Sucombarea statului de drept la est de Prut este o realitate.

La est de râul intramoldovenesc Prut se află astăzi un teritoriu cu suprafaţa de 29.684 kilometri pătraţi şi o populaţie de 3.559.541 de locuitori (conform estimărilor demografice pentru anul 2012).

Dintre aceştia, un număr aproximativ de 800.000 de persoane se află în afara teritoriului. În diferenţă, obţinem cifra aproximativă de 2.759.541 de persoane care locuiesc astăzi în respectivul teritoriu.

Oraşul Kiev, capitala Ucrainei, are astăzi o populaţie de 2.812.000 de locuitori, pe un teritoriu municipal de 839 de kilometri pătraţi.

Cu o populaţie mai mică decât capitala celui mai întins dintre cele două state vecine şi un teritoriu controlat de autorităţile centrale mai mic cu 59 kilometri pătraţi decât suprafaţa Republicii Armenia (Hayastani Hanrapetutyun – Հայաստանի Հանրապետություն) vreo mie şi jumătate de persoane au încercat şi încearcă, de pe 27 august 1991 până în prezent, să construiască o ţară.

Aceste persoane sunt, după cum urmează:

– 380 de deputaţi în Sovietul Suprem ales la 25 februarie 1990 şi dizolvat în urma crizei politice din vara anului 1993 legată de aderarea republicii la Comunitatea Statelor Independente (CSI).

-104 deputaţi în Parlamentul ales la 27 februarie 1994.

-101 deputaţi în Parlamentul ales la 22 martie 1998.

-101 deputaţi în Parlamentul ales la 25 februarie 2001, alegerile anticipate declanşându-se în urma eşuării repetate a alegerii preşedintelui republicii, în urma reformei constituţionale din vara anului 2000, iniţiată de Parlament pentru a bloca instaurarea unui regim de dictatură personală a preşedintelui Petru Lucinschi.

– 101 deputaţi în Parlamentul ales la 6 martie 2005.

-101 deputaţi în Parlamentul ales la 5 aprilie 2009.

-101 deputaţi în Parlamentul ales la 29 iulie 2009, alegerile anticipate fiind convocate în urma rezistenţei societăţii moldave împotriva instaurării unui regim de dictatură personală şi de partid a preşedintelui Vladimir Voronin şi a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM).

-101 deputaţi în Parlamentul ales la 28 noiembrie 2010, alegerile anticipate fiind convocate în urma eşuării referendumului de modificare a constituţiei în sensul revenirii la alegerea prin vot direct a preşedintelui, fără a se propune corpului electoral şi acceptarea/respingerea unor măsuri care să asigure instaurarea unui regim semiprezidenţial şi echilibrarea ponderii puterii legislative, a celei executive şi a celei judiciare în stat.

– membri ai celor 14 guverne pe care le-a avut republica în perioada 27 august 1991-prezent (inclusiv toate departamentele de stat şi instituţiile aflate în subordonarea executivului).

– membri şi angajaţi (funcţionari publici de rang înalt) ai curţii constituţionale, curţii de conturi, consiliului suprem al magistraturii, curţii supreme de justiţie, procuraturii generale, serviciului de informaţii şi securitate, centrului de telecomunicaţii speciale, comisiei electorale centrale şi a altor instituţii care sunt fie responsabile de justiţie, fie sunt, conform constituţiei, autonome în exercitarea atribuţiunilor care le revin şi responsabile în faţa parlamentului republicii.

Dacă atribuim un număr convenţional de 20 de membri fiecăruia din cele 14 guverne ale republicii, mai adăugăm cei şase judecători ai curţii constituţionale, câte vreo 20 de membri pentru c.s.m. şi c.s.j. şi câte un cadru pentru reprezentanţii celorlalte entităţi menţionate mai sus, şi sumăm cu cei 1090 de deputaţi de toate legislaturile, obţinem cifra 1420.

Aceşti 1420 de cetăţeni au încercat timp de 22 de ani şi aproape 5 luni să construiască o ţară.

În anul 1420, dreptcredinciosul domnitor şi voievod al Ţării Moldovei Alexandru cel Bun a avut de înfruntat pentru prima dată în istoria statului medieval românesc de la nord de Milcov, est de linia vestică a Carpaţilor Orientali şi vest de Nistru, un atac otoman asupra cetăţilor moldoveneşti Chilia şi Cetatea Albă, apărând aceste avanposturi cu succes şi respingând iminentul atac terestru la scară largă al formaţiunilor militare otomane.

În ianuarie 2013, observăm un fapt istoric pe cât de interesant, pe atât de tragicomic: „statalitatea” moldovenească modernă, pe care unii cetăţeni o consideră veche de 654 de ani (tocmai din 1359, de când un nobil român vasal regelui Ungariei, Dragoş al lui Giula din Giuleşti, a trecut munţii ca să construiască o marcă militară de apărare a Coroanei Sfântului Ştefan de invaziile tătare, iară peste vreo 5-6 ani un subordonat al său, românul Bogdan, supus şi el Coroanei Sfântului Ştefan, nefiind de acord cu vasalitatea faţă de regele Ungariei, a iniţiat şi condus o revoltă a nobilimii româneşti de dincoace de Carpaţi, răzmeriţă care s-a soldat cu pălirea straşnică 😀 (înfrângerea definitivă 🙂 ) a detaşamentelor de cavaleri maghiari trimişi de regele lor să-i apere drepturile feudale asupra feudei şi, respectiv, a mărcii sale militare construite cu osânda nobililor şi în sudoarea frunţilor ţăranilor de prin părţile Baiei şi a Rădăuţilor) s-a cam… consumat.

Şi nu mai avem nici stat de drept.

Şi nici zmeul nu mai e cu noi… 😀

Anunțuri
Published in: on Ianuarie 19, 2013 at 9:13 pm  Comments (4)  

Ne este frică

I

1

Ne este frică să ne recunoaştem greşelile nu în modul maximalist în care o facem de obicei, turnându-ne cenuşă în cap şi auto-denigrându-ne, ci dându-ne seama că unde nu facem bine, acolo trebuie să ne corectăm.

De ce avem această frică? Pentru că după ce ajungem la concluzia corectă, va trebui să acţionăm spre a ne corecta. Şi nu vrem. Suntem comozi.

2

Ne este frică să conştientizăm că distanţa dintre noi, cei mici, şi ei, cei mari, există mai mult în propriile noastre minţi, decât în cadrul realităţii obiective. Preferăm să considerăm că vom fi întotdeauna cei care suntem, o populaţie periferică, alcătuită din câteva milioane de individualişti feroci care totuşi dau vina pe societate pentru propriile lor insuccese.

De ce avem această frică? Pentru că ne place tuturor ca altcineva, celălalt de lângă noi, să fie învinovăţitul. Şi ne convine să avem întotdeauna dreptate, chiar dacă înotăm în defetism şi lâncezeală.

3

Ne este frică să recunoaştem că limba pe care o vorbim aici se numeşte română şi îi dăm acestei limbi definiţii politice şi ştiinţifice (care nu coincid). Ca apoi să rămânem, atât politic, cât şi „ştiinţific”, pe vechile poziţii.

De ce avem (nu doar preşedintele Parlamentului, ci o grămadă de oameni „de bine” de pe la noi) această frică? Pentru că dacă recunoaştem în constituţie limba română, o parte însemnată dintre noi va rămâne fără obiectul muncii. Şi nu vrem asta.

II

1

Ne este frică să iubim ceea ce trebuie să iubim conform fiinţei noastre, conform cu ceea ce suntem. Ne batem cu pumnul în piept că suntem ceva, ceva diferit, ceva al nostru, nu ca ei, nu ca „aceia”, „aceia care ne-au trădat”, „care n-au tras niciun foc de armă ca să ne apere”, „aceia cu ţigani”, „cu manele”, „nesuferiţii aceia”, „ îngâmfaţii”. Dar când rămânem doar noi în singurătatea noastră sau când ne manifestăm bucuria, durerea, dorul, când ne botezăm copiii, când ne cântăm dragostea, când ne îngropăm morţii, masca pe care ne-o punem dispare.

De ce avem această frică? Pentru că noi fugim de noi. De noi înşine. Noi vrem să scăpăm de amintiri, de trecut, de ceea ce a fost. Noi vrem să vină mai repede viitorul cel frumos, curat, spaţios, îndestulător.

2

Ne este frică să ne răstim la şoferul de „rutieră” care ne înghesuie ca pe sardine în „rutiera” lui. Şi ne duce spre viitorul cel frumos, curat, spaţios şi îndestulător. Ne temem să luptăm cu mafia, cu fărădelegea, cu adaosurile comerciale halucinante şi firmele căpuşă, cu intermediarii protejaţi de „patroni” care au relaţii „sus”, cu funcţionarii publici care-şi cumpără funcţiile cu euro. Înghiţim în sec. Şi-i lăsăm pe toţi aceştia să controleze în continuare fluxurile financiare din această „ţară”. Există „organele competente”. Dacă ele nu fac nimic, vezi explicaţia de la I.2.

De ce avem această frică? Pentru că ni se inoculează, de când suntem în faşă, ideea că „nu e bine să vorbeşti în public” despre anumite lucruri, iar dacă vorbim prea tare adulţii, care ar trebui să ne deprindă să vorbim cât mai bine şi să nu avem complexe, ne ameninţă „Las’ că vezi tu acasă”. Pentru că şi ei, adulţii, şi noi, cei care eram cândva copii, suntem aceiaşi.

3

Ne este frică să ne revendicăm libertatea, să fim aşa cum vrem să fim, să spunem ce vrem să spunem. Ne temem să ne lăsăm de ură, minciună, înşelătorie. Să descoperim surprinşi că de multe ori, ceea ce vrem să spunem, în interiorul nostru, este… adevărul, iar ceea ce scoatem pe buze e minciuna. Ne temem să avansăm spiritual.

De ce avem această frică? Pentru că nu vrem să fim singuri în acest demers, nu vrem să fim priviţi drept nişte loseri. Nu vrem să fim perdanţii sistemului, aruncaţi fiind la marginea unei societăţi în care altele sunt criteriile de selecţie pentru ascensiunea de status.

III

Suntem o populaţie formată din indivizi care au frici pe care le prezintă altora sub formă de curaj şi temeritate. Indivizii din populaţia căreia îi aparţinem se mint pe ei înşişi. Ne mişcăm, ca indivizi, într-un mare tărâm al minciunii şi al ipocriziei. Al fricii de a schimba ceva. Şi al bucuriei că atunci când cineva vrea să schimbe ceva şi e pe punctul de a reuşi, i se dă la cap pentru asta. Ceea ce înseamnă că putem respira uşuraţi, pentru că lucrurile vor rămâne la fel. Şi nu mai e nevoie să facem eforturi.

Ne este frică.

Şi rămânem aşa cum suntem.

Şi nu se schimbă nimic.

Published in: on Septembrie 27, 2012 at 12:55 pm  Comments (5)  

„Anexarea Basarabiei 1812. Documente”

Luni, 3 septembrie, la ora 10.00, în Salonul European al Bibliotecii Naţionale din Chişinău, se va lansa volumul cunoscutului jurnalist George Damian,“Documentele anexării Basarabiei. Corespondenţa diplomatică Paris-Sankt Petersburg 1807-1812″. Cartea este dedicată tristei aniversări a două secole de la începutul ocupaţiei ruseşti pe teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru.

Salut pe această cale iniţiativa domnului George Damian de a aduce în atenţia publicului românesc din ambele noastre state nişte documente istorice foarte importante pentru oricine doreşte să înţeleagă ce s-a întâmplat în 1812 şi cum a ajuns jumătatea estică a Moldovei gubernie rusească. Fiecare este liber să-şi formeze propriile opinii, însă acestea nu pot fi relevante în absenţa unei baze documentare solide. Această nevoie de documente vine s-o satisfacă şi studiul lui George Damian.

Voi asista şi eu la lansare.

Mai multe detalii aici: http://www.george-damian.ro/anexarea-basarabiei-1812-documente

Published in: on August 30, 2012 at 10:45 pm  Lasă un comentariu  

Împotriva cocalarilor politici, pentru Adevăr

Nu cred că vreun român cu cetăţenie română care locuieşte în Republica Moldova, Italia sau Spania m-ar contrazice dacă spun că reducerea radicală şi neaşteptată a numărului de secţii de votare în care românii din afara hotarelor ţării vor vota la referendumul din 29 iulie este o bătaie de joc la adresa celor 1,2 milioane de cetăţeni români din Italia, a celor aproape un milion de cetăţeni români din Spania şi a celor peste 100.000 de moldoveni (cifra oficială, în realitate cred că e mai mare) care şi-au redobândit deja cetăţenia română. Mai există şi alte ţări cu prezenţă masivă românească, precum Germania şi Franţa, la care se va putea vota doar în cadrul misiunilor diplomatice româneşti, alte secţii nemaifiind deschise. Acesta este şi cazul Republicii Moldova – vom avea două secţii de vot la Chişinău şi câte una la Bălţi, Ungheni şi Cahul. Acesta este şi cazul Italiei şi Spaniei – din 55 de secţii câte erau deschise în 2009 în Italia, se vor mai deschide 7 (!), din 38 de secţii deschise în 2009 în Spania vor mai rămâne de această dată 9.

Gestul actualei puteri din România nu este doar o bătaie de joc la adresa propriilor cetăţeni. Este şi o sfidare a lor. Bine, să încercăm să judecăm, prin reducere la absurd, în logica voastră tembelă, domnilor (deşi nu sunteţi domni – sunteţi nişte cocalari politici) şi să zicem că vă puteţi comporta cum vreţi faţă de românii din Republica Moldova, care-s oameni mai săraci decât românii din ţară şi nu contribuie cu bani în România. Dar din ce orificii strâmte ale creierului aţi scos ideea condiţionării votului românilor din străinătate de plata impozitelor în ţară, în condiţiile în care românii din Europa Occidentală trimit anual miliarde de euro în ţară contribuind la menţinerea consumului şi, deci, a pieţei? Şi cum vă puteţi permite să-i lăsaţi pe aceşti români fără atâtea secţii de vot?

Eu nu voi descrie în cele ce urmează toate evenimentele care s-au petrecut în România de pe 3 iulie până astăzi, pentru că ar ocupa mult spaţiu şi pentru că vreau să aduc aici în atenţia cititorilor mai curând atitudini, decât relatări. Voi spune doar că, spre mirarea multora dintre cei oripilaţi de utilizarea termenului „lovitură de stat”, acesta nu înseamnă neapărat că ies tancuri în stradă, se declară stare de urgenţă şi se trage pe străzi. Lovitura de stat poate fi realizată şi prin mijloace nemilitare, „paşnice”. Prin mijloace parlamentare, după cum s-a întâmplat pe 3-5 iulie la Bucureşti. În aceste zile, guvernul a dat ordonanţe de urgenţă deşi n-avea dreptul pentru că parlamentul se afla în vacanţă parlamentară, parlamentul a fost convocat marţi 3 iulie în şedinţă extraordinară prin hotărârile birourilor permanente ale celor două camere, şedinţele au fost conduse de vicepreşedinţi în absenţa preşedinţilor Blaga şi Anastase, hotărârile de demitere ale preşedinţilor în exercţiu şi de instalare a noilor preşedinţi de camere, Crin Antonescu la senat şi Valeriu Zgonea la Camera Deputaţilor, au fost contrasemnate doar de vicepreşedinţii celor două camere şi fuseseră înaintate de către deputaţii din USL, când conform legii doar fracţiunile care i-au înaintat pe şefii de camere au dreptul să propună revocarea lor. Înainte să fie instalaţi în funcţie cei doi, parlamentul a votat, de asemenea, să amputeze prerogativele Curţii Constituţionale, astfel încât aceasta să nu mai poată declara nule hotărârile Parlamentului. Ulterior, nimic nu le-a mai încurcat celor de la USL să-l suspende pe preşedintele Traian Băsescu. Astfel, în 48 de ore au fost schimbate cu încălcări grave ale legii primele trei persoane în stat, iar USL a căpătat puterea politică aproape absolută în România.

Faptele conducătorilor USL, Victor Ponta şi Crin Antonescu, dar şi ale acoliţilor acestora, au atras ţării cel mai mare oprobriu internaţional de după mineriadele din 13-15 iunie 1990. Conducătorii Uniunii Europene se întreabă dacă textul Constituţiei mai valorează ceva în România, şi au ajuns deja la concluzia că vor pune ţara sub observaţie, atât în timpul, cât şi câteva luni după referendumul din 29 iulie pentru suspendarea preşedintelui. Iar investitorii europeni şi din alte regiuni ale globului se vor întreba în curând dacă mai merită să-şi investească banii în România. De la începutul crizei, leul s-a depreciat rapid în raport cu euro şi dolarul, şi nu se ştie cât va mai dura.

Îmi vin în minte de peste milenii cuvintele lui Cicero: „Până când, în sfârşit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp nebunia asta a ta îşi va mai bate joc de noi? Până unde se va dezlănţui îndrăzneala ta neînfrânată?” I-aş întreba pe „liderii” de astăzi ai României aceleaşi lucruri pe care vroia să le afle Cicero de la locotenentul lui Sylla, tot el şi complotistul care jinduia funcţia de consul prin înlăturarea aleşilor legitimi ai cetăţenilor Romei, Lucius Sergius Catilina. Însă mă tem că în timp ce acela ar fi putut să răspundă la întrebări graţie educaţiei elevate pe care o primea orice patrician al Republicii Romane, actualii conducători politici ai României sunt lipsiţi de înţelegerea reală a gravităţii situaţiei. Deoarece ei sunt nişte cocalari politici. Nu credeam că voi da acest calificativ inclusiv unor oameni din actualul USL care mi se păreau oneşti. Dar faptul rămâne fapt: încălcarea Constituţiei şi a legilor e un fapt, uzurparea funcţiilor de şefi ai camerelor parlamentare şi de preşedinte al republicii e un fapt. Este un puci săvârşit în stil cocălăresc, laş, utilizând dublele standarde de comportament: suntem lei în interiorul României, dar când ni se dă peste nas la Bruxelles devenim brusc iepuri. Şi zâmbim galeş făcând ochii mici, uitându-ne cu nonşalanţă în ochii oamenilor. După ce am plagiat ca să ne facem „cariera” ştiinţifică, după ce ne-am falsificat CV-ul atribuindu-ne masterate inexistente, după ce am minţit şi am ultragiat o ţară. Înghiţim găluşca rece şi amară a dojanei din ochii „prietenului ideologic socialist” Martin Schulz, preşedintele Parlamentului European, care se uită la noi ca Lenin la burghezie, strâmbând nervos din gură şi venindu-i să intre în pământ de ruşine de fiecare dată când deschidem gura să răspundem la întrebările puse de jurnalişti. Limbajul non-verbal nu minte, pentru cei care ştiu să-l decodeze. Limbajul non-verbal este cu atât mai important de urmărit în cadrul ieşirilor în public ale politicienilor de rangul lui Schulz. Iar ceea ce s-a întâmplat la conferinţa de presă de la Bruxelles m-a făcut să ajung la următoarea concluzie: „Un cocalar şi un german stau alături. Germanul încearcă să scape de duhoarea minciunii, laşităţii, imposturii şi corupţiei morale care vine din partea cocalarului de pe Dâmboviţa.”

În 63 î. Hr, consulul Marcus Tullius Cicero, făcea apeluri disperate către Senat pentru salvarea Republicii Romane, a fundamentelor democratice ale acesteia, şi mobiliza cetăţenii de bună credinţă la luptă împotriva tiraniei catilinare. Astăzi, cetăţenii de bună credinţă ai Patriei noastre trebuie să facă eforturi, să facă tot ce depinde de ei pentru a salva fundamentele democratice ale Republicii Române. Întorcându-mă la situaţia strigătoare la cer a românilor din afara ţării, pe care am descris-o de la bun început, nu pot să nu observ frica actualilor conducători infractori ai României de puterea şi capacitatea de mobilizare a românilor, oriunde s-ar afla ei. Aceşti impostori se tem, de fapt, de poporul pe care pretind să-l guverneze. Ei vor face totul ca să-şi asigure victoria la referendum. Probabil că-l vor desfăşura pe durata a două zile, dacă tot i-a obligat şi Curtea Constituţională a României, şi conducătorii europeni să accepte validarea referendumului doar prin participarea a 50%+1 dintre alegătorii înscrişi pe liste. Ei vor face totul ca să-şi asigure dominaţia absolută asupra ţării. Însă de ceea ce se tem, nu vor scăpa.

Pentru ce votăm, deci, la referendumul de pe 29 iulie? Nominal, pentru sau împotriva demiterii din funcţia de preşedinte a lui Traian Băsescu. În realitate, pe 29 iulie votăm pentru sau împotriva instaurării definitive a unui regim cvasiautoritar în România. Exemplul Ungariei a arătat că dacă într-o ţară est-europeană întreaga putere politică se concentrează în mâinile unei singure formaţiuni politice, atunci în scurt timp politicienii nu pot rezista tentaţiei de a contopi partidul cu statul, ca în vremurile socialismului. Nu vreau ca şi România să se pomenească în aceeaşi situaţie. Da, în USL există două partide: PSD şi PNL. Interesele lor, însă, sunt aceleaşi: cât mai multă putere. Iar dacă la un moment dat se va ajunge la partaj, la divorţ, la ruperea USL, acest divorţ se va face tot în stilul de care dau dovadă USL-iştii din 3 iulie încoace: în stilul politic cocălăresc. Ceea ce va face şi mai mult rău ţării.

Traian Băsescu, de fapt, nici nu e problema aici. Este mai puţin important dacă rămâne sau pleacă. Nu persoana Traian Băsescu contează în acest joc. Ci funcţia politică de reprezentare pe care această persoană o deţine. Acum, importantă este salvarea democraţiei româneşti. Important este ca una dintre instituţiile majore de putere ale statului, preşedinţia, să nu ajungă şi ea pe mâna USL, pentru ca să existe, până la alegerile legislative din toamnă, un echilibru politic, iar actuala putere să nu poată face chiar tot ce va dori. De aceea, dacă dorim păstrarea democraţiei, fragilă aşa cum e, dar totuşi existentă până pe 3 iulie, în România, trebuie să votăm NU la referendumul din 29 iulie, adică ÎMPOTRIVA suspendării preşedintelui.

Mărturisesc că pe parcursul convorbirilor pe care le-am avut în principal pe facebook, în ultimele zile, am fost adesea acuzat de unii români din ţară că „tu faci interesul alor tăi”, „voi basarabenii aveţi interesul să rămână Băsescu, pentru că vă dă cetăţenii”. Ba chiar mi s-a spus că sunt „propagandist” şi că „fac propagandă pentru idei false”.

Nu înţeleg de ce românii din Republica Moldova n-ar trebui să aibă şi ei interesele lor individuale. Sau interesul lor colectiv. Nu înţeleg de ce ar fi asta greşit. Faţă de cine? Dacă Armata Română nu ar fi eliberat la 25 octombrie 1944 nordul Transilvaniei şi acolo ar fi apărut, de exemplu, o republică independentă, „Republica Ardealului de Nord” , ar fi greşit românii de acolo să aibă un interes?

Da, românii din Republica Moldova îl susţin pe Traian Băsescu pentru că el a făcut pentru Republica Moldova în general şi pentru majoritatea românească din acest teritoriu mai mult decât alţi politicieni români. În primul rând, prin atitudinea sa. Apoi, prin susţinerea diplomatică acordată Republicii Moldova. Dar şi prin susţinerea financiară acordată de guvernul român în urma negocierilor dintre şefii de stat ai României şi Republicii Moldova. Da, ştiu că din acei 100 de milioane de euro s-a cheltuit încă foarte puţin. Dar mai ştiu şi că Parlamentul Republicii Moldova a aprobat zilele trecute construirea unei conducte de gaze care să conecteze sistemele energetice ale celor două state. Din bani româneşti. Din acei bani.

Aşa că nu cred că ar trebui să ne fie ruşine în faţa cuiva că-l susţinem pe Băsescu. Da, avem interesul nostru. Da, într-o ţară în care toată lumea face propagandă pentru o idee sau alta, nu e ruşinos să fii propagandist (emiţător de mesaje publice), sau comunicator, după cum este cunoscut astăzi în limbajul corect din punct de vedere politic propagandistul. E ruşinos să fii propagandist şi să propagi minciuna. Cum ar fi, de exemplu, că tot ce s-a făcut pe 3-5 iulie este „constituţional” sau „legal”. Dacă eşti propagandist şi propagi adevărul, nu e deloc ruşinos, din contra, e lăudabil. Se cheamă că lupţi împotriva minciunii şi pentru Adevăr. Din acest punct de vedere, da, sunt propagandist şi mă bucur că am capacitatea să scriu şi să propag Adevărul.

Iar de dragul Adevărului, cele cinci secţii de vot din Republica Moldova trebuie să fie arhipline toată ziua, pe 29 iulie. Pentru mine va fi prima dată când voi vota în cadrul unui exerciţiu electoral al statului român.

Voi vota NU.

Împotriva demiterii preşedintelui. Împotriva puciului. Împotriva complotului. Împotriva derapajului antidemocratic.Împotriva cocalarilor politici.

Pentru Adevăr.

Published in: on Iulie 13, 2012 at 4:51 pm  Lasă un comentariu  

Boala ”reprezentării” la tinerii noștri studenți din România

Am considerat întotdeauna că independența personală se manifestă în primul rând prin libertatea opiniei. Iar libertatea opiniei se manifestă în primul rând prin autonomia exprimării acesteia. Cu alte cuvinte, nimeni nu are dreptul să vorbească în numele altcuiva, dacă persoana în cauză nu a autorizat acest lucru.

Când am venit în România, în 2007, eram un simplu cetățean străin care a fost admis la o universitate din București. Știam că în București și în România mai există mii, poate chiar zeci de mii, de persoane asemeni mie, adică oameni care se autodenumeau ”moldoveni”, unii punând în acest cuvânt anumite semnificații, iar alții, altele. Cu toate acestea, nu am căpătat ceea ce au căpătat unii, adică un simț de comunitate, de grup, și necesitatea de a-mi fi apărate interesele în fața autorităților române. Nu puteam să concep că aș fi altceva decât român, iar lipsa de acte care să ateste formal acest fapt o știam temporară. Așa a și fost.

În primul an și mai mult de jumătate dintr-al doilea am interacționat foarte puțin cu alți studenți originari din Republica Moldova, în afară de colegii de cămin. Apoi am aflat că există unii care se consideră ”șefi ai basarabenilor” și își permit să apară în societate ca reprezentanți ai acestora. De aici decurg mai multe fapte. Unul, foarte important, este proiecția mentală și contrucția instituțională a unei comunități distincte. Una care să necesite reprezentare și la nivelul căreia să se constituie asociații pentru a satisface această necesitate.

Așa-numiții ”lideri” au jucat pe sentimentul alienării pe care mulți studenți originari din Republica Moldova îl încercau aflându-se în România. În loc să contribuie cu tot ce puteau, cu experiența și cunoștințele lor, la depășirea acestui sentiment și la statornicirea acelor tineri în România, ei au preferat să-și creeze grupulețe pe care le conduceau, cu girul unor persoane sus-puse din instituțiile de stat ale României. Aceștia din urmă sunt la fel de vinovați sau poate chiar mai vinovați decât pretinșii ”lideri”. De dragul satisfacerii propriilor interese, ei au perpetuat timp de două decenii, in 1990 încoace, o stare de fapt nefirească, învrăjbindu-i pe ”tinerii basarabeni” pe criterii politice.

Iată că ne aflăm în 2012, 21 de ani după ce primii tineri din Republica Moldova au început să treacă Prutul ca să studieze în România. În sfârșit, câțiva cercetători de la CRPE au avut curajul să desfășoare o cercetare care a relevat faptul că acordarea de burse studenților originari din R. Moldova fără a-i supune unui examen de admitere și fără a introduce minime criterii meritocratice la primirea burselor face ca jumătate din studenții basarabeni să nu absolvească. Mărirea anuală a numărului de burse acordate de către statul român pune presiune asupra capacității universităților din România de a admite studenți la studii. În plus, nu toate locurile se ocupă, an de an numărul locurilor ocupate scade.

Cu toate acestea, anumite interese de ordin politic fac ca situația să nu se schimbe. E un lucru știut de mulți că în anii 90 și chiar până prin 2005 persoana care controla din umbră fluxul de studenți basarabeni către România era Iurie Roșca. Dacă vă interesează o sursă sigură care poate să vă confirme acest fapt, scrieți-mi în privat.

La fel se întâmplă și astăzi. Interesele politice ale actualei guvernări din România reclamă menținerea pozițiilor pe frontul ”studențimii basarabene”, pentru a asigra un număr maxim de voturi pro-PDL. Așa că ”șefii” ”comunității” basarabenilor din România lucrează de zor ca să asigure stăpânilor lor cât mai multe voturi. Aceștia reprezintă, în majoritate, vechea gardă a studenților basarabeni roșchiști, membri ai ”Noii Generații” și prelucrați să fie obedienți și să-și asculte stăpânii fără a crâcni. Majoritatea sunt niște moldoveni rusificați, în ciuda faptului că se declară români și flutură din tricoloare. Majoritatea încă nu au depășit mentalitatea de ”comunitate de moldoveni”, grup străin de români.

De când s-au făcut publice rezultatele studiului CRPE, împotriva studiului și a realizatorilor acestuia a pornit o adevărată vânătoare de vrăjitoare. S-a activizat toată clientela PDL-istă și a început să arunce cu zoaie într-un stil tipic roșchist-PPCD-ist care n-are nimic comun nici cu creștinismul, nici cu democrația. Astăzi apele s-au separat și e foarte clar ”who is who” în tot peisajul acesta româno-basarabean. În tinerii noștri ”șefi de comunitate”, îngâmfați și impertinenți, îi văd pe aceiași ciolănari și fripturiști corupți mai în vârstă. Numai că tinerii sunt în devenire, ei încă învață de la ”mentorii” lor mai bătrâni.

Oare chiar vă este pe plac, dragi studenți basarabeni din România, actuala stare de lucruri? Vă place când cineva vorbește în numele vostru, fără să fi existat vreun mecanism prin care să le fie acordat acest drept și această împuternicire? Traversăm o stagnare soră cu neunirea, înotăm în niște forme vechi, desuete, fără a încerca să ne adaptăm realităților de astăzi. Treziți-vă, dragi colegi, și dați-vă seama că sunteți români la voi în țară, persoane independente care nu trebuie să permită nimănui să vorbească în numele lor, ci să-și facă ei înșiși auzite vocile.

Published in: on Februarie 4, 2012 at 5:19 pm  Comments (7)  

Răspuns pentru Cristian Tabără

Am citit azi articolul lui Cristi Tabără de pe blogul său, tabaracristi.union.md, ”ROMÂNOFOBIA – întrebări către moldovenii care mă urăsc”. După cum îi spune și titlul, articolul este în egală măsură un discurs din perspectivă personală asupra românofobiei moldovenilor din Est, dar și o serie de întrebări adresate acelorași moldoveni.

Nu mă simt vizat de prima parte a articolului, deoarece nu sunt românofob. Cât privește a doua parte, cea cu întrebările, situația se schimbă. O să încerc să dau un răspuns acestor întrebări.

Ce ati avea de pierdut daca ati simti, in sfarsit, ca suntem frati?

R: Cristi (îți spun așa pentru că ne cunoaștem și ai protestat în repetate rânduri dacă-ți ziceam ”domnule Tabără”), folosești condițional-optativul cerându-le majorității moldovenilor să-și imagineze. Să vizualizeze cu ochii minții o situație diferită decât cea de astăzi, una în care ei i-ar ”simți” pe români ca frați. E foarte dificilă chestia asta cu simțirea. Foarte puțini moldoveni îi simt ca frați chiar pe alți moldoveni, iar tu vorbești de români. E greu, Cristi. Nu vă merităm, Cristi. Majoritatea celor dintre noi, cei de pe malul stâng, nu vă merităm. Iar cei care vă merită sunt deja printre voi. Ca mine și ca alții.

Poate c-am avea de pierdut rânza. Nu știi ce-i aia? E un organ intern, dar mai înseamnă și ”îngâmfare”. După principiul ”Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul”. Majoritatea moldovenilor încearcă o mândrie perversă când simt că nu sunt români. Că sunt altceva. Cu cât mai subdezvoltați suntem, cu atât ne mândrim mai mult. Ai observat culorile tricolorului moldovenesc? Roșul bate spre roz, iar albastrul normal, închis, bate spre azuriu. Uite, de-aia sunt moldovenii mândri că-s moldoveni. Diferențele alea cromatice transformă drapelul românesc în drapel moldovenesc. Al nostru și numai al nostru.

Presupun că ai văzut ”Lord of the rings”. Îți amintești de personajul Gollum/Smeagol, obsedat de găsirea lui ”My precious”, adică a Inelului. Cel care fusese hobbit cândva, dar după ce găsise inelul supraviețuise, datorită acestuia, câteva secole. Gollum avea psihoze teribile, în decursul cărora îi apărea un al doilea eu, cel al lui Smeagol, partea bună a personalității sale. Cu toate acestea, partea rea, Gollum, domina întotdeauna asupra părții bune. Așa e și cu moldovenii basarabeni. Aceeași persoană poate fi în stare să urle la concertul ”Rock pentru refugiați” ”România, România”, și apoi să-i înjure în sala de clasă pe ”țiganii borâți”, înțelegând prin asta întreaga românime. Desigur că mă refer la cineva anume.

Când eram licean, învățam ”Istoria românilor”. Era înainte de introducerea istoriei in(te)grate. Țin minte că treceam aproape involuntar prin mine tot ce scria acolo, de la revoluția din 1848 până la deportările sovietice. Adică eu interiorizam textul manualului, îl integram în propria personalitate. Și, desigur, citirea manualului de istorie îmi augmenta sentimentul de patriotism. Sau de naționalism, dacă vreți. Nu mă feresc de cuvântul ăsta. În schimb, mă uitam la mulți dintre colegii mei de liceu (nu doar de clasă). Se părea că nimeni n-are nicio treabă cu ce scria acolo. Hai, înțeleg să nu-ți placă istoria ca și obiect de studiu. Multora nu le plăcea. Am impresia că mai multora le plăcea matematica decât istoria, ceea ce eu unul cu formația mea umanistă nu pot să înțeleg. Dar asta era realitatea, eram câțiva în tot liceul care le aveam pe bune cu istoria. Ne număram pe degete. Și chiar din aceștia, de ceilalți nici nu mai vorbesc, eu n-aveam pe nimeni cu care să ne înțelegem, cu care să fim pe aceeași undă. Ce se întâmplă, aproape toți colegii mei citeau manualul și unii toceau pentru lecții, primeau note destul de mari. Dar le intra pe o ureche și le ieșea pe alta. Unii mi-ar spune că se întâmpla la fel la toate materiile. Posibil, dar aici lucrurile erau mai grave. Colegii mei respingeau involuntar sentimentul național românesc. Îl vomitau, îl dădeau afară. Nu înțelegeam cum e posibil și de ce se întâmplă. Faptul că aproape jumătate de liceu vorbea rusește la recreații, deși orele se țineau în română, nu putea fi o explicație, deoarece mai rămânea cealaltă jumătate. Care nu se deosebea cu nimic de prima.

Ca să revin la ceea ce cred eu că ar pierde moldovenii dacă ar simți că-s frați cu românii, cred că ar pierde ceva care le ține loc de pâine, carne, vin, îmbrăcăminte, slujbe, salarii, iar unora le ține loc și de mamă și tată – statalitatea. Nu erai aici pe vremea comuniștilor, dar dacă ai fi fost, ai fi știut despre ce vorbesc. Pe vremea aceea, în special în perioada 2007-2009, cuvântul statalitate era unul dintre cei mai încetățeniți termeni la televiziunea controlată de stat și de partid, deoarece era cel mai frecvent termen întâlnit în discursurile președintelui și ale subordonaților săi din regim. Nu mai știu ce comisie parlamentară își adăugase la denumire, am impresia, și ”…pentru protecția statalității”. Nu m-aș fi mirat dacă ar fi apărut pe atunci și Ministerul Protecției Statalității. Statalitatea era apărată de români, desigur. Pentru că nimeni altcineva nu o mai amenința.

Politicienii care conduc Republica Moldova astăzi, cu câteva excepții, nu sunt mai puțin stataliști decât cei care o conduceau atunci. În ultima vreme am început să mă îndoiesc chiar și de acele ”câteva excepții”. Nu spun mai mult, dar unii vor citi oricum printre rânduri. Ce te miri tu, Cristi, de prestația lor, când e la mintea cucoșului: există un stat, iar în stat există instituții plătite din buget. Cel mai unionist politician, odată ales președinte, se va transforma într-un statalist infailibil. Se numește ”alegere rațională”.

Ce ar fi daca ati recunoaste ca moldovenii sunt romani si ca a fi moldovean este doar o pozitionare locala, cu specificul ei, in sanul poporului roman?

Păi, având în vedere că Republica Moldova este urmașa directă a unui stat nelegitim născut în urma unei ocupații străine, recunoașterea faptului că moldovenii sunt o parte a națiunii române ar pune în pericol existența acelui ansamblu de instituții care este utilizat de către ”clasa politică” de la Chișinău pentru a asigura exercitarea Puterii. Pentru că, vezi tu Cristi, politicienii nu se țin atâta de fotoliile lor din Parlament, Guvern, sau Președinție, de dragul banilor sau beneficiilor de alt tip care pot fi exprimate tot în bani. Ei o fac de dragul Puterii. Puterea nu există decât de dragul Puterii însăși, cum spunea personajul O’Brien, din romanul ”1984”, de George Orwell. Este o axiomă. Un stat este ca un organism viu, pe măsură ce există, devine tot mai greu să-l dizolvi. Își dezvoltă mecanisme de autoapărare.

Ar pieri Republica Moldova?

Da, categoric, chiar cu toate mecanismele ei de autoapărare. Ar pieri un stat ratat, care în maxim 10 ani de la dispariție nu va mai fi regretat de nimeni. Nu va mai fi amintit de nimeni.

V-ar anexa Romania urgent?

Din punctul meu de vedere, cu cât mai urgent, cu atât mai bine. Însă sper că această Românie va fi o Românie un pic mai luminată la mintea conducătorilor săi decât România anilor 1918-1940. Îți dai seama de ce. Nu voi aprofunda subiectul, pentru că nu e cazul acum.

V-ar pedepsi cineva?

Oo, aici ai atins o coardă sensibilă. Nu, nu cred că ne-ar pedepsi cineva acum. Dar ne-au pedepsit suficient din 1940 până prin 1952 fizic, iar de atunci și până prin 1989, mai mult din punct de vedere moral. Apoi, în 1991-1992, iar fizic. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, apoi Rusia. Vezi cât de țanțoș se ține astăzi ambasadorul rus la Chișinău, parcă ar fi un vicerege în coloniile din Indiile de Vest? De-asta se ține țanțoș, că știe că ne temem de el. De ei. Ne temem fizic dar mai mult decât fizic ne temem moral. N-am ieșit încă din minoratul în care ne-au aruncat. Ne-au băgat în oase o frică de moarte cum nu v-au băgat vouă, ardelenilor, ungurii niciodată. Pentru că ei în 1000 de ani n-au exterminat o treime din populația românească a Ardealului, iar rușii au făcut-o din 1940 până în 1952 în Basarabia, iar dacă n-ar fi murit Stalin în 1953, ar mai fi exterminat pe puțin încă o treime. Această frică va mai bântui multe generații de-acum încolo.

Un om pe care-l bați cu picioarele în cap moare sau înebunește. Ce se întâmplă cu 3 milioane de oameni supuși unui procedeu similar, la nivel de masă? Ceva similar, numai că tot la nivel de masă. De-asta suntem așa cum ne știi, Cristi. Și încă mult timp nu vom fi altfel. Nu te rog să ne ierți, te rog să ne înțelegi. Să ne dai crezare, cu alte cuvinte. Și-apoi, am fost duplicitari dintotdeauna. E o caracteristică națională a tuturor românilor. Poate cel mai puțin suferă de ea ardelenii. Cinste vouă. Necinste nouă.

Published in: on Ianuarie 26, 2012 at 5:10 pm  Comments (9)  

Cât de necesară este explozia mămăligii?

Există în limba engleză o expresie. ”Mixed feelings”. Literalmente s-ar traduce prin ceva de genul ”sentimente amestecate”, și ar însemna că ai păreri împărțite în interiorul propriei tale ființe în legătură cu un fapt anume. Cam asta am eu în legătură cu protestele care continuă de zece zile în capitala țării, București.

De ce? Explic. În primul rând, protestele sunt în mod clar îndreptate împotriva persoanei Traian Băsescu, actualul președinte al țării (până în 2014, conform mandatului), perceput ca fiind capul ”regimului ingrat” împotriva căruia se protestează. În trecut, am fost și eu unul dintre acei români moldoveni (”afurisiții ăia care l-au votat pentru încă cinci ani”), care l-au susținut pe președintele Băsescu în speranța că acesta va continua să imprime politicii interne și externe a statului român o dimensiune națională viguroasă, care să facă bine moldovenilor dintre Prut și Nistru. Dacă aș fi putut vota în 2009, l-aș fi votat. N-aveam acte, încă. În schimb, susținerea mea a mers până într-acolo încât am vorbit la un miting în susținerea sa din timpul campaniei electorale. Și toate astea n-au fost un secret pentru nimeni, cel puțin eu n-am încercat niciodată să le țin în secret. Îl consider în continuare pe Traian Băsescu un președinte mai bun decât predecesorii săi Ion Iliescu și Emil Constantinescu.

Așa se face că în urmă cu câteva zile, văzându-mă în Piața Universității, în fața fântânii de la facultatea de arhitectură, un prieten mi-a strigat, din spate: ”Tu ce cauți aici? Credeam că ești băsist!”.

Păi, în primul rând, oamenii au dreptul să-și schimbe opiniile. Cetățenii, mai ales. Iar atunci când vezi mii de oameni protestând împotriva actualelor autorități, nu te poți întreba dacă, nu cumva, ceva a mers într-o direcție greșită. Aceste proteste au început în susținerea medicului secretar de stat în ministerul sănătății Raed Arafat. În câteva zile, însă, acesta a anunțat că se reîntoarce la minister. Protestele luaseră deja o turnură mult mai largă, antiguvernamentală.

Nu cred că prezența zilnică a câteva mii de oameni în stradă, la nivel național, va schimba ceva. Chiar dacă am mers și voi merge și eu la manifestații. Pentru schimbare, e nevoie de sute de mii de manifestanți. Dar sunt foarte sceptic în legătură cu faptul că se vor aduna atâția. Marea problemă e că manifestațiile duc lipsă de lider. Un lider. Da, e nevoie de așa ceva pentru ca să se adune și alții. Partidele politice din USL au organizat și ele un miting, dar se feresc să preia protestele din Piața Universității, deoarece acolo s-au făcut auzite în fiecare zi apeluri pentru schimbarea întregii clase politice, PNL și PSD fiind egalate de către mulți dintre manifestanți cu PDL.

Unii comentatori au zis că se protestează împotriva măsurilor de austeritate. Alții, că se protestează pentru democratizare. Cu riscul de a fi atacat de către adversarii actualului guvern (am fost la manifestații, am strigat lozinci, deci acum sunt și eu unul dintre aceștia) , voi spune că măsurile de austeritate au fost necesare. Avem la sud de noi exemplul Greciei, care nu le-a luat la timp și acum este în faliment. Avem la vest de noi exemplul Ungariei, care stă din ce în ce mai prost la capitolul financiar. Fără măsuri de austeritate, ar fi fost mai rău. Nu sunt expert financiar, și nu pot spune dacă amploarea lor a fost justificată, poate că ar fi fost satisfăcătoare măsuri mai blânde, însă faptul rămâne fapt.

Eu personal am protestat împotriva corupției, lipsei de perspectivă, a declinului economic și spiritual din societatea noastră. Știu că o mare parte din vină pentru situația creată o poartă guvernul, de aceea consider protestele justificate. Chiar dacă am ”mixed feelings” față de ele, din cauza dimensiunii prezidențiale. Aruncarea întregii culpe pe un singur om, fie el și președintele, nu mi se pare corectă și nu cred că ne va duce la mai bine. Să mă ierte protestatarii onești și civilizați, dar printre ei am văzut și tot felul de târâie-brâu care, oricine ar veni la putere, vor striga ”Jos X”, pentru că altceva mai bun nu au de făcut. Printre altele, demiterea ministrului de externe Baconschi pentru insulte adresate protestatarilor arată că guvernarea nu e cu totul surdă la vocea poporului. Gest populist, de fațadă? Poate. Dar e pentru prima dată în istoria României de când există România când are loc așa ceva.

Acum, despre participarea moldovenilor din stânga Prutului la manifestații. Pe rețeaua de socializare Facebook, unii dintre ei au răspândit mesaje conform cărora moldovenii nu ar susține manifestațiile. Alții au replicat imediat, scriind că moldovenii le susțin. Nu-mi  propun să-i împac pe aceștia (ei nu pot fi împăcați), ci doar să observ excesul de zel reprezentativ al primilor. N-am fost unicul moldovean la proteste, deci pot afirma cu certitudine că moldovenii le susțin, adică unii moldoveni. Din punct de vedere strict logic, afirmația celei de-a doua tabere e corectă. Prima tabără, în schimb, își permite să extrapoleze propriile opțiuni politice la toți moldovenii din București și din România. Nu e prima dată când aceștia fac asta.

Ocup în prezent funcția de președinte al unei asociații constituite de studenți români din stânga Prutului, însă nu-mi pot permite să vorbesc în numele tuturor moldovenilor din România. Nimeni nu-și poate permite așa ceva, deoarece nu există o structură reprezentativă pentru toți. Și nici nu trebuie să existe. Nu suntem minoritate națională. Nu suntem unguri, nu avem nevoie de un UDMR al nostru, oricum s-ar numi acesta. Asociațiile noastre, atâtea câte există, sunt asociații studențești în primul rând, și nu asociații de basarabeni. Majoritatea studenților moldoveni devin cetățeni români, ei trebuie, deci, tratați ca orice alți români. Atât în interior, între noi, cât și de către societatea românească. Luăm adesea drept motiv pentru care ne auto-segregăm faptul că ”românii ne discriminează”, adică nu ne tratează cum am vrea. Adică ne închidem în propria ”comunitate” ca răspuns la discriminarea lor. Bine, dar în aceste condiții discriminarea se va perpetua și va crește în intensitate. Cum o putem contracara? Simplu, să ne integrăm noi în societatea românească, să arătăm noi că ne pasă de ce se întâmplă în România, că vrem să fim și noi în rând cu ceilalți români. Și atunci asta vom avea. Dar nu, noi trebuie să fim deosebiți. Trebuie să fim deosebiți aici, în România, tocmai pentru că în Republica Moldova n-am fost deosebiți prin nimic și nu ne-am evidențiat cu nimic din masa generală. Acolo am fost parte din rutina cotidiană, aici trebuie să ne luăm și noi porția de alteritate, trebuie să ne deosebim, să fim deosebiți. Iar când această alteritate se dovedește a fi în defavoarea noastră, deci s-ar impune să scăpăm cât mai repede de ea, noi insistăm și mergem mai departe fără să dorim schimbarea. Și dăm în cei care ne-o arată. Pentru că avem plăcerea de a fi deosebiți.

Dar iată că unii dintre noi îndrăznesc să se opună ”poziției basarabenilor oficiali” și să participe la aceste proteste pentru că le pasă de ceea ce se întâmplă în țara ai cărei cetățeni au devenit, și pentru că resimt problemele tuturor românilor ca fiind ale lor. Între recitarea a mii de poezii patriotice și organizarea de serate patriotice lacrimogene și participarea la viața publică a țării, a doua opțiune este o dovadă reală că ești român!

Nu am nici cea mai mică îndoială că în timp, această a doua categorie de moldoveni va deveni majoritară. Abia atunci reunirea stropită cu lacrimi și așteptată de moldovenii din prima categorie, așa-numiții ”basarabeni oficiali”, va avea sorți de realizare. Nu am îndoieli nici în privința necesității explodării pașnice a acestei mămăligi stătute care este situația politică actuală din România. Mai devreme sau mai târziu.

Dar înainte de asta, ar fi necesară și o explozie în mămăliga mentalului colectiv al moldovenilor de toate vârstele și profesiunile care se află în România.

Published in: on Ianuarie 23, 2012 at 8:17 pm  Comments (3)  

Amintiri din Era Cititorilor

Cândva, demult, sau poate nu chiar atât de demult (depinde de vârsta fiecăruia) în lumea noastră exista o specie remarcabilă – Cititorul. Cititorul trăia într-o societate care, după calapoadele existenţei noastre curente, era lipsită de viteză, lipsită de larmă. Miracolele de astăzi nu făceau parte din ea, oamenii nu erau în stare să acceseze, pe tipsiile fermecate numite „ecrane” şi „monitoare”, succesiuni de imagini făurite de-a gata, special pentru ei. Ei nu erau în stare să se conecteze, la simpla apăsare a unei taste, cu reţeaua universală de comnicare fără de care viaţa nu mai are sens astăzi. Ei erau văduviţi de acesul lipsit de eforturi fizice la alţi oameni, la imagini şi noutăţi de pe cealaltă parte a planetei, de la mii şi mii de kilometri depărtare. Ce trişi trebuie să fi fost acei oameni! Iar printre ei, Cititorii reprezentau un grup specific, un soi de „Cavaleri ai tristei figuri” din epoca pre-informaţională.

Cititorii îşi duceau veacul în nişte locuri spaţioase, numite Biblioteci. Acestea erau habitatele lor naturale, tărâmul în care ei se simţeau cel mai în largul lor. Bibliotecile erau liniştite, aerul era impregnat de mirosul cărţilor – care mai noi, care mai vechi. Cititorii nu-i întrebau niciodată pe alţi Cititori care le propuneau vreun volum spre lecturare „Câte pagini are?” Acesta era o întrebare necuviincioasă, era o dovadă a lipsei de respect faţă de interlocutor. Între Cititori, se dădea întotdeauna preferinţă discutării esenţei cărţii, se schimbau impresii pe marginea conţinutului, se susţineau dezbateri şi chiar polemici legate de soarta personajelor, de rolul lor, de locul lor în lume. Asta dacă în discuţie se punea literatura artistică, sau, cum le plăcea s-o numească unora dintre Cititori, beletristica. Dacă era vorba despre studii ale ideilor, despre filosofie, cultură, istorie, alte ştiinţe, se iscau dispute îndelungate care opuneau înţelegeri diferite ale conceptelor, simbolurilor, faptelor. Dispute care, la rândul lor, năşteau forme noi de raportare la experienţa trecutului. În urma lor, unii Cititori îşi luau inima-n dinţi şi deveneau Scriitori. Ei scriau cărţi noi, care ajungeau în Biblioteci şi constituiau material de studiu atent şi îndelungat pentru alţi Cititori.

În Era Cititorilor, citirea se făcea obligatoriu cu carnetul şi creionul alături. Acela dintre Cititori care nu poseda asemenea ustensile, era considerat demn de dispreţ de ceilalţi, şi nu era perceput drept un partener serios de discuţie. El era ignorat până când, într-un final, se înscria şi el în logica unanim acceptată a lucrurilor.

Cititorii construiau lumi din litere în creierele lor. Ei puteau sta nemâncaţi, hrănindu-se din forţa propriei lor imaginaţii, mult mai mult timp decât omul de astăz. Erau interesanţi, Cititorii. Ei nu ezitau în faţa unui text mai lung de o coloniţă de ziar. Pentru ei, întrebarea „Cine-o să citească textul ăsta, e prea lung?” era într-atâta de absurdă, încât nici măcar nu făcea parte din universul lor. Era ca antimateria: ştim că există undeva, dar nu în modul şi cantitatea necesară pentru a veni în contact nemijlocit cu ea.

Cititorii au fost o specie remarcabilă. Astăzi ei sunt în pericol de dispariţie, ca şi elefanţii.

…Dar nu face să vă întristaţi, oameni ai zilei de astăzi. Aşa o fi firea lucrurilor, cine ştie? Înveseliţi-vă şi intraţi pe facebook. Cu siguranţă aveţi multe notificări de la prieteni.

Published in: on Septembrie 10, 2011 at 10:56 am  Comments (2)  

„Anglia şi anarhiştii ei” sau „Cu guvernare nu e bine, fără guvernare e rău”

„Revoluţia anarhistă” din Marea Britanie nu e decât o aglomerare de jafuri şi furturi, un „festin” al distrugerii bunurilor private şi publice. La fel ca în celebra „Alice în Ţara Oglinzilor”, o capodoperă a geniului anglo-saxon de pe Albion, poporul englez se confruntă cu un „Zurbaliv” necunoscut, un monstru foarte fioros şi înspăimântător, cu atât mai straşnic cu cât nu-i sunt descrise, în faimoasa poezie a lui Humpty-Dumpty, nici „armele”, nici dimensiunile, ci doar caracteristicile moral-spirituale: „e scrunt şi rău” (traducere românească de Constantin Dragomir). Iar premierul David Cameron ar fi, în acest caz, acel viteaz neînfricat din poezie care urmând poveţele înţelepte ale tatălui său, a învins în luptă dreaptă fiara care teroriza meleagurile de poveste. Numai că din câte se pare, în Regatul Unit lucrurile nu vor reveni niciodată la „status-quo ante”, cel puţin în ceea ce priveşte activitatea instituţiilor de poliţie şi siguranţă naţională.

O altă ţară în care activitatea respectivelor instituţii este deja mult înăsprită iar aşteptările ca legislaţia în domeniu să se schimbe, oferind instituţiilor mult mai multe drepturi şi limitând libertăţile cetăţeneşti, sunt destul de mari. Aproximativ la fel s-a întâmplat în SUA după 11 septembrie 2001, cu renumitul „Patriot Act”.

Mai ales că britanicii au deja o tradiţie îndelungată în ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului, Scotland Yard (ministerul de interne) fiind unul dintre pivoţii principali ai acesteia. Mă refer la confruntarea seculară cu rebelii irlandezi, cunoscuţi începând cu 1919-1920 sub numele „Irish Republican Army”.

Cu ce fel de „terorişti” va fi purtată lupta de data asta? Cu nişte teen-ageri cărora testosteronul în exces le ordonă să spargă magazine, hipermarketuri, malluri, fără niciun motiv anume. Fără nicio cerere politică. Dar şi cu tineri mai în vârstă, capi şi membri ai lumii interlope, implicaţi în traficul de droguri şi arme.

Anarhismul este o ideologie care asumă desfiinţarea instituţiilor statului aşa cum le cunoaştem astăzi şi trecerea la alte forme de organizare socială. Forme sociale văzute, în anarhism, drept o alternativă superioară stării de lucruri actuale.

Pot fi numiţi „revoltaţii” britanici „anarhişti”? În nici un caz. Ei nu sunt decât adolescenţi şi tineri care au văzut de prea multe ori explozii, praf de puşcă, sânge, moarte, în filmele hollywoodiene pe care le îngurgitează. Şi au vrut să „experimenteze” şi în realitate. Numai că viaţa bate întotdeauna filmul, iar în Anglia viaţa, şi nu filmul, a ucis cinci oameni şi a rănit alte câteva sute.

Published in: on August 16, 2011 at 7:24 am  Comments (5)  

De multe ori mă întreb…

ce-i lipseşte poporului nostru ca să fie salvat?

După părerea mea, nu ne lipsesc bucata de pâine, nici slănina, nici murătura din beci, nici ulciorul de vin, nici haina ce ne-ar încălzi, nici ogorul care rodeşte şi neîngrijit, nici lumina electrică… ceea ce ne lipseşte e Conştiinţa Naţională.

Lipsa de caracter. Lipsa de demnitate. Repetenţi la istorie. Corigenţi la Limbă. (Română – nota mea, D.N.) Neatestaţi la Literatură. Elevi dugleşi la şcoală. Asta suntem noi.

Omul fără Conştiinţă Naţională n-are ce face cu libertatea sa, el nu ştie să se servească de ea.

Aşa se explică faptul de ce mai suntem o ţară de slugi, în loc să fim o ţară de domni.

(Nicolae Dabija, „Să joci sau să fii Hamlet?”, 23 decembrie 1999)

Published in: on Iulie 31, 2011 at 9:10 am  Lasă un comentariu