Nicolae Timofti îşi ia în serios datoria de mediator între părţi şi garant al ordinii şi legalităţii.

Astăzi, 16 februarie, preşedintele celui de-al doilea stat românesc, domnul Nicolae Timofti, a făcut următoarea declaraţie în faţa presei de la Chişinău:

„Vreau să încep expunerea de idei cu care am venit în faţa Dumneavoastră printr-o declaraţie, adresată tuturor cetăţenilor, cu privire la situaţia politică din ţară.

Lupta politică pe care am urmărit-o în ultimele zile, care are loc în special în interiorul coaliţiei de guvernămînt, este una care nu trebuie să ne determine să facem scenarii pesimiste cu privire la viitorul ţării noastre.

Confruntarea politică este un proces firesc pentru orice stat democratic. În calitate de preşedinte, voi avea grijă ca această confruntare să se poarte în cadru legal, în spaţiul constituţional.

De asemenea, este important ca instituţiile statului, şi în primul rînd cele chemate să menţină ordinea constituţională, să nu fie antrenate în luptele politice. Orice alt mod de funcţionare a acestor instituţii şi a conducătorilor lor va fi sancţionat.

Am această obligaţie (şi o avem cu toţii) de a ne prezenta în faţa lumii ca o ţară civilizată, capabilă să-şi gestioneze crizele în spirit democratic. Nu mai sîntem un stat izolat, avem ca parteneri ţări democratice de primă mărime şi, în primul rînd, Uniunea de state europene în care dorim să ne integrăm.

Avem, aşadar, o mare responsabilitate, faţă de partenerii noştri externi şi faţă de cetăţenii noştri, de a asigura în ţară un climat de siguranţă şi încredere. Am vorbit în ultimele zile cu mai mulţi politicieni europeni care mi-au transmis că aceasta este prima lor aşteptare din partea Republicii Moldova – de a rămîne o ţară stabilă, cu reflexe democratice.

Eu aştept acest lucru în primul rînd de la principalele partide din Republica Moldova, care au reprezentare parlamentară.

Am avut discuţii separate cu liderii Alianţei, pe care i-am îndemnat să găsească o soluţie pentru ca ţara să aibă în continuare o guvernare funcţională. Avem nevoie de aceasta pentru a putea pune în aplicare reformele pe care le-am început. Cu toţii trebuie să recunoaştem importanţa momentului istoric pe care îl parcurgem şi să ne ridicăm la nivelul aşteptărilor poporului nostru.

Am primit asigurări că în timpul apropiat cele 3 componente ale Coaliţiei de guvernare vor reveni la masa de negocieri pentru a identifica soluţii pentru situaţia creată. Am încredere că, dincolo de viziunile lor divergente, vor şti să găsească un consens care să fie în interesul ţării. Iar interesul ţării este integrarea în Uniunea Europeană.

Am mai declarat că eu am acceptat să fiu şef al statului călăuzit de această idee, pentru care, repet, nu cred că există alternativă. Calea reformelor pe care s-a angajat Republica Moldova nu este uşoară. Exerciţiul democratic se învaţă în timp, iar încercările sînt inevitabile. Noi putem trece peste aceste încercări.”

Preşedintele Timofti se comportă ca un adevărat şef de stat al unei republici parlamentare. Pentru prima dată de când teritoriul dintre Prut şi Nistru există ca entitate mai mult sau mai puţin autoguvernată, adică din 1812, un şef de stat se comportă, la Chişinău, aşa cum trebuie să se comporte. Nici mai mult, dar nici mai puţin decât în limitele  constituţiei din 29 iulie 1994.

Cu menţiunea, foarte importantă în acest context, că acea constituţie nu a fost adoptată, la data de 29 iulie 1994, de corpul cetăţenesc al Republicii Moldova, prin plebiscit (referendum), ci doar de majoritatea calificată de două treimi din cei 104 deputaţi ai corpului legislativ unicameral moldovean ales la 27 februarie 1994.

Ceea ce înseamnă că, strict din punctul de vedere al definiţiei legitimităţii unei legi supreme într-un stat democratic, legitimitatea constituţiei Republicii Moldova este contestabilă.

O mult mai pregnantă legitimitate, iarăşi, din strictul punct de vedere al definiţiei legitimităţii, o deţine Marea Adunare Naţională din 27 august 1991, când peste 600.000 de cetăţeni au susţinut prin votul lor exprimat în maniera democraţiei directe, decizia parlamentului (soviet suprem) ales la 25 februarie 1990, de a proclama independenţa statului.

Din păcate, cei care au adoptat, fără a consulta poporul, constituţia din 1994, agrarienii şi socialiştii (neo-comuniştii sovietofili), nu au dat o definiţie juridică Marii Adunări Naţionale ca instrument de exercitare al democraţiei directe care A CREAT STATUL REPUBLICA MOLDOVA prin convocare repetată în zilele de 27 august 1989, 16 decembrie 1990, şi, într-un final, 27 august 1991.

De aceea, fundamentul statului moldovean este astăzi erodat precum cala unei nave naufragiate. Este regretabil că părinţii-fondatori ai perioadei de independenţă formală a republicii nu au avut grijă, la vremea lor, de aceste aspecte.

Situaţia ar fi fost mult mai clară azi, iar crizele acestui stat aflat într-o perpetuă criză a crizelor şi o atotcuprinzătoare criză de crize ar fi fost mult mai uşor de soluţionat.

Costul greşelilor din 1990-1994 le plăteşte astăzi generaţia cetăţenilor născuţi după 1970.

Din care fac şi eu parte.

Şi e păcat.

Proiectul “Republica Moldova” a eşuat – avem nevoie de reunirea cu România

Aceste rânduri sunt scrise de un moldovean.

Mă consider moldovean, sunt născut în jumătatea de est a Moldovei. Cea pe care Imperiul Rus a anexat-o în 1812, scoţând-o, astfel, din circuitul social al celor două ţări româneşti, Moldova şi Muntenia (Valahia, Ungrovlahia, sau Ţara Românească, după cum se numeau pe ei înşişi în cronicile medievale muntenii).

Eu m-am născut în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, în partea de nord a uneia din cele 14 colonii ale acestei Uniuni, care erau numite în epocă “republici naţionale”. Colonia s-a numit Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. A avut o viaţă destul de lungă, aproape cât întreg URSS-ul, această colonie. De pe 12 octombrie 1924, tocmai până prin 1991. E drept că înainte de 2 august 1940, între “Republica” şi “Sovietică” mai exista un cuvânt, “Autonomă”, şi capitala nu se numea Bălţi, ci Balta. Asta până în 1929. După 1929 capitala mea nu s-a numit Chişinău, ci Tiraspol. Sau Tirişpolea, după cum i se mai spunea. Abia de la 2 august 1940, după ce ţara în care m-am născut, URSS, obţine prin ameninţare, şantaj şi constrângere, de la o ţară vecină, duşmănoasă, pe nume România, teritoriul jumătăţii de est a Moldovei (numită şi Basarabia), capitală a RSSM ajunge să fie frumosul nostru oraş din albe flori de piatră, Chişinău. Dar “Uniunea” nu se limitează la atât. Ea mai hăpăie, nesătula de ea, încă două judeţe şi ceva din nordul extrem al ţării duşmănoase România, respectiv jumătatea nordică a provinciei Bucovina. Fostă austriacă, aceasta nu avusese vreodată nici în clin nici în mânecă cu Ucraina, sovietică ori nesovietică, darămite cu URSS. Numai că aşa a vrut URSS. Şi pentru că ea aşa a vrut, aşa s-a făcut.

Când aveam eu doi ani şi opt luni şi deja rosteam primele cuvinte în româna noastră est-moldavo-nordică, adică într-un foarte puternic grai moldovenesc şi accent aşijderea, s-a întâmplat o chestie ciudată. Ţara mea, URSS, dintr-o dată n-a mai fost ţara mea. Din august 1991, am căpătat o ţară nouă. Ea se numeşte Republica Moldova. Da, da, corect! Ea este vechea Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, minus vreo patru mii de kilometri pătraţi la est, peste Nistru. Fosta capitală a ei, Tiraspol, nu mai e la noi de prin 1992. Dar despre asta cu altă ocazie.

Peste câteva luni, cu foarte puţin timp înainte să împlinesc trei ani, ţara mea URSS (în perioada asta iese că aş fi avut, parcă, două ţări) şi-a dat obştescul sfârşit. Omul ăla deştept cu pată roşie pe frunte s-a dus la plimbare. În locul lui a venit omul ăla democrat, dar amator de licori bahice. Ăla care se căţărase pe tanc. Şi care avea să dea cu tunurile în casa albă peste mai puţin de doi ani.

Din decembrie 1991, parcă mi-a rămas o singură ţară. Republica Moldova. Scot din buzunar paşaportul albastru cu stema: bourul nostru moldovenesc încadrat de acvila noastră românească. Îl pun la piept şi-mi imaginez că sunt Maiakovski. Şi-mi vine să urlu oricui m-ar întreba: “Priveşte-mă! Admiră-mă! SUNT CETĂŢEAN AL REPUBLICII MOLDOVA!”

Aiurea-n tramvai. N-am mai folosit paşaportul acela moldovenesc de mult timp. Stă şi se prăfuieşte. Aşteaptă să fie exponat în muzeul familial, adică să nu mai fie utilizabil “în vecii vecilor Amin”.

Republico, eu parcă ţi-am mai scris o “odă” de asta cândva. Atuncea când ai împlinit 20 de ani, ţii minte? Pe 27 august 2011. Nu ştiu de ce, dar întotdeauna pe 27 august mă apucă o nostalgie soră cu mioritismul. Îmi doresc să pot să fac ceva pentru tine, dar respingerea ta surdă şi mută mă disuadează de fiecare dată. Dar tu nu ştii ce înseamnă “a disuada”, nu, republico? Că tu vorbeşti ruseşte mai bine decât româneşte, aşa-i, republico? Ap’ iaca să ţii minte că “a disuada” e antonimul verbului “a persuada”. Adică a convinge.

Gluma s-a terminat.

Da, e “interesant” să ne arătăm lumii cu “specificul” nostru moldovenesc.

Specific moldovenesc există şi la vest de Prut, în România moldovenească, adică între Prut, Carpaţii Orientali şi Milcov. Acesta nu este un motiv pentru a continua un chin, un coşmar pentru trei milioane şi ceva de oameni.

Indiferent dacă fac parte din comunitatea majoritară etnoculturală românească, sau din comunitatea minoritară etnoculturală slavă (găgăuzii vor trebui să se decidă odată şi o dată cine sunt ei: slavi sau turanici (oguzi) ), oamenii aceştia merită să dobândească acces la mai multe oportunităţi. La mai multe capabilităţi. La o viaţă mai bună.

Această viaţă mai bună poartă astăzi un nume concret pentru moldovenii dintre Prut şi Nistru: ROMÂNIA.

Republica Moldova este un proiect al cărui implementare a eşuat. Este un caz foarte asemănător cu Uniunea Sovietică, şi ea, un proiect al cărui implementare eşuase. Republica Moldova este un experiment social colectiv care durează de peste două decenii.

Eu unul m-am săturat să “experimentez”.

Frate sau soră din Moldova de est, dacă şi tu te-ai săturat să “experimentezi” şi gândeşti ca mine, fă ceva pentru ca numărul de o treime dintre moldoveni care-şi doresc reunirea să crească, măcar de două ori. x2. Asta înseamnă să convingă fiecare dintre noi măcar câte încă un om. Şi vom putea finaliza acest experiment pe cale paşnică, democratică, europeană, printr-un plebiscit (referendum).

Proiectul “Republica Moldova” a eşuat – avem nevoie de reunirea cu România.

P.S. Aseară am făcut o plimbare cu bicicleta prin capitala României, prin Bucureşti. Am luat-o pe strada Apusului, am cotit-o pe blvd. Iuliu Maniu, apoi am ajuns, pe lângă Politehnică, în Grozăveşti, de unde am urcat pe pasajul Basarab şi am mers până după staţia de metrou Basarab. M-am încadrat apoi pe Şoseaua Nicolae Titulescu şi am ajuns în Piaţa Victoriei, de unde, pe str. Lascăr Catargiu, am luat-o spre Piaţa Romană. N-am ajuns, însă, acolo, deoarece am făcut stânga pe str. Povernei, apoi, pe străzile Vasile Alecsandri şi Grigore Alexandrescu am ajuns înapoi în Piaţa Victoriei, de unde am luat-o pe Calea Victoriei la vale. Am făcut stânga pe str. Ştirbei Vodă şi am avansat până la grădina Cişmigiu. Acolo, am descălecat şi am luat-o la picior prin Cişmigiul nocturn, până am ajuns la Blvd. Regina Elisabeta, de unde am mers tot înainte, prin Piaţa Mihail Kogălniceanu, pe Blvd. Mihail Kogălniceanu, pe lângă Facultatea de Drept, apoi, trecând de Piaţa Operei, am ajuns pe blvd. Eroii Sanitari, am trecut pe lângă Universitatea de Medicină “Carol Davila”, şi am ajuns să văd în faţă zidurile Palatului Cotroceni. Am făcut dreapta pe strada Gheorghe Marinescu, apoi stânga pe Şoseaua Cotroceni, şi am pedalat intens până am urcat Dealul Spirii, trecând pe lângă Grădina Botanică, pentru a  ajunge în Piaţa Leul. De aici, am ajuns iarăşi pe blvd. Iuliu Maniu, unul dintre cele mai lungi din Bucureşti. Am trecut în viteză pe lângă gurile de metrou Politehnica, Lujerului, Gorjului, apoi am făcut dreapta pe str. Apusului şi m-am îndreptat spre casă.

Concluzia plimbării nocturne cu bicicleta e că Bucureştiul chiar este un oraş frumos.

Mi-a plăcut mai ales cum se vede Ateneul Român de pe strada Ion Câmpineanu, intersecţie cu str. Luterană şi cu str. Ştirbei Vodă. Şi pasajul Basarab deasupra staţiei de metrou Basarab, acolo unde e staţia RATB.

Şi Bucureştiul mai e ceva, dragi moldoveni din est. Nu e numai un oraş frumos.

E capitala voastră.

A noastră.

Published in: on Februarie 15, 2013 at 1:00 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , ,