntem. Şi să ne bucurăm că reuşim să menţinem cumpăna în stare de echilibru. Mi s-ar putea imputa că aprob aflarea poporului nostru într-o situaţie pe care puţini aparţinători ai lui o evaluează corect, ca fiind una de stagnare. Eu aş vrea, însă, ca o majoritate a compatrioţilor noştri să conştientizeze măcar acea putere minimă de care vorbeam mai devreme. Să abandoneze percepţia greşită a cumpenei, şi s-o achiziţioneze pe cea corectă. Ar fi un punct de început. Firav, nesigur, aproape de neobservat, dar totuşi… existent. Care ne-ar putea duce mai departe. Poate atunci vom învăţa să considerăm aflarea noastră pe acest pământ ca o şansă să ducem o viaţă demnă, curajoasă, şi nu o povară, o sarcină grea de tras la deal, aşa cum încă o mai consideră mulţi.

Fără îndoială, cumpăna va începe să se încline din nou, de data aceasta în direcţia pe care noi i-o imprimăm. Asta, însă, doar după ce vom conştientiza că avem puterea să o deplasăm unde dorim.

Dan Nicu

Sursa: INFOPRUT

Published in: on ianuarie 30, 2011 at 9:11 am  Comments (1)  

Down by the salley gardens (Gort na Saileán)

Down by the salley gardens my love and I did meet;
She passed the salley gardens with little snow-white feet.
She bid me take love easy, as the leaves grow on the tree;
But I, being young and foolish, with her did not agree.
In a field by the river my love and I did stand,
And on my leaning shoulder she laid her snow-white hand.
She bid me take life easy, as the grass grows on the weirs;
But I was young and foolish, and now am full of tears.
(William Butler Yeats)
Published in: on aprilie 24, 2010 at 11:49 pm  Comments (4)  

Trenul in flăcări

Versurile unui cântec care ar trebui să devină imnul Rusiei, de la formatia Akvarium. Autorul si interpretul acestor versuri este Boris Grebenscikov, o legenda a muzicii rock din Rusia.

Поезд в огне

Полковник Васин приехал на фронт
Со своей молодой женой,
Полковник Васин собрал свой полк
И сказал им – пойдём домой.
Мы ведём войну уже семьдесят лет,
Мы считали, что жизнь это бой,
Но по новым данным разведки
Мы воевали сами с собой.

Я видел генералов,
Они пьют и едят нашу смерть,
Их дети сходят с ума от того,
Что им нечего больше хотеть.
А земля лежит в ржавчине,
Церкви смешались с золой,
Если мы хотим, чтобы было куда вернуться,
То время вернуться домой.

Этот поезд в огне,
И нам не на что больше жать,
Этот поезд в огне,
И нам некуда больше бежать.
Эта земля была нашей,
Пока мы не увязли в борьбе,
Она умрёт, если будет ничьей,
Пора вернуть эту землю себе.

А кругом горят факелы,
Идёт сбор всех погибших частей,
И люди, стрелявшие в наших отцов,
Строят планы на наших детей.
Нас рожали под звуки маршей,
Нас пугали тюрьмой,
Но хватит ползать на брюхе,
Мы уже возвратились домой.

Этот поезд в огне,
И нам не на что больше жать,
Этот поезд в огне,
И нам некуда больше бежать.
Эта земля была нашей,
Пока мы не увязли в борьбе,
Она умрёт, если будет ничьей,
Пора вернуть эту землю себе.

Этот поезд в огне,
И нам не на что больше жать,
Этот поезд в огне,
И нам некуда больше бежать.
Эта земля была нашей,
Пока мы не увязли в борьбе,
Она умрёт, если будет ничьей,
Пора вернуть эту землю себе

Sursa: www.megalyrics.ru

Published in: on mai 18, 2009 at 6:57 pm  Comments (6)  

Mos Nicolae si Jeremnul

„Daca n-o sa fii cuminte, il scot pe Sfantul Nicolae din cui!”

Vorbele pe care mi le spunea, atat de crengian, strabunica mea cand aveam vreo 4-5 ani mi-au revenit in memorie azi, 6 decembrie, cand mi-am amintit ca in noaptea precedenta ar fi trebuit sa astept venirea Mosului Nicolae.  A Sfantului Nicolae, de fapt.

Datorita strabunicii mele, care tinea icoana lui intr-un colt al camerei, Nicolae e unicul sfant pe care-l recunosc la fata chiar si azi. Lucru ciudat, se spune ca el aduce daruri copiilor cuminti si pedepse celor neastamparati, dar eu nu l-am perceput niciodata ca pe un mos cu cadouri… unicul lucru la care ma asteptam pe atunci de la Sfantul Nicolae era o scarmaneala buna. 

Jeremnul in schimb, ma urmarea oriunde m-as fi dus. Strabunica mea ii invoca adesea numele. Incerca sa ni-l prezinte ca pe o sperietoare a casei, dar eu stiu ca era ceva mai mult. Spirit rau? Duh? Probabil, ceva mai mult decat toate acestea la un loc.

Jeremnul stie (aproape) totul si poate (aproape) totul. El calatoreste prin tinuturi indepartate si vine sa pandeasca in spatele usilor cand se lasa intunericul. Nimeni nu-l poate opri. Nu e nici  bun nici rau, nu stie nici de razbunare, nici de indurare. E atat de diferit de noi, incat nu-l poti trece prin sita obisnuita a sentimentelor umane, nici a reactiilor care decurg din acestea.  Negrul nostru el il poate transforma in alb, iar unui mar tumefiat ii poate reda stralucirea. Poate spala apa si uneori, cand e in toate bune, isi instaleaza o scara, ia cu sine un tarnacop si dezbate stele de pe cer…

La multi ani de Sfantul Nicolae!!!

Published in: on decembrie 6, 2008 at 5:30 pm  Comments (1)  

Raport

când am observat că
nu mai mişcă l-am
buzunărit cu atenţie am găsit
câteva pacheţele cu praf de libertate drog periculos
declarat ilegal în imperiul de nisip răsfirat
printre degete
am mai găsit câteva zâmbete alterate transformate
în sarcasm fără voia lor şi o
sticluţă care conţine potrivit expertizelor chimice
dragoste în stare lichidă marfă de contrabandă
după cum se ştie
corpul neînsufleţit al infractorului a fost supus
autopsiei s-a constatat că îi lipsea simulatorul
de vise
s-a hotărât distrugerea materialului conspirativ
sus-numit prin legare la stâlpul uitării

Published in: on august 27, 2008 at 12:02 pm  Comments (1)