Sâmbătă, 19 septembrie, la Chişinău se iese în stradă pentru Reunire

De mai mulţi ani de zile, românilor dintre Prut şi Nistru li se promite integrarea europeană într-o manieră similară celei în care vechii comunişti promiteau „intrarea în comunism”, ca un fel de rai pe pământ.

În acelaşi timp, România, care ne este Patrie-Mamă, face progrese în fiecare an, iar decalajul de nivel de trai dintre cele două maluri ale Prutului creşte constant.

Unica opţiune reală de asigurare a progresului social şi de refacere a rănilor grele pe care le poartă societatea noastră, rămâne reunificarea cu România.

Asta vor ieşi să spună, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, unioniştii de la Chişinău. Manifestaţia va avea loc sâmbătă, 19 septembrie.

Toţi cei care îşi doresc realizarea principalului obiectiv al întregii naţiuni române, pentru secolul XXI, sunt invitaţi să vină şi să-i susţină pe membrii şi simpatizanţii Mişcării Civice „Tinerii Moldovei”.

Published in: on Septembrie 17, 2015 at 7:15 pm  Lasă un comentariu  

Duminică, 14 septembrie, Tinerii Moldovei vor cere, din nou, Unirea.

Duminică, 14 septembrie, la Chişinău se va desfăşura Marşul Tricolorului, în cadrul căruia Tinerii Moldovei vor readuce în atenţia tuturor locuitorilor Republicii Moldova necesitatea realizării Unirii cu România.

La ora 14.00, participanţii la manifestaţie vor porni, cu un un drapel tricolor lung de 300 de metri, spre centrul Chişinăului, din faţa Universităţii Pedagogice „Ion Creangă”.

Unificarea Republicii Moldova cu România devine, mai ales în contextul situaţiei regionale dificile pe care o traversează Europa de Est din cauza agresivităţii Federaţiei Ruse concretizate prin atacarea mişelească a Ucrainei, soluţia optimă pentru salvgardarea viitorului celor peste 3 milioane de locuitori ai Republicii Moldova. 

Acest blog îi încurajează pe toţi cei care susţin cauza unificării Republicii Moldova cu România să se prezinte în număr cât mai mare la manifestaţia de duminică. 

Published in: on Septembrie 10, 2014 at 11:19 pm  Lasă un comentariu  

Tinerii Moldovei organizează prima ediție a Academiei Tinerilor Integri

tinerii moldovei

 

 

Mișcarea Civică „Tinerii Moldovei” organizează în perioada 19 – 21 septembrie 2014, prima ediție a Academiei Tinerilor Integri, ce își va desfășura activitățile în stațiunea montană Durău, județul Neamț, România.

Academia Tinerilor Integri se adresează tuturor persoanelor implicate civic care intenționează, prin activitățile lor, să aibă un impact pozitiv în societatea din Republica Moldova.
Academia Tinerilor Integri se bazează pe educație non-formală. Participanții selectați vor avea ocazia să discute cu personalități ale lumii culturale românești și să interacționeze timp de trei zile cu cei mai buni specialiști din domeniul activismului civic de peste Prut, într-un cadru de învățare destins și inovator.
Scopul acestei școli de vară este de a forma tineri care, prin puterea propriului exemplu, să readucă oamenilor din Moldova încrederea într-o șansă de afirmare la ei acasă. Academia va produce o clasă elitistă de tineri, instaurând o tradiție în acest sens prin viitoarele sale ediții. Acești juni academicieni, alături de „Tinerii Moldovei”, vor deveni agenți ai schimbării în mediul lor și actori importanți în direcția făuririi unui viitor mai bun pentru Țară.
Tinerii Moldovei invită toți doritorii care vor să aducă schimbarea în comunitatea din care vin, să aplice la această Academie și să vină în România pentru a trăi o experiență unică. Vor exista și activități – surpriză, premii neașteptate și alte provocări inedite oferite de „Tinerii Moldovei”.
Prima ediție a Academiei Tinerilor Integri se va desfășura cu sprijinul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, care va oferi suportul material și spiritual pentru buna desfășurare a evenimentului.
La final, se vor înmâna diplome, ca dovadă a participării tinerilor la cursurile Academiei. Pentru a ajunge la Academia Tinerilor Integri, doritorii trebuie să completeze formularul de aplicare disponibil pe pagina tinerii.md până pe 7 septembrie.

Published in: on August 20, 2014 at 8:34 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Recensământ şi adevăr

Recensământul din Republica Moldova a fost marcat de aceleaşi nereguli şi încălcări care au fost înregistrate în urmă cu 10 ani. Ce rămâne de văzut este în ce măsură se apropie sau se îndepărtează nivelul acestor încălcări, între cele două recensăminte care s-au desfăşurat după 1991. În 2004, două din trei echipe internaţionale de observatori au raportat un număr mare de încălcări care erau de natură să afecteze rezultatele finale. Aceste încălcări erau, într-o majoritate absolută, legate de declararea etniei şi limbii vorbite. În acest an, voluntarilor Platformei „Tinerii Moldovei” li s-au semnalat multiple cazuri individuale de încălcare a dreptului respondentului de a-şi declara propria etnie de care aparţine. Cum aproape toate aceste cazuri presupuneau un recenzor care insista ca respondentul să se declare etnic moldovean în ciuda dorinţei acestuia de a se declara român, este uşor să ne dăm seama că pentru fiecare caz semnalat, mai putem avea foarte multe altele nesemnalate, în virtutea faptului că un singur recenzor poate chestiona sute de cetăţeni în perioada recensământului.

Nu ne rămâne decât să aşteptăm rezultatele oficiale ale recensământului, pentru a vedea ce populaţie are acum Republica Moldova, dar şi care este structura acesteia. Indiferent de gradul în se vor bucura de succes cei care au acţionat ca adversari ai identităţii etnice româneşti, timpurile s-au schimbat, iar cetăţenii Republicii Moldova sunt mult mai conştienţi de apartenenţa lor etnică şi limba pe care o vorbesc. Asta chiar în ciuda subterfugiilor autorităţilor, care au asimilat intenţionat conceptul de „naţionalitate” cu cel de „etnie”, în chestionar pentru a menţine, de fapt, ideea falsă de identitate etnică moldovenească într-o proporţie covârşitoare. Prin aceste acţiuni, autorităţile moldovene dau dovadă de promovarea unei politici similare cu cea a guvernării comuniste din 2001-2009, doar pe alocuri „cosmetizată” şi adusă la pretinse „standarde europene”. În realitate, este vorba despre imposibilitatea autorităţilor din Republica Moldova de a ieşi dintr-un cerc vicios al propriei lor conştiinţe înguste, care le spune, la fel ca şi lui Voronin şi altora de până la el, că revenirea moldovenilor din stânga Prutului la a-şi declara adevărata identitate etnică şi lingvistică, cea română, este de neconceput, şi că menţinerea acestor moldoveni sub un văl al ignoranţei alimentat propagandistic printr-un „moldovenism europenist” este poliţa pe care cetăţenii doritori de adevăr şi libertate ar fi „obligaţi” să o plătească acestor pretinşi guvernanţi în schimbul „fericirii” de a fi conduşi „spre Europa”, dar cu un ochi la sursa divizării naţiunii române în secolele XIX şi XX, Rusia.

Oricare ar fi rezultatele pe care autorităţile pretinse pro-europene le vor face publice la timpul potrivit, există oameni care merită felicitaţi pentru eforturile lor de a fi promovat activ, pentru câteva luni, opţiunea declarării etniei române şi limbii române vorbite, ca o mărturisire a adevărului istoric privind locuitorii autohtoni ai teritoriului dintre Prut şi Nistru, şi ca o privire plină de speranţă către viitorul românesc şi european al acestui pământ. Aceşti oameni şi-au pus pe planul doi multe dintre propriile activităţi, şi s-au unit într-o forţă care a ajuns la ochii şi urechile multor cetăţeni, şi  chiar până în parlamentul de la Chişinău. Va rămâne în istoria tumultuoasă a acestui pământ implicarea organizaţiei „Tinerii Moldovei”, a redacţiei ziarului „Timpul”, dar şi a multor altora în promovarea unui adevăr incomod pentru mulţi „emanaţi” veniţi de pe aiurea, acela că moldovenii sunt români şi că limba lor este româna.

Articol disponibil şi pe Voxpublika.

Published in: on Mai 26, 2014 at 11:25 pm  Comments (1)  

Susțin Campania Națională ”Vorbesc românește, sunt, deci român!”

campania-timpul

Am decis să susțin Campania Națională ”Vorbesc românește, sunt, deci român!”, inițiată de ziarul ”Timpul”.

Scopul campaniei este de a sensibiliza cetățenii Republicii Moldova în legătură cu denumirea corectă a limbii și etniei majoritare, și de a-i determina pe respondenții de la Recensământul general al populației și locuințelor care va avea loc în luna mai a acestui an, să-și declare etnia română și limba română ca limbă vorbită.

În perioada de până la demararea activității de recenzare, voi publica mai multe articole care se vor înscrie în tema și obiectivele campaniei.

Fac un apel către toți cetățenii care rezonează cu obiectivele acestei campanii să o susțină în modul pe care-l cred de cuviință, fie în spațiul on-line, prin postări pe bloguri sau rețele de socializare, dar mai ales în spațiul off-line, prin discuții cu alte persoane.

Articol disponibil și aici.

Cetățeni care mai susțin campania: Petru Sîrghi. (lista rămâne deschisă 🙂 )

Published in: on Februarie 12, 2014 at 8:33 pm  Lasă un comentariu  

Cei mai vechi strămoşi ai noştri încă ne călăuzesc paşii.

„Româna naţiune, ai voştri strănepoţi„…

Primul stat român din istorie este mai vechi decât Moldova, mai vechi decât Muntenia (Ţara Românească).

Pe când voievodatele româneşti din Ardeal capitulau unul după altul în faţa presiunii Coroanei Sfântului Ştefan (Vajk, după numele de dinainte de propria-i creştinare, mama sa fiind româncă), la sud de Dunăre, doi fraţi români aprindeau scânteia unei revolte care avea să-i împingă pe grecii bizantini, în doar patru ani (1185-1188), la sud de munţii Balcani, iar apoi la câţiva kilometri de Constantinopol.

Înainte să existe Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, au existat Petru şi Ioan, Asăneştii.

Erau oşteni români cărora li se refuzase „oştirea alături de romei” (grecii bizantini), după cum mărturisesc cronicile bizantine ale unor Choniates, Kedrenos, Kekaumenos sau Anna Comnena.

În 1185, când împăratul grec-bizantin de la Constantinopol a decis să o ia în căsătorie pe fiica regelui maghiar Bela al III-lea, Margareta, românii din Balcani au simţit pe pielea lor greutatea tot mai apăsătoare a jugului străin, manifestat prin creşterea nemăsurată a taxelor şi impozitelor.

Atunci, în 1185, ancestralul torna, torna, fratre (întoarce-te, întoarce-te, frate), cuvinte pe care le rostise un strămoş al războinicilor români din sudul Dunării în îndepărtatul an 587, în timpul unei expediţii de pedepsire a barbarilor avari, a devenit literă de lege pentru doi fraţi de sânge care i-au mobilizat la lupta armată împotriva opresiunii străine pe românii din tot arcul munţilor Haemus (Balcani). Aceştia au coborât din munţii lor şi au înfruntat armata imperială bizantină, condusă de împăratul-„peţitor” Isac Anghelos în persoană. Învinşi fiind, fraţii Petru şi Ioan au fost nevoiţi să se retragă la nord de Dunăre, unde şi-au refăcut forţele armate mobilizând români localnici (Dunărea era un râu intraromânesc în acea perioadă), iar peste doi ani, în 1188, au semnat un armistiţiu cu Imperiul Bizantin, conform căruia pe harta Europei Medievale apărea un nou stat, cuprins iniţial între Dunăre şi Balcani.

Unii l-au numit „Al doilea ţarat bulgar”. În faţa memoriei istorice este drept să i se spună „Imperiul Româno-Bulgar”, deoarece clasa care l-a înfiinţat, prin luptă armată, a fost cea a războinicilor români, populaţia românească fiind majoritară etnic, în acele timpuri, în teritoriul iniţial al statului, cel dintre Dunăre şi munţii Haemus.

Împăratul Ioan Asan I, liderul incontestabil şi cel mai strălucit comandant de oşti al revoltei româneşti, a fost omorât în 1196, după ce câştigase în expediţii militare oraşele Serdica-Sredec (actuala Sofia), Naissus (Nis – acum în Serbia), Belgrad, ajungând în sud până la Serres (acum în Grecia), la câţiva kilometri distanţă de Marea Egee. Ucigaşul său era unul dintre comandanţii trupelor româno-bulgare căruia i se comunicase că va fi pedepsit pentru o legătură extraconjugală cu sora soţiei lui Ioan I, care devenise publică. După comiterea crimei, acesta a încercat să preia controlul asupra celei mai importante dintre cele două capitale ale imperiului, Târnova, însă planurile i-au fost dejucate de către fratele lui Ioan, Petru Asan. Acest al doilea împărat (din 1189 cei doi fuseseră asociaţi la domnie cu drepturi egale) a mărşăluit asupra Târnovei din cealaltă capitală imperială, Preslav, iar criminalul trădător a fost nevoit să-şi salveze viaţa fugind la stăpânii lui din Constantinopol.

După moartea lui Ioan I Asan, împăratul Petru Asan îl asociază la domnie pe fratele lor mai mic, Ioanichie (Ioniţă), rămas în istoria popoarelor român şi bulgar cu numele Caloian (Kaloioannos (gr.) – Ioan cel Frumos). Petru este omorât în 1197 de aceeaşi conjuraţie care îi răpise viaţa fratelui său mai mic Ioan I Asan, condusă de acelaşi trădător, pe nume Ivanko. Acesta conducea partida boierească inamică Asăneştilor, de la Constantinopol.

Ioniţă Caloian (1197-1207), asasinat de propria-i căpetenie de origine cumană Manastăr (un sfârşit identic cu cel al fraţilor săi mai mari), a fost un monarh deosebit de abil, dar şi peste măsură de crud, stabilizând, consolidând şi extinzând Imperiul Româno-Bulgar în detrimentul marilor puteri ale perioadei – Papalitatea, aşa-numitul „Imperiu Latin”, fondat după ce forţele celei de-a IV-a cruciade ocupă, în 1204, Constantinopolul, Regatul Ungariei. Sunt cunoscute atât faptele sale de vitejie, cât şi faptul că l-a întemniţat în Târnova pe conducătorul suprem al Cruciadei şi al Imperiului Latin, Balduin de Flandra. În istoriografia bulgară, unul dintre supranumele sale este „Romeoubieţ” – „Omorâtorul de romei”, avându-se în vedere supuşii bizantini, care în anii domniei lui Ioniţă erau dominaţi de cruciaţii occidentali de rit catolic şi limbă franceză, italiană sau germană. Pentru a-l „îmbuna”, Papa Inocenţiu al III-lea face apel într-o scrisoare la originea sa vlahă (romanică), fiind chiar dispus să-i recunoască titlul imperial în schimbul trecerii sale şi a ţării sale la confesiunea catolică. Ioniţă Caloian refuză şi îşi continuă domnia până în 1207, când mâna lungă a numeroşilor săi duşmani îi vine de hac.

Urmaşii săi, împăraţii Borilă Căliman (1207-1218) – nepot de soră, şi Ioan Asan al II-lea (1218-1241) – fiul lui Ioan Asan I, văr drept cu Borilă Căliman, au extins şi consolidat Imperiul Româno-Bulgar, extinzându-şi dominaţia şi asupra unei bune părţi din Oltenia de astăzi, dar şi asupra întregii Dobroge. Statul Asăneştilor exercită o puternică influenţă şi mai spre nord, până la munţii Carpaţi.

În 1238, Imperiul Româno-Bulgar dispunea de ieşire la trei mări: Neagră, Egee, şi Adriatică.

Cel mai longeviv şi mai glorios dintre împăraţii Asăneşti, Ioan Asan al II-lea, ocupă tronul în urma unei revolte, după revenirea sa în ţară în urma unui lung exil. În scurtul război civil, fostul împărat, vărul său drept Borilă Căliman, este ucis.

În 1241, pe fondul invaziei tătăro-mongole în Estul Europei, steaua Imperiului Româno-Bulgar începe să apună. Ioan Asan al II-lea este unicul împărat din dinastia Asăneştilor care moare, pe tron, din cauze naturale. După moartea sa, ţara devine tributară Hoardei de Aur, iar slăbirea autorităţii centrale (Căliman Asan I, fiul împăratului, era minor) favorizează conflictele dintre facţiunile boiereşti. O conjuraţie a boierilor îl omoară pe împăratul Căliman I, în 1246. Zece ani mai târziu, fratele său, împăratul Mihail Asan I îi împărtăşeşte soarta. El este omorât la o partidă de vânătoare de către vărul său drept Căliman, fiul fratelui mai mic al lui Ioan Asan al II-lea, Alexandru. Acesta uzurpă tronul şi se proclamă împărat cu numele Căliman Asan al II-lea. Ca să capete legitimitate, Căliman al II-lea o ia forţat de soţie pe văduva vărului său Mihail I, însă tatăl acesteia, Rostislav Mihailovici, un prinţ rus din dinastia Rurikizilor, avansează dinspre Belgrad cu trupele sale, iar uzurpatorul fuge din Târnova. Rostislav îşi recuperează fiica şi se întoarce la Belgrad, clamând şi titlul de „împărat” în urma victoriei sale asupra lui Căliman al II-lea. Între timp, tronul de la Târnova este ocupat de un cumnat al defunctului împărat Mihail I Asan, Mitso, după toate probabilităţile etnic bulgar. Acesta ajunge împărat în virtutea căsătoriei sale cu Maria, fiica lui Ioan Asan al II-lea.

Dacă în cazul lui Mitso se mai poate vorbi despre o oarecare legătură, fie şi indirectă, cu dinastia Asăneştilor, următorul împărat nu mai are nimic comun cu etnia fondatoare a statului, românii. În 1257, o nouă revoltă a boierilor îl proclamă împărat pe Konstantin Tih, un descendent al regelul sârb Njemanja.

Dinastia Asăneştilor mai are o scurtă revenire pe tronul statului pe care ea însăşi îl fondase în anul 1279, când fiul lui Mitso şi al Mariei, Ioan Asan al III-lea, ocupă tronul la intervenţia împăratului bizantin Mihail al VIII-lea. Scurta domnie a lui Ioan Asan al III-lea se încheie în 1280.

El este urmat la tron doar de monarhi neromâni.

Dispariţia treptată a elementului românesc din conducerea de vârf a statului româno-bulgar conduce la fragmentarea acestuia, la slăbirea puterii lui militare, şi, în cele din urmă, la dispariţia sa de pe harta lumii în anul 1393, sub loviturile Semilunei otomane, căreia la nord de Dunăre un nou stat românesc, Ţara Românească a lui Mircea I Basarab (Cel Bătrân) îi făcea faţă cu succes.

Dinastia Asăneştilor, de origine română, a avut o istorie glorioasă, dar marcată de trădări. În timp de un secol, ea a dat imperiului româno-bulgar de la sud de Dunăre 10 împăraţi, care au transformat statul sud-dunărean într-o putere regională şi europeană temută şi respectată în acelaşi timp.

Cei mai vechi strămoşi ai noştri încă ne călăuzesc paşii, dar şi din greşelile lor avem de învăţat.

Cea mai bună învăţătură ar fi, în opinia mea,

să nu ne trădăm pe noi înşine. 

Pentru că a te trăda pe tine însuţi este mai grav decât a trăda pe altcineva, iar a trăda pe oricine este un păcat împotriva onoarei, a demnităţii şi a omeniei.

În încheiere, vă invit să ascultăm un cântec (imn) al descendenţilor fraţilor Ioan şi Petru din familia românească sud-dunăreană a Asăneştilor:

Parinteasca dimandari 

Ni spergiură cu foc mare

Fraţi di mumă şi di-un tată

Noi, armâni di eta toată!

Di sum plocile di morminti

Strigă-a noştri buni părinţi

-Blăstem mare s-aibă-n casă

Cari di limba lui se-alasă!

Care ş-lasă limba lui

S-luardă pira focului

Şi s-dirină vhiu pri loc,

Şi să-şi frigă limba-n foc!

Cari fudze de-a lui mumă

Şi de părinteasca-i numă

Fugă-i doara Domnului

Şi dulţeamea somnului.

Published in: on Martie 5, 2013 at 4:10 am  Comments (2)  

Nicolae Timofti îşi ia în serios datoria de mediator între părţi şi garant al ordinii şi legalităţii.

Astăzi, 16 februarie, preşedintele celui de-al doilea stat românesc, domnul Nicolae Timofti, a făcut următoarea declaraţie în faţa presei de la Chişinău:

„Vreau să încep expunerea de idei cu care am venit în faţa Dumneavoastră printr-o declaraţie, adresată tuturor cetăţenilor, cu privire la situaţia politică din ţară.

Lupta politică pe care am urmărit-o în ultimele zile, care are loc în special în interiorul coaliţiei de guvernămînt, este una care nu trebuie să ne determine să facem scenarii pesimiste cu privire la viitorul ţării noastre.

Confruntarea politică este un proces firesc pentru orice stat democratic. În calitate de preşedinte, voi avea grijă ca această confruntare să se poarte în cadru legal, în spaţiul constituţional.

De asemenea, este important ca instituţiile statului, şi în primul rînd cele chemate să menţină ordinea constituţională, să nu fie antrenate în luptele politice. Orice alt mod de funcţionare a acestor instituţii şi a conducătorilor lor va fi sancţionat.

Am această obligaţie (şi o avem cu toţii) de a ne prezenta în faţa lumii ca o ţară civilizată, capabilă să-şi gestioneze crizele în spirit democratic. Nu mai sîntem un stat izolat, avem ca parteneri ţări democratice de primă mărime şi, în primul rînd, Uniunea de state europene în care dorim să ne integrăm.

Avem, aşadar, o mare responsabilitate, faţă de partenerii noştri externi şi faţă de cetăţenii noştri, de a asigura în ţară un climat de siguranţă şi încredere. Am vorbit în ultimele zile cu mai mulţi politicieni europeni care mi-au transmis că aceasta este prima lor aşteptare din partea Republicii Moldova – de a rămîne o ţară stabilă, cu reflexe democratice.

Eu aştept acest lucru în primul rînd de la principalele partide din Republica Moldova, care au reprezentare parlamentară.

Am avut discuţii separate cu liderii Alianţei, pe care i-am îndemnat să găsească o soluţie pentru ca ţara să aibă în continuare o guvernare funcţională. Avem nevoie de aceasta pentru a putea pune în aplicare reformele pe care le-am început. Cu toţii trebuie să recunoaştem importanţa momentului istoric pe care îl parcurgem şi să ne ridicăm la nivelul aşteptărilor poporului nostru.

Am primit asigurări că în timpul apropiat cele 3 componente ale Coaliţiei de guvernare vor reveni la masa de negocieri pentru a identifica soluţii pentru situaţia creată. Am încredere că, dincolo de viziunile lor divergente, vor şti să găsească un consens care să fie în interesul ţării. Iar interesul ţării este integrarea în Uniunea Europeană.

Am mai declarat că eu am acceptat să fiu şef al statului călăuzit de această idee, pentru care, repet, nu cred că există alternativă. Calea reformelor pe care s-a angajat Republica Moldova nu este uşoară. Exerciţiul democratic se învaţă în timp, iar încercările sînt inevitabile. Noi putem trece peste aceste încercări.”

Preşedintele Timofti se comportă ca un adevărat şef de stat al unei republici parlamentare. Pentru prima dată de când teritoriul dintre Prut şi Nistru există ca entitate mai mult sau mai puţin autoguvernată, adică din 1812, un şef de stat se comportă, la Chişinău, aşa cum trebuie să se comporte. Nici mai mult, dar nici mai puţin decât în limitele  constituţiei din 29 iulie 1994.

Cu menţiunea, foarte importantă în acest context, că acea constituţie nu a fost adoptată, la data de 29 iulie 1994, de corpul cetăţenesc al Republicii Moldova, prin plebiscit (referendum), ci doar de majoritatea calificată de două treimi din cei 104 deputaţi ai corpului legislativ unicameral moldovean ales la 27 februarie 1994.

Ceea ce înseamnă că, strict din punctul de vedere al definiţiei legitimităţii unei legi supreme într-un stat democratic, legitimitatea constituţiei Republicii Moldova este contestabilă.

O mult mai pregnantă legitimitate, iarăşi, din strictul punct de vedere al definiţiei legitimităţii, o deţine Marea Adunare Naţională din 27 august 1991, când peste 600.000 de cetăţeni au susţinut prin votul lor exprimat în maniera democraţiei directe, decizia parlamentului (soviet suprem) ales la 25 februarie 1990, de a proclama independenţa statului.

Din păcate, cei care au adoptat, fără a consulta poporul, constituţia din 1994, agrarienii şi socialiştii (neo-comuniştii sovietofili), nu au dat o definiţie juridică Marii Adunări Naţionale ca instrument de exercitare al democraţiei directe care A CREAT STATUL REPUBLICA MOLDOVA prin convocare repetată în zilele de 27 august 1989, 16 decembrie 1990, şi, într-un final, 27 august 1991.

De aceea, fundamentul statului moldovean este astăzi erodat precum cala unei nave naufragiate. Este regretabil că părinţii-fondatori ai perioadei de independenţă formală a republicii nu au avut grijă, la vremea lor, de aceste aspecte.

Situaţia ar fi fost mult mai clară azi, iar crizele acestui stat aflat într-o perpetuă criză a crizelor şi o atotcuprinzătoare criză de crize ar fi fost mult mai uşor de soluţionat.

Costul greşelilor din 1990-1994 le plăteşte astăzi generaţia cetăţenilor născuţi după 1970.

Din care fac şi eu parte.

Şi e păcat.

Proiectul “Republica Moldova” a eşuat – avem nevoie de reunirea cu România

Aceste rânduri sunt scrise de un moldovean.

Mă consider moldovean, sunt născut în jumătatea de est a Moldovei. Cea pe care Imperiul Rus a anexat-o în 1812, scoţând-o, astfel, din circuitul social al celor două ţări româneşti, Moldova şi Muntenia (Valahia, Ungrovlahia, sau Ţara Românească, după cum se numeau pe ei înşişi în cronicile medievale muntenii).

Eu m-am născut în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, în partea de nord a uneia din cele 14 colonii ale acestei Uniuni, care erau numite în epocă “republici naţionale”. Colonia s-a numit Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. A avut o viaţă destul de lungă, aproape cât întreg URSS-ul, această colonie. De pe 12 octombrie 1924, tocmai până prin 1991. E drept că înainte de 2 august 1940, între “Republica” şi “Sovietică” mai exista un cuvânt, “Autonomă”, şi capitala nu se numea Bălţi, ci Balta. Asta până în 1929. După 1929 capitala mea nu s-a numit Chişinău, ci Tiraspol. Sau Tirişpolea, după cum i se mai spunea. Abia de la 2 august 1940, după ce ţara în care m-am născut, URSS, obţine prin ameninţare, şantaj şi constrângere, de la o ţară vecină, duşmănoasă, pe nume România, teritoriul jumătăţii de est a Moldovei (numită şi Basarabia), capitală a RSSM ajunge să fie frumosul nostru oraş din albe flori de piatră, Chişinău. Dar “Uniunea” nu se limitează la atât. Ea mai hăpăie, nesătula de ea, încă două judeţe şi ceva din nordul extrem al ţării duşmănoase România, respectiv jumătatea nordică a provinciei Bucovina. Fostă austriacă, aceasta nu avusese vreodată nici în clin nici în mânecă cu Ucraina, sovietică ori nesovietică, darămite cu URSS. Numai că aşa a vrut URSS. Şi pentru că ea aşa a vrut, aşa s-a făcut.

Când aveam eu doi ani şi opt luni şi deja rosteam primele cuvinte în româna noastră est-moldavo-nordică, adică într-un foarte puternic grai moldovenesc şi accent aşijderea, s-a întâmplat o chestie ciudată. Ţara mea, URSS, dintr-o dată n-a mai fost ţara mea. Din august 1991, am căpătat o ţară nouă. Ea se numeşte Republica Moldova. Da, da, corect! Ea este vechea Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, minus vreo patru mii de kilometri pătraţi la est, peste Nistru. Fosta capitală a ei, Tiraspol, nu mai e la noi de prin 1992. Dar despre asta cu altă ocazie.

Peste câteva luni, cu foarte puţin timp înainte să împlinesc trei ani, ţara mea URSS (în perioada asta iese că aş fi avut, parcă, două ţări) şi-a dat obştescul sfârşit. Omul ăla deştept cu pată roşie pe frunte s-a dus la plimbare. În locul lui a venit omul ăla democrat, dar amator de licori bahice. Ăla care se căţărase pe tanc. Şi care avea să dea cu tunurile în casa albă peste mai puţin de doi ani.

Din decembrie 1991, parcă mi-a rămas o singură ţară. Republica Moldova. Scot din buzunar paşaportul albastru cu stema: bourul nostru moldovenesc încadrat de acvila noastră românească. Îl pun la piept şi-mi imaginez că sunt Maiakovski. Şi-mi vine să urlu oricui m-ar întreba: “Priveşte-mă! Admiră-mă! SUNT CETĂŢEAN AL REPUBLICII MOLDOVA!”

Aiurea-n tramvai. N-am mai folosit paşaportul acela moldovenesc de mult timp. Stă şi se prăfuieşte. Aşteaptă să fie exponat în muzeul familial, adică să nu mai fie utilizabil “în vecii vecilor Amin”.

Republico, eu parcă ţi-am mai scris o “odă” de asta cândva. Atuncea când ai împlinit 20 de ani, ţii minte? Pe 27 august 2011. Nu ştiu de ce, dar întotdeauna pe 27 august mă apucă o nostalgie soră cu mioritismul. Îmi doresc să pot să fac ceva pentru tine, dar respingerea ta surdă şi mută mă disuadează de fiecare dată. Dar tu nu ştii ce înseamnă “a disuada”, nu, republico? Că tu vorbeşti ruseşte mai bine decât româneşte, aşa-i, republico? Ap’ iaca să ţii minte că “a disuada” e antonimul verbului “a persuada”. Adică a convinge.

Gluma s-a terminat.

Da, e “interesant” să ne arătăm lumii cu “specificul” nostru moldovenesc.

Specific moldovenesc există şi la vest de Prut, în România moldovenească, adică între Prut, Carpaţii Orientali şi Milcov. Acesta nu este un motiv pentru a continua un chin, un coşmar pentru trei milioane şi ceva de oameni.

Indiferent dacă fac parte din comunitatea majoritară etnoculturală românească, sau din comunitatea minoritară etnoculturală slavă (găgăuzii vor trebui să se decidă odată şi o dată cine sunt ei: slavi sau turanici (oguzi) ), oamenii aceştia merită să dobândească acces la mai multe oportunităţi. La mai multe capabilităţi. La o viaţă mai bună.

Această viaţă mai bună poartă astăzi un nume concret pentru moldovenii dintre Prut şi Nistru: ROMÂNIA.

Republica Moldova este un proiect al cărui implementare a eşuat. Este un caz foarte asemănător cu Uniunea Sovietică, şi ea, un proiect al cărui implementare eşuase. Republica Moldova este un experiment social colectiv care durează de peste două decenii.

Eu unul m-am săturat să “experimentez”.

Frate sau soră din Moldova de est, dacă şi tu te-ai săturat să “experimentezi” şi gândeşti ca mine, fă ceva pentru ca numărul de o treime dintre moldoveni care-şi doresc reunirea să crească, măcar de două ori. x2. Asta înseamnă să convingă fiecare dintre noi măcar câte încă un om. Şi vom putea finaliza acest experiment pe cale paşnică, democratică, europeană, printr-un plebiscit (referendum).

Proiectul “Republica Moldova” a eşuat – avem nevoie de reunirea cu România.

P.S. Aseară am făcut o plimbare cu bicicleta prin capitala României, prin Bucureşti. Am luat-o pe strada Apusului, am cotit-o pe blvd. Iuliu Maniu, apoi am ajuns, pe lângă Politehnică, în Grozăveşti, de unde am urcat pe pasajul Basarab şi am mers până după staţia de metrou Basarab. M-am încadrat apoi pe Şoseaua Nicolae Titulescu şi am ajuns în Piaţa Victoriei, de unde, pe str. Lascăr Catargiu, am luat-o spre Piaţa Romană. N-am ajuns, însă, acolo, deoarece am făcut stânga pe str. Povernei, apoi, pe străzile Vasile Alecsandri şi Grigore Alexandrescu am ajuns înapoi în Piaţa Victoriei, de unde am luat-o pe Calea Victoriei la vale. Am făcut stânga pe str. Ştirbei Vodă şi am avansat până la grădina Cişmigiu. Acolo, am descălecat şi am luat-o la picior prin Cişmigiul nocturn, până am ajuns la Blvd. Regina Elisabeta, de unde am mers tot înainte, prin Piaţa Mihail Kogălniceanu, pe Blvd. Mihail Kogălniceanu, pe lângă Facultatea de Drept, apoi, trecând de Piaţa Operei, am ajuns pe blvd. Eroii Sanitari, am trecut pe lângă Universitatea de Medicină “Carol Davila”, şi am ajuns să văd în faţă zidurile Palatului Cotroceni. Am făcut dreapta pe strada Gheorghe Marinescu, apoi stânga pe Şoseaua Cotroceni, şi am pedalat intens până am urcat Dealul Spirii, trecând pe lângă Grădina Botanică, pentru a  ajunge în Piaţa Leul. De aici, am ajuns iarăşi pe blvd. Iuliu Maniu, unul dintre cele mai lungi din Bucureşti. Am trecut în viteză pe lângă gurile de metrou Politehnica, Lujerului, Gorjului, apoi am făcut dreapta pe str. Apusului şi m-am îndreptat spre casă.

Concluzia plimbării nocturne cu bicicleta e că Bucureştiul chiar este un oraş frumos.

Mi-a plăcut mai ales cum se vede Ateneul Român de pe strada Ion Câmpineanu, intersecţie cu str. Luterană şi cu str. Ştirbei Vodă. Şi pasajul Basarab deasupra staţiei de metrou Basarab, acolo unde e staţia RATB.

Şi Bucureştiul mai e ceva, dragi moldoveni din est. Nu e numai un oraş frumos.

E capitala voastră.

A noastră.

Published in: on Februarie 15, 2013 at 1:00 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , ,

Sucombarea statului de drept la est de Prut este o realitate.

La est de râul intramoldovenesc Prut se află astăzi un teritoriu cu suprafaţa de 29.684 kilometri pătraţi şi o populaţie de 3.559.541 de locuitori (conform estimărilor demografice pentru anul 2012).

Dintre aceştia, un număr aproximativ de 800.000 de persoane se află în afara teritoriului. În diferenţă, obţinem cifra aproximativă de 2.759.541 de persoane care locuiesc astăzi în respectivul teritoriu.

Oraşul Kiev, capitala Ucrainei, are astăzi o populaţie de 2.812.000 de locuitori, pe un teritoriu municipal de 839 de kilometri pătraţi.

Cu o populaţie mai mică decât capitala celui mai întins dintre cele două state vecine şi un teritoriu controlat de autorităţile centrale mai mic cu 59 kilometri pătraţi decât suprafaţa Republicii Armenia (Hayastani Hanrapetutyun – Հայաստանի Հանրապետություն) vreo mie şi jumătate de persoane au încercat şi încearcă, de pe 27 august 1991 până în prezent, să construiască o ţară.

Aceste persoane sunt, după cum urmează:

– 380 de deputaţi în Sovietul Suprem ales la 25 februarie 1990 şi dizolvat în urma crizei politice din vara anului 1993 legată de aderarea republicii la Comunitatea Statelor Independente (CSI).

-104 deputaţi în Parlamentul ales la 27 februarie 1994.

-101 deputaţi în Parlamentul ales la 22 martie 1998.

-101 deputaţi în Parlamentul ales la 25 februarie 2001, alegerile anticipate declanşându-se în urma eşuării repetate a alegerii preşedintelui republicii, în urma reformei constituţionale din vara anului 2000, iniţiată de Parlament pentru a bloca instaurarea unui regim de dictatură personală a preşedintelui Petru Lucinschi.

– 101 deputaţi în Parlamentul ales la 6 martie 2005.

-101 deputaţi în Parlamentul ales la 5 aprilie 2009.

-101 deputaţi în Parlamentul ales la 29 iulie 2009, alegerile anticipate fiind convocate în urma rezistenţei societăţii moldave împotriva instaurării unui regim de dictatură personală şi de partid a preşedintelui Vladimir Voronin şi a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM).

-101 deputaţi în Parlamentul ales la 28 noiembrie 2010, alegerile anticipate fiind convocate în urma eşuării referendumului de modificare a constituţiei în sensul revenirii la alegerea prin vot direct a preşedintelui, fără a se propune corpului electoral şi acceptarea/respingerea unor măsuri care să asigure instaurarea unui regim semiprezidenţial şi echilibrarea ponderii puterii legislative, a celei executive şi a celei judiciare în stat.

– membri ai celor 14 guverne pe care le-a avut republica în perioada 27 august 1991-prezent (inclusiv toate departamentele de stat şi instituţiile aflate în subordonarea executivului).

– membri şi angajaţi (funcţionari publici de rang înalt) ai curţii constituţionale, curţii de conturi, consiliului suprem al magistraturii, curţii supreme de justiţie, procuraturii generale, serviciului de informaţii şi securitate, centrului de telecomunicaţii speciale, comisiei electorale centrale şi a altor instituţii care sunt fie responsabile de justiţie, fie sunt, conform constituţiei, autonome în exercitarea atribuţiunilor care le revin şi responsabile în faţa parlamentului republicii.

Dacă atribuim un număr convenţional de 20 de membri fiecăruia din cele 14 guverne ale republicii, mai adăugăm cei şase judecători ai curţii constituţionale, câte vreo 20 de membri pentru c.s.m. şi c.s.j. şi câte un cadru pentru reprezentanţii celorlalte entităţi menţionate mai sus, şi sumăm cu cei 1090 de deputaţi de toate legislaturile, obţinem cifra 1420.

Aceşti 1420 de cetăţeni au încercat timp de 22 de ani şi aproape 5 luni să construiască o ţară.

În anul 1420, dreptcredinciosul domnitor şi voievod al Ţării Moldovei Alexandru cel Bun a avut de înfruntat pentru prima dată în istoria statului medieval românesc de la nord de Milcov, est de linia vestică a Carpaţilor Orientali şi vest de Nistru, un atac otoman asupra cetăţilor moldoveneşti Chilia şi Cetatea Albă, apărând aceste avanposturi cu succes şi respingând iminentul atac terestru la scară largă al formaţiunilor militare otomane.

În ianuarie 2013, observăm un fapt istoric pe cât de interesant, pe atât de tragicomic: „statalitatea” moldovenească modernă, pe care unii cetăţeni o consideră veche de 654 de ani (tocmai din 1359, de când un nobil român vasal regelui Ungariei, Dragoş al lui Giula din Giuleşti, a trecut munţii ca să construiască o marcă militară de apărare a Coroanei Sfântului Ştefan de invaziile tătare, iară peste vreo 5-6 ani un subordonat al său, românul Bogdan, supus şi el Coroanei Sfântului Ştefan, nefiind de acord cu vasalitatea faţă de regele Ungariei, a iniţiat şi condus o revoltă a nobilimii româneşti de dincoace de Carpaţi, răzmeriţă care s-a soldat cu pălirea straşnică 😀 (înfrângerea definitivă 🙂 ) a detaşamentelor de cavaleri maghiari trimişi de regele lor să-i apere drepturile feudale asupra feudei şi, respectiv, a mărcii sale militare construite cu osânda nobililor şi în sudoarea frunţilor ţăranilor de prin părţile Baiei şi a Rădăuţilor) s-a cam… consumat.

Şi nu mai avem nici stat de drept.

Şi nici zmeul nu mai e cu noi… 😀

Published in: on Ianuarie 19, 2013 at 9:13 pm  Comments (4)  

Ne este frică

I

1

Ne este frică să ne recunoaştem greşelile nu în modul maximalist în care o facem de obicei, turnându-ne cenuşă în cap şi auto-denigrându-ne, ci dându-ne seama că unde nu facem bine, acolo trebuie să ne corectăm.

De ce avem această frică? Pentru că după ce ajungem la concluzia corectă, va trebui să acţionăm spre a ne corecta. Şi nu vrem. Suntem comozi.

2

Ne este frică să conştientizăm că distanţa dintre noi, cei mici, şi ei, cei mari, există mai mult în propriile noastre minţi, decât în cadrul realităţii obiective. Preferăm să considerăm că vom fi întotdeauna cei care suntem, o populaţie periferică, alcătuită din câteva milioane de individualişti feroci care totuşi dau vina pe societate pentru propriile lor insuccese.

De ce avem această frică? Pentru că ne place tuturor ca altcineva, celălalt de lângă noi, să fie învinovăţitul. Şi ne convine să avem întotdeauna dreptate, chiar dacă înotăm în defetism şi lâncezeală.

3

Ne este frică să recunoaştem că limba pe care o vorbim aici se numeşte română şi îi dăm acestei limbi definiţii politice şi ştiinţifice (care nu coincid). Ca apoi să rămânem, atât politic, cât şi „ştiinţific”, pe vechile poziţii.

De ce avem (nu doar preşedintele Parlamentului, ci o grămadă de oameni „de bine” de pe la noi) această frică? Pentru că dacă recunoaştem în constituţie limba română, o parte însemnată dintre noi va rămâne fără obiectul muncii. Şi nu vrem asta.

II

1

Ne este frică să iubim ceea ce trebuie să iubim conform fiinţei noastre, conform cu ceea ce suntem. Ne batem cu pumnul în piept că suntem ceva, ceva diferit, ceva al nostru, nu ca ei, nu ca „aceia”, „aceia care ne-au trădat”, „care n-au tras niciun foc de armă ca să ne apere”, „aceia cu ţigani”, „cu manele”, „nesuferiţii aceia”, „ îngâmfaţii”. Dar când rămânem doar noi în singurătatea noastră sau când ne manifestăm bucuria, durerea, dorul, când ne botezăm copiii, când ne cântăm dragostea, când ne îngropăm morţii, masca pe care ne-o punem dispare.

De ce avem această frică? Pentru că noi fugim de noi. De noi înşine. Noi vrem să scăpăm de amintiri, de trecut, de ceea ce a fost. Noi vrem să vină mai repede viitorul cel frumos, curat, spaţios, îndestulător.

2

Ne este frică să ne răstim la şoferul de „rutieră” care ne înghesuie ca pe sardine în „rutiera” lui. Şi ne duce spre viitorul cel frumos, curat, spaţios şi îndestulător. Ne temem să luptăm cu mafia, cu fărădelegea, cu adaosurile comerciale halucinante şi firmele căpuşă, cu intermediarii protejaţi de „patroni” care au relaţii „sus”, cu funcţionarii publici care-şi cumpără funcţiile cu euro. Înghiţim în sec. Şi-i lăsăm pe toţi aceştia să controleze în continuare fluxurile financiare din această „ţară”. Există „organele competente”. Dacă ele nu fac nimic, vezi explicaţia de la I.2.

De ce avem această frică? Pentru că ni se inoculează, de când suntem în faşă, ideea că „nu e bine să vorbeşti în public” despre anumite lucruri, iar dacă vorbim prea tare adulţii, care ar trebui să ne deprindă să vorbim cât mai bine şi să nu avem complexe, ne ameninţă „Las’ că vezi tu acasă”. Pentru că şi ei, adulţii, şi noi, cei care eram cândva copii, suntem aceiaşi.

3

Ne este frică să ne revendicăm libertatea, să fim aşa cum vrem să fim, să spunem ce vrem să spunem. Ne temem să ne lăsăm de ură, minciună, înşelătorie. Să descoperim surprinşi că de multe ori, ceea ce vrem să spunem, în interiorul nostru, este… adevărul, iar ceea ce scoatem pe buze e minciuna. Ne temem să avansăm spiritual.

De ce avem această frică? Pentru că nu vrem să fim singuri în acest demers, nu vrem să fim priviţi drept nişte loseri. Nu vrem să fim perdanţii sistemului, aruncaţi fiind la marginea unei societăţi în care altele sunt criteriile de selecţie pentru ascensiunea de status.

III

Suntem o populaţie formată din indivizi care au frici pe care le prezintă altora sub formă de curaj şi temeritate. Indivizii din populaţia căreia îi aparţinem se mint pe ei înşişi. Ne mişcăm, ca indivizi, într-un mare tărâm al minciunii şi al ipocriziei. Al fricii de a schimba ceva. Şi al bucuriei că atunci când cineva vrea să schimbe ceva şi e pe punctul de a reuşi, i se dă la cap pentru asta. Ceea ce înseamnă că putem respira uşuraţi, pentru că lucrurile vor rămâne la fel. Şi nu mai e nevoie să facem eforturi.

Ne este frică.

Şi rămânem aşa cum suntem.

Şi nu se schimbă nimic.

Published in: on Septembrie 27, 2012 at 12:55 pm  Comments (5)