In memoriam Andrei Savciuc

Ieri, 8 noiembrie s-a stins din viață Secretarul General al Uniunii Naționale a Tinerilor Basarabeni din România (UNTB), Andrei Savciuc, in urma unui tragic accident de pe șoseaua București – Pitești.

 

Andrei Savciuc a fost cel care a sprijinit și promovat interesele basarabenilor

în România. Andrei este respezentantul unei noi generații ce a venit să promoveze imaginea Republicii Moldova. El și-a dedicat viața unui scop nobil – de a construi puntea de legatură dintre cele două maluri ale Prutului.

 

Tinerii moldoveni își exprimă sincerele condoleanțe familiei și prietenilor lui Andrei Savciuc, exprimându-și admirația față de personalitatea lui și le multumește  părinților pentru aportul pe care fiul lor l-a adus comunității noastre.

 

Andrei a fost un sprijin care a știut sa ne îmbărbăteze când a fost cazul, un fiu care a putut să fie mândria părinților, un om care a știut să iubească, un bărbat care a fost capabil să înfrunte cu demnitate obstacolele vieții. El este, într-adevăr, un model demn de urmat și un prieten a cărui pierdere doare. Iar durerea aceasta va sângera în timp, ca simbol al unei răni ce nu se cicatrizează.

 

Andrei a fost un aprig luptător și militant al ideii de consolidare a tinerilor basarabeni ce-și fac studiile în România, iar noi vrem cu tot dinadinsul să continuăm tradiția pe care el a tins s-o implementeze în rândurile noastre.

 

Fie-i memoria eternă…

 

 

Tinerii români basarabeni care-și fac studiile în România

In memoriam Ion și Doina Aldea-Teodorovici

În aceste zile se împlinesc şaptesprezece ani din clipa în care naţiunea română i-a pierdut, într-un accident rutier tragic şi încă, în mare parte neelucidat, pe cei mai străluciți dintre cântăreţii ei, Ion şi Doina Aldea Teodorovici. Piesele lor s-au transformat rapid în imnuri, asociate pe ambele maluri ale Prutului cu redeșteptarea națională și emanciparea de sub comunismul instaurat după al doilea război mondial. Ele i-au însoțit pe românii basarabeni pe parcursul luptei pentru redobândirea simbolurilor noastre naționale, în primul rând revenirea la alfabetul latin, la denumirea corectă a limbii noastre române, la valorile culturale comune cu tot spațiul etnic românesc, adoptarea tricolorului ca drapel oficial, al imnului ”Deșteaptă-te române” și a stemei. Mai mult decât atât, versurile cântate de soții Aldea-Teodorovici au reprezentat pentru noi o expresie a doleanțelor noastre cele mai sfinte, a năzuințelor izvorâte din durerea unei națiuni divizate, ocupate și oprimate timp de decenii. Cele două voci de excepție au regenerat în milioane de minți un sentiment pe care zbirii de la răsărit l-au dorit mort pentru vecie, cel al mândriei de a fi român, al apartenenței la latinitate și europenitate, al luptei pentru ceea ce a fost și este al nostru de drept: unitatea națională într-o Europă democratică și prosperă. În anii 1989, 1990 și 1991, moldovenii din stânga Prutului au chemat, prin vocile celor doi, scrisul cel venit din stele, alfabetul latin, să vină la el în țară și la frații lui, pe valea dulce-amară, s-au rugat Domnului, cel care cu blândețe măreață i-a iertat până și pe cei care au distrus icoanele, bisericile și l-au deportat în Siberii de gheață, au dorit să trăiască așa cum inimii îi place, fără plebiscite dictate de imperii, în legea lor cea moștenită de la înaintași. Pentru ei, azima poporului nu putea fi alta decât suveranitatea națională, ieșirea din sfera de influență a imperiului de tristă faimă al comisarilor norodnici, ei se bucurau de prieteni și de frați din tot sufletul, chiar dacă visul cel mare încă nu se împlinise (si nici astăzi nu s-a împlinit).

Posteritatea va păstra numele lui Ion și al Doinei Aldea-Teodorovici ca luptători, prin muzica lor, pentru realizarea a ceea ce s-a numit visul de aur al românilor – integritatea națională. În mentalul colectiv al românilor basarabeni și a celor din Țară, ei vor rămâne întotdeauna cei doi cantautori care au imprimat oamenilor speranță, iubire de aproape și ne-uitare.

Muzica lor va dăinui mereu, iar prin ea, ei nu vor pleca nicicând.

Republica Moldova – lupta pentru schimbare

După o ”perioadă de aur” caracterizată printr-o pretinsă stabilitate politică, Republica Moldova trece din nou prin schimbări politice de anvergură. Cei opt ”ani-lumină” ai președinției lui Vladimir Voronin s-au încheiat, țara urmând să fie condusă de către o coaliție cu spectru ideologic larg (de la dreapta la centru-stânga) formată din patru partide.

Nimic special, până aici. Transferul de putere menționat mai sus ar putea părea unul de rutină, dacă nu ar exista anumite detalii specifice, care trebuie introduse în discuție, și care individualizează cazul Republicii Moldova.

În primul rând, Vladimir Voronin este un comunist, ca și partidul pe care îl conduce. El a exercitat, în perioada 2001-2009, atât funcția de președinte al Partidului Comuniștilor, cât și cea de președinte al statului. Concentrând aceste două calități, Voronin, fost ministru al afacerilor interne la sfârșitul anilor 80, nu a reușit să se transforme într-un mediator al confruntărilor politice, într-un garant al respectării drepturilor tuturor cetățenilor, așa cum i-ar fi stat mai bine și cum ar fi fost legitim și legal. În schimb, el a fost un șef de stat care a divizat în permanență societatea în patrioți și trădători, primii fiind răsplătiți pentru serviciile aduse guvernării, iar ultimii fiind marginalizați și persecutați. Abuzul de putere s-a transformat într-o banalitate, pe măsură ce generalul sovietic vizita tot mai des ferme, șantiere, fabrici și uzine, dând indicații prețioase care trebuiau transpuse imediat în realitate, după model ceaușist. La Chișinău s-a înălțat, în plină criză financiară și economică, o ”Casă a Poporului” de factură moldoveană. Este vorba de somptuosul sediu al Partidului Comuniștilor, construit parcă pentru a zgâria ochii plebei basarabene, dar și pentru a impune acesteia un sentiment de obediență în fața forței comuniștilor. Trebuie să se știe că eșalonul superior al puterii comuniste a promovat, pe tot parcursul celor opt ani, ideea că locuitorii autohtoni ai Republicii Moldova reprezintă o națiune numită ”moldovenească” și vorbesc o limbă numită ”moldovenească”. Firul roșu al emergenței acestei națiuni este sentimentul antiromânesc pe care moldovenii l-ar nutri de secole, întreaga lor istorie fiind o poveste a luptei împotriva cotropitorilor români. Cu scopul de a construi această nouă națiune, conducerea Republicii Moldova a atacat în mod sistematic România, mergând până la calificarea acesteia drept ”ultim imperiu al Europei” și impunând vize pentru cetățenii români. Tot în acest scop, ea a proclamat printr-o lege specială, în decembrie 2003, ideologia moldovenistă drept ideologie oficială a statului, încălcând astfel Constituția și împingând Republica Moldova pe traseul construirii unui stat totalitar.

Anul 2009 a adus în Republica Moldova o polarizare fără precedent a preferințelor ideologice și politice, momentele alegerilor parlamentare din 5 aprilie și 29 iulie împărțind populația în două tabere: susținătorii comuniștilor și adversarii acestora, suporterii celor trei partide liberale, cărora li s-a adăugat ulterior Partidul Democrat. Deturnarea protestelor din 6-12 aprilie într-o direcție convenabilă comuniștilor prin înscenarea unei tentative de lovitură de stat, represiunea de tip stalinist exercitată de către autorități, acestea fiind urmate de instaurarea unui regim dictatorial cu puternice elemente totalitare (președintele Voronin, căruia îi expirase mandatul la 7 aprilie, deținând în continuare atât funcția de președinte al țării, cât și cea de președinte al parlamentului), au dus, în ansamblu, la conturarea unei mișcări de rezistență, care, prin reprezentanții săi din Parlament a provocat alegeri parlamentare anticipate pe 29 iulie. Marian Lupu, președinte al Parlamentului în perioada 2005-2009, a părăsit tabăra comunistă și a fost ales președinte al Partidului Democrat, care a devenit a patra forță de opoziție anticomunistă. În ansamblu, cele patru partide de opoziție au obținut, în alegerile din 29 iulie, peste 790.000 de voturi, sau 51,1%, iar susținătorii PCRM au fost în număr de 706.000, sau 44,7%. Cu 53 de mandate în Parlament împotriva celor 48 ale comuniștilor, partidele de opoziție s-au constituit într-o Alianță pentru Integrare Europeană. Aceasta și-a demonstrat viabilitatea pe 28 august, când Mihai Ghimpu, președintele Partidului Liberal (unul dintre cele patru) a fost ales cu 53 de voturi în funcția de președinte al parlamentului, în cadrul ședinței de constituire a legislativului moldovean. Comuniștii, însă, au declarat că nu recunosc constituirea coaliției democratice de guvernare și insistă pe negocieri separate cu fiecare dintre cele patru partide. În plus, aceștia nu recunosc nici alegerea lui Mihai Ghimpu, ei urmând să se adreseze Curții Constituționale în această problemă.

Coaliția democratică mai are nevoie de opt voturi pentru a-și impune propriul candidat la funcția de președinte al statului, voturi care nu pot veni din altă parte decât de la Partidul Comuniștilor. Alternativa eșecului alegerii președintelui este asumarea prerogativelor acestuia de către președintele ales al parlamentului, desemnarea de către acesta a unui prim-ministru și convocarea de noi alegeri anticipate pentru începutul anului 2010. Asta deoarece parlamentul nu poate fi dizolvat de două ori în același an, conform Constituției Republicii Moldova.

Atât Alianța pentru Integrare Europeană cât și Partidul Comuniștilor au declarat că doresc evitarea alegerilor anticipate. În aceste condiții, unica ieșire din situație ar fi oferirea de către comuniști a celor opt voturi necesare alegerii unui președinte din partea AIE. Însă, după părăsirea ședinței parlamentului din 28 august de către toți cei 48 de deputați comuniști, o asemenea variantă este foarte improbabilă. Dacă adăugăm acestei dileme faptul că în Republica Moldova funcționează o verticală a puterii de stat care i se supune lui Voronin, că reprezentanți ai comuniștilor au fost plasați în marea majoritate a funcțiilor-cheie din instituțiile de stat, că blocada informațională instaurată de comuniști prin controlul exercitat asupra posturilor publice de radio și televiziune, dar și asupra unor posturi private, încă nu a fost înlăturată, situația generală se prezintă în culori foarte sumbre. Cei 53 de deputați ai AIE au convocat noua ședință a parlamentului pentru ziua de 2 septembrie, dar conducătorul comunist al ședinței anunțase deja, înainte de retragerea in corpore a comuniștilor, pauză până pe data de 4 septembrie. În aceste condiții, este foarte probabil ca la ședința din 2 septembrie să participe doar deputații coaliției. Aceștia vor trebui, în această zi, să constate vacanța funcției de președinte al statului și să adopte o hotărâre prin care lui Mihai Ghimpu să-i revină prerogativele prezidențiale. Însă, din moment ce Partidul Comuniștilor nu recunoaște alegerea lui Ghimpu ca președinte al parlamentului, el nu va recunoaște nici această decizie. Ulterior, comuniștii și-ar putea mobiliza oamenii din structurile de stat la rezistență împotriva noii puteri, care se va trezi paralizată și incapabilă să se impună. Asta este, de fapt, marea problemă a Alianței în momentul de față: transformarea legitimității obținute prin votul parlamentar din 28 august în pârghie de control a instituțiilor statului. De asemenea, noua putere este pusă în imposibilitate de a-și manifesta legitimitatea în fața electoratului Partidului Comuniștilor, în majoritatea sa originar din zonele rurale, unde are acces doar la posturile TV și radio controlate de către comuniști. Acestea dezinformează în continuare populația, răspândesc informații false despre coaliția democratică, prezentată ca o structură slabă și efemeră, prezintă partidul comuniștilor ca unică structură capabilă să controleze starea de lucruri din țară.

În aceste condiții, posibilitatea unei rebeliuni comuniste deschise împotriva noilor autorități este periculos de mare. Trebuie să se înțeleagă, atât în interiorul Republicii Moldova, dar mai cu seamă în România și în alte țări din UE, că situația este fără precedent din perspectiva confruntării dintre două tabere cu interese antagoniste. Aceste două tabere, cu susținere apropiată numeric din partea populației, sunt puse, prin acțiunile Partidului Comuniștilor, în situația unui conflict iminent, cu dimensiuni și consecințe necunoscute.

Două inimi gemene, Chișinău și Teheran

Suntem martori, în aceste zile, la strivirea aspirațiilor unui popor spre o societate deschisă. Autoritățile din Iran (atât cele religioase cât și cele civile) au refuzat să satisfacă cererea milioanelor de protestatari – repetarea alegerilor prezidențiale. Situația se prezintă cu atât mai gravă cu cât opozanții președintelui în exercițiu, Mahmoud Ahmadinejad, nu dispun de nicio pârghie legislativă pentru a determina puterea să accepte repetarea alegerilor, despre care s-a  afirmat că au fost fraudate.

Votul de aur nu este o opțiune pentru opoziția democratică iraniană. Singura opțiune viabilă este continuarea protestelor. În condițiile în care forțele de poliție au exercitat o presiune imensă asupra manifestanților, presiune concretizată prin morți și răniți (s-a tras în protestatari), este de așteptat că manifestațiile vor înceta, iar democratizarea Iranului va rămâne o aspirație de viitor.

Ideologia fundamentalistă islamică, adusă la putere în 1979 tot printr-o revoltă populară nu este, din câte am înțeles, pusă în pericol de către liderii opoziției anti-Ahmadinejad. Cel mai proeminent din aceștia, Moussavi, a declarat chiar că mișcarea de protest vizează reîntoarcerea la adevăratele principii ale republicii islamice, iar lozincile anului 1979 scandate de către protestatari vin ca o dovadă a acestui fapt. Iranul nu se va transforma, probabil, niciodată într-o democrație liberală de tip occidental, însă dorințele populației se îndreaptă spre schimbare. Schimbarea dictaturii cu un regim mai tolerant, schimbarea limbajului de lemn ideologizat cu dezbateri de idei care să respecte principiile pluralismului de opiniii, schimbarea izolării internaționale la care Ahmadinejad a condamnat țara cu construirea unei relații bazate pe încredere reciprocă și cooperare cu lumea occidentală.

Republica Moldova a avut parte, în ultimul deceniu, de un regim politic asemănător celui din Iran. Desigur, țara nu are în frunte lideri religioși care să folosească autoritatea patriarhală pentru a impune populației obediență față de conducătorii laici. În schimb, conducătorii laici ai Republicii Moldova s-au substituit liderilor religioși prin concentrarea în mâinile lor a unei puteri excesive pentru un stat democratic, putere pe care aceștia au încercat să și-o justifice printr-un șir întreg de factori legitimatori. În continuare, voi vorbi despre doi dintre cei mai importanți.

În primul rând, este vorba despre mitul vârstei de aur. Populația Republicii Moldova a fost foarte receptivă, în 2001, la discursul comuniștilor despre perioada de dinainte de 1989, cu pâinea de șaisprezece copeici și salamul de două ruble. Clipurile electorale ale PCRM din perioada campaniei electorale pentru alegerile anticipate din 2001 conțineau imagini din perioada sovietică ale câmpurilor cultivate de la marile colhozuri și sovhozuri, ferme zootehnice din care s-au construit aproape oriunde în republică și din care astăzi au mai rămas doar carcasele din piatră, tractoare produse la uzina din Chișinău și multe alte produse ale industriei sovietice. Oamenilor li s-a indus cu bună știință opinia că toate acestea se vor reface după venirea PCRM la putere, formațiune care s-a declarat, în 1994, continuator al PC din fosta RSSM. Folosirea simbolicii comuniste, construirea unui discurs foarte similar celui de dinainte de 1991 au indus populației opinia că ”vârsta de aur” sovietică se va putea reinstaura după 2001.

Mitul vârstei de aur a evoluat în ultimul deceniu de la atu principal care le-a permis comuniștilor să preia puterea la metodă de legitimare a puterii supreme a partidului și a rolului său conducător în societate. Acesta s-a perpetuat în decursul anilor schimbându-și caracteristicile dar rămânând același în esență. Astfel, în momentul de față, ”vârsta de aur” la care se raportează comuniștii moldoveni nu mai este perioada sovietică, deoarece aceasta și-a pierdut credibilitatea. Așa cum era și de așteptat, comuniștii n-au fost în stare ”să întoarcă timpul înapoi”, chiar dacă prin 2000 împărțeau organizau acțiuni de împărțire a salamului și a pâinii la prețurile din perioada sovietică, transpuse în lei moldovenești. Acum, aceștia și-au stabilit ca ”vârstă de aur” însăși perioada aflării lor la guvernare. În ultimele luni, s-au străduit să accentueze diferența dintre perioada anilor 90, atunci când pensiile și salariile nu se achitau la timp, și perioada de după 2001, în care, după afirmațiile lor, situația s-a schimbat în direcția pozitivă. Opoziția actuală din Republica Moldova este egalată de către comuniști cu cei care au condus țara în perioada anilor 90, iar acest deceniu este prezentat ca o anti-vârstă de aur. Se ascunde în mod intenționat faptul că din iulie 1992 până în februarie 1998 țara a fost guvernată de către Partidul Democrat Agrar din Moldova, care avea în componența sa mulți foști comuniști din perioada sovietică, președinți de kolhozuri și sovhozuri, și care a legalizat Partidul Comuniștilor în 1994, după ce a câștigat detașat alegerile parlamentare. Doar din martie 1998 până în noiembrie 1999 s-a aflat la putere în Republica Moldova o coaliție de centru-dreapta, iar guvernul Sturza a fost debarcat la sfârșitul acestei perioade printr-un vot al PCRM și al PPCD. Ulterior, guvernul Braghiș a fost instalat inclusiv cu sprijinul PCRM, ceea ce înseamnă că perioada în care comuniștii s-au aflat la guvernare trebuie calculată începând cu sfârșitul anului 1999. În mod meschin criptocomuniștii agrarieni ai anilor 90, care au dus Moldova spre ruină economică sunt rebotezați ”democrați” de către ideologii comuniști. În mod enervant se omite impactul dezastruos al crizei financiare din august 1998 din Rusia asupra economiei și nivelului de trai din Republica Moldova, impact dezastruos determinat de dependența de Rusia, pe care aceiași criptocomuniști agrarieni au perpetuat-o de-a lungul perioadei în care s-au aflat la guvernare (1992-1998), iar comuniștii anilor 2000-2001 au ridicat-o în slăvi și au folosit-o drept cal de bătaie în campania electorală. În mod absolut strigător la cer propagandiștii comuniști pun semnul egalității între conducătorii Moldovei din anii 90, cei care au provocat prin oportunismul și corupția lor dezastrul economic, și liderii actualelor partide importante de opoziție. Mitul vârstei de aur, folosit de către comuniști, frapează prin fundamentul său construit exclusiv pe minciună.

Mitul conducătorului luminat nu este unul original, și, cel puțin în Moldova, ideologii comuniști nu s-au obosit să caute formule noi, inedite, de a-l exploata în scopul legitimării ”domniei” cât mai îndelungate a lui Voronin. Inaugurarea lui Ceaușescu cu un sceptru în mână (atribut al puterii monarhice) își găsește corespondentul în primirea lui Voronin la mânăstiri cu imnul imperial rus ”Doamne, ocrotește-l pe țar”. Continuitatea conducătorilor strălucitori ai țării, de la Mircea cel Bătrân până la Ceaușescu seamănă ca două picături de apă cu veleitățile președintelui în exercițiu al Republicii Moldova de ”continuator” și ”desăvârșitor” al faptelor „moldoveanului autentic” Ștefan cel Mare. Naționalismul ceaușist de carton constituie, după câte se pare, una dintre sursele de inspirație pentru retorica ”naționalist-moldoveană” a lui Voronin și chiar pentru tentativele de creare a unei noi națiuni – cea moldovenească. Am ajuns ca un om care, prin voturile câtorva zeci de cetățeni a ajuns șef al statului să dea ”indicații prețioase” în toate domeniile de activitate, de la tractoare până la stabilirea normelor de limbă și a teoriilor din știința istoriei. Un om cu o retorică de huligan și pușcăriaș, care își bate joc în cel mai deschis mod cu putință de jurnaliștii care îl împresoară cu microfoanele și camerele lor, este astăzi în măsură să decidă în chestiuni care îl depășesc din toate punctele de vedere. Chiar și naționalismul pretins moldovenesc pe care îl afișează este unul de mucava, pentru că președintele statului vorbește la reuniuni în limba oficială a altui stat. Un stat care, din ”pură întâmplare”, își menține trupe de ocupație pe teritoriul Republicii Moldova.

Chișinău și Teheran sunt două orașe care s-au ridicat împotriva dictaturii. În ambele mișcările de protest au fost reprimate cu cruzime. În amândouă unii cetățeni se simt ostatici ai altor cetățeni. Atu-ul Republicii Moldova este faptul că, deși protestele de stradă au fost reprimate și au încetat, s-a reușit provocarea unor noi alegeri parlamentare, prin intermediul votului din parlament. Poporul iranian va trebui să se lupte în continuare în stradă pentru atingerea acestui obiectiv. El nu a putut beneficia, din păcate, de șansa de care am beneficiat noi. Șansa să revenim la normalitate.

Privind scenele de groază de pe străzile capitalei iraniene, șansa pe care Republica Moldova a obținut-o își adaugă, pe lângă importanța pe care deja o avea, dimensiuni etice sporite. Cetățenii Republicii Moldova sunt datori să demonstreze lumii întregi că un regim antinațional, antiuman și care a proliferat metodele teroriste bolșevice ale anilor 30-40 poate fi înlăturat prin alegeri. Făcând asta, poate că le vom oferi și iranienilor șansa să spere într-un viitor mai bun.

Aștept un Emile Zola contemporan, care să acuze aceste două regimuri și, acuzându-le, să le grăbească sfârșitul. Nu știu din ce califat, emirat, raion, județ sau provincie va veni acesta, dar poate că experiența intelectualilor francezi ai sfârșitului de secol XIX ar putea să le dea de gândit intelectualilor noștri, care au păstrat aprinsă și până acum flacăra democrației. De ce să nu se transforme această flacără într-o torță?

Sfârșitul copilăriei fracturismului

Romanul ”Măcel în Georgia” apare în peisajul literar basarabean ca un spărgător de tipare. Nu pentru că autorul său, Dumitru Crudu, este cunoscut ca întemeietorul fracturismului, curent literar care își propune să aducă scriitura mai aproape de realitate, ci deoarece prin apariția sa avem de a face cu o desăvârșire și în același timp o remodelare a ceea ce s-a dorit a fi ”un curent al celor ce există așa cum scriu, eliminând din poezia lor minciuna socială”.[1] Să fie oare o ironie a sorții faptul că această desăvârșire vine printr-un roman, și nu un poem? Cum poate fi calificat faptul esențializării unei mișcări a fracturilor printr-un roman? Dacă gândim în termeni ”raționali” îl putem considera o delegitimare a cruciadei începute cu un deceniu în urmă de către bravii revoluționari literari Dumitru Crudu și Marius Ianuș împotriva rigidității, a tiparelor și a ”instituționalizării” literaturii. Putem, însă, identifica un paradox care se pliază perfect pe însuși spiritul nonconformist al mișcării literare fracturiste: năzuința de a identifica fracturile și de a acționa spre neutralizarea acestora se încununează cu producerea unei fracturi literare de proporții: aceea dintre exprimarea unui mesaj concis prin dezavuarea tehnicilor literare complexe, de aici preferința pentru poezie, și producerea unei proze cu mesaj complicat, eterogen, construită cu atenție, în care se utilizează procedee literare specifice, se descriu cu precizie cinematografică aceleași scene din perspectiva unor personaje distincte, trecându-se de la persoana I la a III-a. În anumite momente din timpul lecturii romanului aveam impresia că m-am cufundat într-o alternanță de lumi paralele, în stil SF, cu înșiruiri contrastante de lumini și umbre, stări mistice de anxietate și beatitudine, întoarceri în timp a la Clifford Simak sau Robert Shekley. Un SF cu extratereștri foarte familiari, din cei care îți ies frecvent în cale dacă te deplasezi dinspre Grădina publică ”Ștefan cel Mare” spre Uniunea Scriitorilor, pe strada 31 august 1989.

Frământări identitare, frustrări etnolingvistice, homosexualitate universitară, poezie patriotică lacrimogenă, milițieni belicoși, care bat până la mutilare sau amenință cu moartea tineri protestatari, ”relații interetnice armonioase”, mult alcool. Imaginea Basarabiei în ultimii săi ani de aflare în labele urss-ului sovietic apare surprinzător de realist în ochii celor care astăzi își trăiesc primii ani de tinerețe. Aceștia nu sunt nevoiți să facă eforturi prea mari ca să-și imagineze Chișinăul revoluționar al anilor 1989-1991. Însă suntem nevoiți să constatăm că am rămas singuri. La douăzeci de ani distanță, dualitatea Chișinău-Tbilisi nu mai funcționează. Măcelul din Georgia, cel care-i purificase și eliberase din temnițele lor psihice pe principalii eroi ai romanului, și-a transferat, după câte se pare, energiile spre teritoriile noastre. De aici, încă o fractură fundamentală: aceea între un roman care este conceput ca o înmagazinare a unor experiențe, frustrări și evenimente trecute și o realitate care se încăpățânează să rămână ancorată în mrejele unui trecut pe care chiar ieri îl credeam, cu toții, trecut pe filele manualelor de istorie, la capitolul cu sfârșitul totalitarismului.

Fracturismul a avut nevoie de un deceniu ca să ajungă la desăvârșirea pe care o manifestă în ”Măcel în Georgia”. De acum înainte, doritorii de a cunoaște esența curentului vor trebui să parcurgă două documente edificatoare: ”Manifestul Fracturist” și ultimul roman al lui Dumitru Crudu. De la primul la al doilea au trecut ani în care poeții s-au transformat întâi în dramaturgi și apoi în prozatori. Mesajul lor s-a diversificat, iar edificiului teoretic al curentului i s-au adăugat paliere importante.

Întrebarea la care cei care-și asumă scriitura de tip fracturist vor trebui să răspundă acum este dacă asistăm la consumarea fracturismului, la autodevorarea sa, sau la sfârșitul copilăriei acestuia, manifestată prin trecerea la un nivel mai complex și cerebral de concepere a mesajului literar și asumarea unui demers de ”netezire” a noilor fracturi pe care le produce cu o rapiditate tot mai mare realitatea. Va fi în stare un curent literar care se revendică de la ”suprema realitate” să facă față propriilor obiective sau va sfârși prin a abdica de la acestea?

Clepsidra a fost întoarsă.

 

---

[1] Dumitru Crudu și Marius Ianuș. Manifestul Fracturist

Despre virtute și excese de putere

        În acest eseu voi aborda problema praxisului de conducere a statului din perspectiva conținutului etic al acțiunilor conducătorilor, perspectivă tratată de Aristotel în ”Etica Nicomahică”. Pentru început, voi vorbi despre concepțiile filozofului grec despre acțiunile unui conducător, urmând ca mai apoi să-mi concentrez atenția pe elucidarea comportamentului autorităților din Republica Moldova de la venirea la putere a Partidului Comuniștilor, în 2001, dar mai ales în timpul mișcărilor de stradă din 6-12 aprilie 2009, provocate de fraudarea alegerilor parlamentare, și în perioada imediat următoare.

        ”Etica” scrisă de către gânditorul grec pentru fiul său Nicomachus, stabilește drept obiectiv al fiecărui om atingerea fericirii. Aceasta este scopul acțiunii umane, iar mijlocul prin care ea poate fi atinsă este virtutea. Virtutea, la rândul ei, poate fi definită drept o stare care se află în concordanță cu regula dreaptă, cu principiul corect.

         Pentru a trăi virtuos, un om trebuie să se abțină de la a săvârși fapte rele, iar pentru asta el trebuie să se supună unui proces continuu de autoperfecționare. În opinia lui Aristotel, oamenii trebuie să devină buni, să fie făcuți buni. Există trei căi prin care omul poate fi făcut bun: calea naturală, adică omul poate fi bun de la natură, calea deprinderilor, sau obiceiurilor, și calea învățăturii, a studiului. Apoi, Aristotel afirmă (Etica Nicomahică, partea a X-a, capitolul 9), că nu în cazul tuturor oamenilor calea învățăturii funcționează, aceștia având nevoie și de o dominare a habitus-ului, a deprinderilor, la început, dar și de cultivarea spiritului, de o înfrânare a pasiunilor și a acțiunilor comise din pasiune, deoarece cel care acționează mânați de ea nu sunt în stare să asculte și săînțeleagă argumentele celorlalți. Aristotel vorbește și despre o predispoziție spre a fi bun, fără de care este imposibil ca o persoană să devină virtuoasă. Este, însă, dificil să devii bun dacă nu te supui unor legi corecte, mai ales la vârstă tânără. Necesitatea impunerii legilor corecte, într-o primă fază, se explică prin crearea, în timp, a obișnuințelor bune. Astfel, după o perioadă de timp legile nu vor mai părea apăsătoare.

         Aristotel accentuează rolul legilor, argumentând că ele au forța de a influența acțiunile oamenilor așa cum nu o are puterea paternalistă, pentru că reprezintă reguli provenite din înțelepciunea practică. În același timp, un om urăște pe cel care îi impune anumite lucruri împotriva voinței lui, dar legea care arată calea bună nu este apăsătoare, prin ea însăși. 

Este menționată Sparta, ca unul dintre puținele state în care legislatorul decidea asupra educației și ocupațiilor oamenilor, în timp ce în majoritatea statelor acestea erau lăsate la discreția fiecărui cap de familie. Cel mai bine ar fi, spune Aristotel, să existe control din partea statului în aceste domenii, dar dacă ele sunt lăsate în voia oamenilor, atunci fiecare om trebuie să indice calea virtuoasă pentru apropiații și copiii săi.

         Din moment ce oamenii pot deveni virtuoși prin intermediul legii, cei care-și iau asupra lor însărcinarea de a-i face buni trebuie să-și dezvolte capacitatea de a legifera, cu alte cuvinte de a  conduce. Fiind el însuși un om virtuos, conducătorul trebuie să atingă excelența în domeniul lui, cel al politicii, tot așa cum un medic sau un olar ating excelența în domeniile lor. Conducătorul trebuie să urmărească fericirea supușilor săi, iar modul prin care poate face asta este îndrumarea acestora pe calea virtuții, adică a săvârșirii faptelor bune.

         Să încercăm să facem un portret al conducătorului politic, așa cum îl vede Aristotel: persoană virtuoasă, în stare să se abțină atât de lașitate cât și de excese (acestea reprezentând tirania), excelentă în funcția sa, adică treburile statului, prudentă (aceasta fiind virtutea conducătoare a vieții morale), preocupată de binele comun, care este fericirea cetățenilor. Conducătorul trebuie să se abțină de la acțiuni imorale, pentru că acestea nu pot duce spre binele comun. Mijloacele imorale nu pot în niciun caz genera finalități morale.

         Acum, după ce am elucidat aceste aspecte, vom trece la a doua parte a lucrării, care se referă la acțiunile conducerii statului Republica Moldova, exercitate în perioada de după 2001. Am ales această dată deoarece în acest an, la 25 februarie, alegerile parlamentare din Republica Moldova au fost câștigate cu 50,07 procente din voturile exprimate (aproximativ o treime din totalul cetățenilor cu drept de vot, în condițiile unei prezențe la urne de 62 la sută) de către Partidul Comuniștilor din Republica Moldova. În urma redistribuirii voturilor partidelor care nu au depășit pragul electoral de 6%, PCRM a obținut 71 din cele 101 mandate de deputat, cu 10 mai multe decât era nevoie pentru alegerea președintelui țării. În această funcție a fost ales președintele Partidului Comuniștilor, Vladimir Voronin. După alegerea sa, președintele Voronin și-a menținut și funcția anterioară, cea de președinte al PCRM. Constituția Republicii Moldova nu impune președintelui să renunțe la calitatea de membru al unui partid politic, nici la șefia partidului. Deci, Voronin nu a încălcat formal Constituția țării, însă faptul menținerii funcției de șef al statului și de șef al partidului de guvernământ din 2001 până în prezent a creat și creează premise pentru concentrarea în persoana reprezentantului instituției prezidențiale a unei puteri incompatibile cu statutul de republică parlamentară a Republicii Moldova. Este, de fapt, metoda prin care președintele moldovean a reușit să instituie un control de tip piramidal asupra principalelor autorități ale statului. Privind această stare de lucruri din perspectiva eticii aristoteliene, vom spune că actul concentrării celor două funcții în mâinile președintelui reprezintă un început de exces, adică de derapare de la calea de mijloc, unica în stare să asigure o existență virtuoasă.

        Din păcate, Constituția Republicii Moldova nu prevede, în capitolul despre instituția prezidențială, rolul președintelui de mediator între diversele forțe politice din țară. Domnia legii, elogiată de Aristotel, este viciată chiar începând cu Legea supremă, deoarece aceasta nu conține un mecanism eficient de asigurare a căii virtuții, oferind în schimb un teren propice de manifestare exceselor de putere.

        Un exemplu de țară în care instituția prezidențială se situează formal deasupra afilierii de partid este România. Președinții români au fost nevoiți să renunțe, după instalarea în funcție, la calitatea lor de președinți și membri ai partidelor politice din care proveneau. Astfel, în decembrie 2000 Ion Iliescu a renunțat la funcția de președinte al PDSR, și a părăsit partidul. Același lucru l-a făcut și Traian Băsescu, în decembrie 2004. Desigur, s-au făcut auzite acuzații de partizanat politic, mai ales în cazul lui Băsescu, acesta fiind chiar suspendat din funcție pe fondul unor asemenea acuzații. Totuși, mecanismul separării funcțiilor importante în stat există și funcționează. România este o republică semiprezidențială, în care președintele este ales prin vot popular, spre deosebire de Republica Moldova, care s-a declarat, prin reforma constituțională din iulie 2000, republică parlamentară. Avem, deci, un paradox: o republică semiprezidențială în care președintele este suspendat din funcție prin vot parlamentar, și o republică parlamentară în care președintele este în același timp și șef al partidului de guvernământ.

        Încă de la instalarea sa în funcție, din 2001, președintele Voronin a anunțat că, din moment ce populația a acordat un vot majoritar pentru Partidul Comuniștilor, acesta va își va asuma conducerea țării și nu va considera necesar un dialog cu opoziția. În dimineața zilei de 6 aprilie (alegerile parlamentare avuseseră loc pe 5 aprilie), președintele Voronin a reconfirmat această poziție. Rezultatele preliminare, care creditau PCRM cu aceleași 50,07 la sută pe care le obținuseră în 2001, aduceau partidului 61 din cele 101 mandate parlamentare, permițându-le, la limită, să aleagă președintele țării. Din perspectivă aristoteliană, declarațiile președintelui și poziția partidului ar putea fi considerate în contradicție cu  virtutea conducătoare a vieții morale, prudența. Aceasta reprezintă, de asemenea, o părăsire a căii de mijloc.

       Înaintea alegerilor parlamentare din 5 aprilie, Republica Moldova a cunoscut cea mai violentă campanie electorală de la instituirea sistemului pluripartidist încoace. Atât mesajele PCRM cât și cele ale principalelor partide de opoziție aveau un caracter vehement, tranșant și reprezentau două poziții antagoniste. În timp ce PCRM acuza PL (Partidul Liberal), de exemplu, că reprezintă interesele unui stat străin (România) prin retorica pro-românească pe care o are și îi cerea acestuia să renunțe la un spot electoral în care PCRM era asociat cu PC al fostei URSS, Partidul Liberal Democrat din Moldova își îndemna adepții să voteze fără frică și organiza mitinguri cu participarea a zeci de mii de cetățeni. Comuniștii aveau (au) de partea lor radioteleviziunea publică, alte câteva posturi private TV și radio, ziare. Chiar dacă la televiziunea publică au fost difuzate emisiuni electorale cu participarea reprezentanților opoziției, programele de știri și alte emisiuni îi prezentau pe guvernanți (tot ei și candidați pe lista PCRM) doar într-o lumină favorabilă, prezentând informații cu caracter vădit electoral despre realizările acestora. Principiul aristotelian al excelenței într-un anumit domeniu este astfel încălcat, deoarece conducătorii statului ajung să fie prezentați în media drept persoane omnisciente și omnipotente, sau se sugerează această impresie populației.

        Șansele opoziției în lupta cu partidul puterii pentru guvernarea Republicii Moldova au fost, astfel, serios prejudiciate, avându-se în vedere și faptul că majoritatea populației locuiește la țară, unde recepționează, în marea lor majoritate, doar postul public și celelalte posturi afiliate PCRM.

Tensiunea acumulată în societate ca urmare a exceselor de putere ale PCRM și ale lui Voronin personal a provocat o frustrare imensă a cetățenilor Republicii Moldova, frustrare care s-a manifestat în ziua de 6 aprilie, când câteva grupuri de studenți de la Universitatea de Stat au protestat în centrul Chișinăului față de rezultatele alegerilor. Spre seară, a început să se vorbească despre fraudarea alegerilor, fapt care a turnat gaz peste focul care ardea mocnit. Ceea ce trebuia să fie un flash-mob care să proclame o zi de doliu național în memoria democrației din Republica Moldova s-a transformat într-o mare adunare populară, zeci de mii de oameni protestând împotriva fraudării alegerilor. Manifestanții și-au dat întâlnire a doua zi, 7 aprilie, tot în Piața Marii Adunări Naționale.

         În dimineața zilei de 7 aprilie, manifestația a început în mod pașnic, dar situația s-a schimbat atunci când unii dintre protestatari s-au apropiat de sediile Președinției și Parlamentului. Au urmat confruntări violente cu forțele de ordine, care în cele din urmă au cedat sub presiunea manifestanților. Grupuri de tineri au ocupat clădirile Președinției și Parlamentului, înregistrându-se mari distrugeri în interiorul acestora.

         Liderii partidelor de opoziție au făcut un apel la manifestanții de la Președinție și Parlament să vină în Piața Marii Adunări Naționale pentru a participa la manifestațiile pașnice, și cea mai mare parte dintre aceștia au părăsit zona violențelor.

        În continuare vom vorbi despre acțiunile reprezentanților guvernului și despre modul în care aceștia au reacționat la ceea ce se întâmplase.

        După încheierea mitingului, forțele de ordine au intervenit în forță, în jurul orelor 1. Grupurile de manifestanți care încă se mai găseau în perimetrul Pieței Marii Adunări Naționale au fost arestate și duse la secțiile de poliție. Majoritatea celor reținuți aveau vârsta de 18-20 de ani. Pe 8 aprilie și în zilele viitoare arestările au continuat. Echipe de polițiști vizitau instituțiile de învățământ și exercitau presiuni asupra elevilor și studenților, ca aceștia să nu iasă în stradă. În câteva zile, aproape o mie de persoane au fost reținute, aproximativ trei sute au fost bătute în secțiile de poliție. Foarte curând au ajuns la opinia publică și cazurile de deces în urma bătăilor aplicate de poliție. Explicația polițiștilor (poliția fiind o structură a statului, aflată în subordinea MAI și a guvernului) a fost că cei trei tineri ar fi fost găsiți morți în centrul orașului s-au s-ar fi sinucis, deși leziunile corporale grave indicau altceva.

         Autoritățile statului au negat cu vehemență implicarea lor în campania de represiune a manifestanților, pretinzând chiar că vânătăile de pe corpul fotografiat al mai multor manifestanți ar fi de fapt vopsea.

        Un lucru demn de menționat este desfășurarea proceselor de judecată în cazurile protestatarilor arestați în incinta comisariatelor de poliție în care aceștia erau deținuți, fapt care contravine nu doar procedurii juridice, dar și principiului separării puterilor în stat, având loc o imixtiune a puterii judecătorești în afacerile puterii executive (reprezentată de poliție).

        Vladimir Voronin a calificat cele întâmplate drept o ”tentativă de lovitură de stat” venită din partea opoziției și pregătită în colaborare cu forțe din România. Ca pretext pentru aceste declarații a servit arborarea drapelelor UE și ale României pe sediile Parlamentului și Președinției. Ca măsuri de răspuns la ceea ce el a numit ”agresiunea românească”, Voronin a anunțat introducerea regimului de vize cu România (încălcându-se astfel acorduri de importanță maximă dintre Republica Moldova și UE.), l-a declarat pe ambasadorul român persona-nongrata, a început o campanie de vânare și eliminare din Republica Moldova a jurnaliștilor români. Prin aceste acțiuni, s-a declanșat, practic, un război diplomatic cu România.

         În presa subordonată Puterii comuniste s-au publicat câteva articole denigratoare la adresa unui șir de studenți originari din Republica Moldova care-și fac studiile în România. Aceștia erau acuzați, într-o manieră asemănătoare rechizitoriilor de tip stalinist, că sunt colaboratori ai serviciilor secrete române și că au pregătit așa-numita ”lovitură de stat” de pe teritoriul României. În primele zile de după 7 aprilie, la hotarul moldo-român existau liste cu anumiți studenți basarabeni în România iar celor care treceau vama li se puneau întrebări despre aceștia. Toate acestea i-au determinat pe unii dintre basarabenii aflați la studii în România să-și petreacă Paștele în orașele unde-și fac studiile.

        Făcând încă o dată apel la principiile Eticii Nicomahice, observăm că autoritățile Republicii Moldova, cu alte cuvinte conducătorii statului au reușit să bage frica atât în cetățenii din interiorul țării, cât și în unii cetățeni aflați peste hotarele țării. Imaginați-vă polisul grec antic și cetățenii acestuia care se află în alte părți ale Greciei. Cum poate fi calificat conducătorul care transmite, prin mijlocitori, unor cetățeni aflați în afara orașului că întoarcerea lor acasă i-ar putea costa libertatea? Asta, desigur, în afara procedurii legitime de ostracizare. Conform principiilor aristoteliene, un asemenea conducător nu ar mai urmări binele cetățenilor, adică fericirea acestora, ținându-i departe de casă pentru că accesul lor în oraș i-ar putea prejudicia interesele personale legate de putere. Astfel, regimul ar evolua spre tiranie.

        Demonizarea imaginii opoziției politice, prezentarea liderilor acesteia drept trădători de țară face parte din aceleași evoluții spre tiranie. Societatea moldovenească s-a polarizat mult mai mult decât în trecut ca urmare a acțiunilor guvernanților. Puterea controlează, la fel ca înainte de 7 aprilie, o mare parte a mass-mediei, iar Opoziția se pregătește pentru o lungă rezistență. Rezultatele finale ale alegerilor au atribuit Partidului Comuniștilor 60 de mandate, cu unul mai puțin decât necesarul de trei cincimi din numărul deputaților, pentru a alege președintele. Opoziția, reprezentată prin trei partide de orientare liberală (PL, PLDM, și Alianța ”Moldova Noastră”) nu recunoaște rezultatele alegerilor fraudate și a prezentat deja mii de cazuri de falsificare a voturilor. Însă, acestea nu au fost luate în seamă de instanțele abilitate. Opoziția consideră noua (vechea) putere de la Chișinău drept nelegitimă. În consecință, aceasta nu a participat la formarea structurilor de conducere ale Parlamentului, nici la alegerea președintelui Parlamentului. În această funcție a fost ales prin voturile comuniștilor Vladimir Voronin, care este în același timp președinte în exercițiu datorită unei prevederi constituționale care spune că președintele țării își exercită funcția până la depunerea jurământului de către noul președinte. La 20 mai, au avut loc în Parlamen alegerile prezidențiale, boicotate de către cei 41 de deputați ai Opoziției. Comuniștilor nu le-a ajuns un vot ca s-o propulseze pe Zinaida Greceanîi, prim-ministru în exercițiu, în funcția de președinte. Votul a eșuat, și se va organiza un vot repetat pe 28 mai. Dacă nici atunci nu se va reuși alegerea președintelui, Voronin va fi nevoit să dizolve Parlamentul și să stabilească data alegerilor anticipate.

        Prim-ministrul Greceanîi s-a făcut cunoscută în România prin declarația din 9 aprilie, în care avertiza mamele din Republica Moldova să-și țină copiii acasă în ziua următoare, în caz contrar aceștia riscând să fie împușcați de poliție, care ”va folosi toate mijloacele, inclusiv armele din dotare”, iar ”dacă vor fi atacate institutiile statului, jertfele umane vor fi foarte greu de evitat”.

       Declarațiile d-nei Greceanîi nu pot fi calificate altfel decât ca amenințare a cetățenilor cu moartea. Avem deci, un potențial conducător al statului, care urmărește binele cetățenilor amenințându-i cu moartea sau alte forme de represiune.

       Pentru a înțelege mai exact natura regimului instituit de către comuniști în Republica Moldova, după 2001, trebuie să facem apel la Legea supremă a Republicii Moldova, Constituția. Articolul 5 din Constituție prevede, la alineatul 2, că nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului. Cu toate acestea, în anul 2003 Parlamentul adoptă așa-numita ”Concepție a politicii naționale de stat”. În conformitate cu aceasta, statul moldovenesc stimulează învăţarea „limbii moldoveneşti” de către alogeni, dar în acelaşi timp stipulează „înfăptuirea construcţiei naţionale pe baza bilingvismului moldo-rus şi rus-moldovenesc statornicit istoriceşte, precum şi păstrarea şi dezvoltarea diversităţii lingvistice, pe seama limbilor altor grupuri etnice, care locuiesc pe teritoriul Moldovei.” (Sublinierea mea). De asemenea, la capitolul „Dispoziţii generale”, în lista acţiunilor care trebuie întreprinse în cadrul politicii naţionale de stat, este menţionată „neutralizarea juridică şi politică a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existenţei naţiunii moldoveneşti şi a statalităţii moldoveneşti, de discreditare a istoriei moldoveneşti, de ignorare a etnonimului “moldoveni” şi glotonimului “limba moldovenească”. Cu alte cuvinte, avem de a face cu o lege care proclamă o linie ideologică oficială: aceea care vizează ”construcția” unei națiuni decât cea română, pe teritoriul Republicii Moldova. Este, de fapt, unica ideologie care ar putea asigura, dacă ar fi acceptată de către toți cetățenii, dăinuirea ”statului moldovenesc” artificial în istorie. Cu toate că tema acestui eseu nu este chestiunea națională, am menționat aici acest exemplu pentru a demonstra că, cel puțin din 2003 încoace, Republica Moldova este un stat care prezintă semne vizibile de totalitarism, tonul și comportamentul autoritar al Puterii combinându-se cu instituirea unei ideologii oficiale, cu încălcarea art. 5 alineat 2 al Constituției. Am mai menționat acest lucru și pentru că încălcarea Legii supreme a statului reprezintă o deviere de la principiul supremației legilor bune, postulat de Aristotel.

        Articolul 24 din Constituția Republicii Moldova garantează fiecărui om dreptul la viață și integritate fizică și psihică și prevede exluderea torturilor, a pedepselor crude, inumane ori degradante. Începând cu 8 aprilie 2009, acest articol a fost încălcat în câteva sute de cazuri de către reprezentanții unei structuri de stat, Poliția.

        Concluziile spre care ne duc toate lucrurile despre care am vorbit mai sus sunt că profilul conducătorilor politici ai Republicii Moldova, din 2001 până în prezent, nu a corespuns modelului aristotelian de conducător. Liderii comuniști de la Chișinău au trecut în repetate rânduri peste interesul public, servind interesele grupurilor apropiate lor, președintele Voronin nu a fost și nu este un mediator al diferitelor grupuri din societate, cumulul de funcții de care a beneficiat până acum permițându-i să-și asigure un control de tip autoritar asupra structurilor de putere. Calea de mijloc, adică media dintre lașitate și exces, nu a fost niciodată și calea pe care au pășit guvernanții de la Chișinău, ei dând preferință exceselor de autoritate și subminând, de fapt, domnia legii. După revolta din 6-8 aprilie 2009, statul de drept în Republica Moldova a fost practic anihilat, domnia legii a rămas undeva în trecut, instaurându-se treptat puterea discreționară.

Trenul in flăcări

Versurile unui cântec care ar trebui să devină imnul Rusiei:

Поезд в огне

Полковник Васин приехал на фронт
Со своей молодой женой.
Полковник Васин созвал свой полк
И сказал им: Пойдем домой.
Мы ведем войну уже семьдесят лет,
Нас учили, что жизнь – это бой,
Но по новым данным разведки
Мы воевали сами с собой.

Я видел генералов,
Они пьют и едят нашу смерть,
Их дети сходят с ума
От того, что им нечего больше хотеть.
А земля лежит в ржавчине,
Церкви смешали с золой.
И если мы хотим, чтобы было куда вернуться,
Время вернуться домой.

Этот поезд в огне,
И нам не на что больше жать.
Этот поезд в огне,
И нам некуда больше бежать.
Эта земля была нашей,
Пока мы не увязли в борьбе,
Она умрет, если будет ничьей.
Пора вернуть эту землю себе.

А кругом горят факелы,
Это сбор всех погибших частей.
И люди, стрелявшие в наших отцов,
Строят планы на наших детей.
Нас рожали под звуки маршей,
Нас пугали тюрьмой.
Но хватит ползать на брюхе -
Мы уже возвратились домой.

Этот поезд в огне,
И нам не на что больше жать.
Этот поезд в огне,
И нам некуда больше бежать.
Эта земля была нашей,
Пока мы не увязли в борьбе,
Она умрет, если будет ничьей.
Пора вернуть эту землю себе.

Eamon De Valera, Michael Collins and others ;)

Alaltaieri am vizionat filmul “Michael Collins”, care m-a impresionat foarte mult si pe care il recomand tuturor.

Irlanda e o tara surprinzatoare, faimoasa pentru muzica ei, pentru berea ei, dar mai ales pentru istoria ei.

Puteti incepe sa explorati istoria luptei irlandezilor pentru libertate, dand un simplu search pe Wikipedia la “Eamon de Valera” si “Michael Collins”.

 

Come listen all me true men to my simple rhyme
For it tells of a young man cut off in his prime
A soldier and a statesman who laid down the law, and,
To die by the roaside in lone Beal na Bla
When barely sixteen to England crossed o’er
For to work as a boy in a government store
But the Volunteers call he could not disobey
So he came back to Dublin to join in the fray

-Chorus-
At Easter nineteen sixteen when Pearse called them out
The men from the Dublin battalion roved out
And in the post office they nobley did show
How a handful of heros could outfight the foe.

To Stafford and jails transported they were
As prisonners of England they soon made a stir
Released before Christmas and home once again
He banded old comrades together to train
Dail Eireann assembled our rights to proclaim
Suppressed by the English you’d think it’s a shame
How Ireland’s best and bravest were harried and torn
From the Arms of their loved ones and children new born.

For years Mick eluded their soldiers and spies
For he was the master of clever disguise
With the Custom House blazing she found t’was no use
And soon Mother England had asked for a truce
Oh when will the young men a sad lesson spurn
That brother and brother they never should turn
Alas that a split in our ranks ‘ere we saw
Mick Collins stretched lifeless in lone Beal na Bla

Oh long will old Ireland be seeking in vain
Ere we find a new leader to match the man slain
A true son of Grainne his name long will shine
O gallant Mick Collins cut off in his prime.

Asta de mai sus e un cantec despre Michael Collins.

Free and united Ireland! :)

1. I remember the day De Valera he died My father he just Broke down and he cried He wept like a baby For Dev was his pride But I shed no tears It held me no fear For a man of our time. 2. Now dev was a hero At Easter ‘16 He held Boland’s mill For the orange and green He was sentenced to die With Pearse and McBride But his birth far away Let him fight another day Lucky man of our times. Refrain: He was loved he was hated He was cherished despised There were rivers of tears When the chieftain he died But love him or hate him I cannot decide What to make of old Dev This man of our times

3. When I was in school Christian brothers were cruel To live off the land To be scarce was the rule And we fled in our droves To the emigrant boats We weren’t free yet And we questioned respect For a man of our time. Refrain: 4. My parents were poor And the cupboard was bare You can’t feed a child On a dream or a prayer But the boys in Dail Eirean Got rich as we pined They were led by the chief And we had no relief From a man of our times. 5. Now Spain had it’s Franco And France it’s De Gaulle We had our Dev And god rest his soul But history will judge On the man form Bruree De Valera’s lost dream A nation unfree It’s the shame of our time. Refrain:

Jurnal de campanie

With their tanks and guns, oh my God, what have they done

To the town I loved so well?[1]

Priveam fix spre tabla albă, pe care o mână desena cu markerul niste scheme complicate despre comportamentul partidelor în teoria direcțională a votului. Mâna era însoțită de o voce, care zicea ceva despre vote-seeking parties, dar undele ei sonore mă ocoleau, nu se știe din ce cauză. O auzeam ca de după un perete. În cap aveam vuietul unei mulțimi. Mulțimea se agita, scandând sacadat un singur cuvânt : A-fa-ră ! Și în jur era deja întuneric, și căderea nopții ar fi trebuit să-i împrăștie pe toți pe la casele lor. Dar nu pleca nimeni. Noaptea s-a dovedit a fi un sfetnic bun, de data asta.

Am închis ochii și m-am scufundat în întuneric asemeni zecilor de mii din seara precedentă. Chiar și așa, cu ochii închiși, ar fi trebuit să fiu atent la ce se întâmpla în jurul meu. Dar m-am lăsat pradă unei toropeli comode.

Până în clipa în care m-au electrocutat vibrațiile telefonului pe care îl strânsesem instinctiv în pumn. Am traversat grăbit sala.

-          Știi ce-i la noi ? – vorbi mama cu glas scăzut.

-          Ce-i ? – aproape am urlat eu.

-          Au spart președinția.

În minte au început să-mi roiască dintr-o dată tot felul de elicoptere, de mărime mai mare sau mai mică. Unul dintre ele trebuia să aterizeze acum pe Președinție, să-și ia pasagerul și să plece… unde ?

-          Îs mulți ?

-          Îs foarte mulți, și continuă să vină. Ascultăm ”Vocea Basarabiei”.

Am reintrat în sală neștiind încă prea bine dacă  să mulțumesc sorții că se întâmplă ceea ce așteptam de atâta timp, că am șansa să trăiesc asta la douăzeci de ani, sau s-o blestem pentru că m-a prins la peste patru sute de kilometri depărtare de teatrul evenimentelor și, în plus, în mijlocul celui mai încărcat semestru din facultate.

Mămăliga noastră a făcut explozie, îmi ziceam în timp ce parcurgeam distanța spre Băneasa. În momentele acelea, nu puteam să concep că această explozie ne-ar aduce altceva decât victoria. Miile de persoane adunate în Piața Universității în seara aceleiași zile, zecile de drapele și însuflețirea generală nu au făcut decât să-mi amplifice această senzație.

Ecranul laptopului transmitea, însă, vești îngrijorătoare. Frazele reci, oficiale, lipsite de expresivitate ale comunicatelor de presă, mă iritau la culme. Rafalele de armă care se auzeau în întunericul nocturn, arestările care începuseră deja să se facă, tensiunea plutind parcă prin aer, prevesteau ceva de proporții. Într-o înregistrare video făcută în noaptea de marți spre miercuri, doi jurnaliști își dau cu părerea : ”Mâine vor încercui toată zona asta ca să-și protejeze ultimul punct strategic pe care îl mai au, Guvernul”. ”Și la ce-o să le folosească, mâine va fi aici mult mai multă lume”, spune celălalt și continuă : ”A mai rămas să meargă lumea să ia și Televiziunea, ca să transmită în toată republica imagini de aici”.

Se pare că nu eram singurul optimist. Ba chiar înclin să cred că au fost mulți de-alde mine. Dar… a doua zi, în timp ce intram în curtea facultății, grupulețe de studenți își dădeau cu părerea despre tema zilei, cea care reușise să eclipseze chiar și detenția lui Gigi.

-          Am văzut că s-a cam terminat cu revoluția, azi nu mai e la fel de multă lume ca ieri.

-          Ce se întâmplă, v-ați speriat, nu ?

-          Libertatea se câștigă prin sânge, luptând, nu dând bir cu fugiții !

-          Cum am făcut noi în decembrie 1989!

-          Da!

-          Ce credeați voi, că e așa ușor?

Îi priveam pe acești copii, majoritatea dintre ei cu câteva luni mai în vârstă decât mine, și cerul mi se lăsa, încet dar sigur, peste umeri. Apoi, ochii mi-au lunecat într-un punct fix, undeva spre foișorul din curtea facultății, acolo unde alți colegi dezbăteau, probabil, aceeași temă. Un strigăt de furie se chinuia să-mi iasă din adâncuri, dar continuam să afișez un zâmbet forțat. I-am privit pe cei care mă înconjuraseră, am privit fețele și hainele lor. Acum mă vor părăsi, vor merge pe la casele lor, vor asculta manele și vor bea Coca-Cola. Își vor aminti oare despre jertfele pe care nu ei ci generația părinților lor le-a închinat libertății? Stând în fotolii, în apartamentele lor, butonând în neștire telecomanda sau urmărind încă un episod din ”Prison break”, vor ști ei oare cum este să experimentezi timp de opt ani Nelibertatea?

Dintr-odată, am început să sesizez un miros de anvelopă arsă. În acea zi de miercuri, l-am simțit până seara târziu. ”Realitatea” anunța că partea centrală a orașului e împânzită de trupe ale Ministerului de Interne și mașini blindate.

Mirosul de anvelopă arsă nu mă slăbea. Acum, simțeam și un gust de metal contorsionat în gură. Toate prevesteau moarte. Și nori negri asupra pământului meu.

Ei, cei împotriva cărora a început lupta, au manifestat perfidie și cruzime. Un lucru am înțeles : natura umană nu se schimbă odată cu trecerea timpului. Cu foarte puțin timp în urmă, credeam că trăiesc într-o lume în care violența nu se mai poate manifesta așa cum se întâmpla cu un secol în urmă. Iată că se poate. Ei au demonstrat că nu fac parte dintre noi, și că merită un Nuremberg al lor, pentru că i-au omorât, bătut și terorizat pe cei a căror voință ar fi trebuit s-o reprezinte.

Ei se vor prăbuși sub povara propriei puteri, cea de care se țin cu atâta ardoare. Iar pentru noi, cei cărora li s-a declarat în mod oficial război, mesajul nu poate fi decât unul singur : Lupta continuă !

@PMAN !

---

[1] Versuri din cântecul  ”The Town I Loved So Well” de Phil Coulter. Cântecul se referă la ocuparea orașului nord-irlandez Derry de către trupele britanice, în timpul perioadei tensionate a anilor 70.