Memoria ereditară, o armă tocită?

       Normalitatea, aşa cum o cunoşti, a dispărut în neant, lăsând în urma ei o ruptură psihică distructivă, care îţi macină creierul, pentru că ştii şi conştientizezi că starea din prezent a lucrurilor nu este cea firească. Ai ştiut acest lucru începând cu momentul naşterii tale, când te-a fulgerat frigul stâncilor reci pe care te-ai trezit, şi te-a speriat întunericul peşterii care urma să-ţi devină adăpost. Ţi-ai dat seama că te afli la începutul unei vieţi scurte şi pline de suferinţă.

 

      Despre ruptura psihică şi despre unica armă care i-a mai rămas unei omeniri măcinate de timp, memoria ereditară, este nuvela lui Ray Bradbury „Frost and fire”(Gheaţă şi foc). Urmaşii coloniştilor tereştri suferă din cauza influenţei razelor soarelui din lumea pe care urmau s-o cucerească. Acestea reduc durata de viaţă a oamenilor la opt zile, cauzându-le şi unele modificări de ordin fiziologic şi psihic. În opt zile, aceştia se reuşesc să se nască, să crească, să treacă prin maturitate, să îmbătrânească şi să moară. Radiaţia face ca pulsul să li se accelereze la câteva sute de bătăi pe minut, ritmul vieţii crescând şi el corespunzător. Din cauza condiţiilor meteorologice, este imposibil să ieşi afară ziua sau noaptea fără să-ţi pierzi viaţa. Ziua soarele pârjoleşte tot ce-i stă în cale, iar noaptea îngheţul pune stăpânire pe planetă. Unicele ore la care temperaturile erau suportabile erau dimineaţa, înanite de răsăritul soarelui, şi seara, după asfinţit.Reduşi la un stadiu inferior de civilizaţie, aceştia sunt nevoiţi să se  adăpostească prin peşterile adânci şi răcoroase din interiorul stâncilor.

       Copiii acestei lumi moştenesc, odată cu caracteristicile părinţilor, şi amintirile lor. Ei ştiu că pe stâncile din depărtare lucesc în bătaia soarelui navele cosmice pe care le folosiseră strămoşii ca să ajungă pe planetă şi îşi dau seama, aproape instinctiv, că ele reprezintă salvarea. Că spre ele trebuie să tindă. Celor mai mulţi dintre oamenii stâncilor le lipseşte, însă, curajul de a încerca. Ei se complac în propria efemeritate, încercând să-şi trăiască viaţa cât mai intens, atâta timp cât sunt în stare.

       Iar undeva în munți se află laboratoarele Savanţilor, o mână de temerari care nu vor să se împace cu ideea că oamenii au căpătat durata de viaţă a unei insecte. Aceştia îşi petrec zilele vieţii căutând o cale de salvare, cercetând orice posibilitate de a depăşi condiţia de degradare la care ajunsese rasa umană a acelei lumi. Dar lumea îi duşmăneşte, învinuindu-i pentru toate relele şi excluzându-i din societate.

      Românii basarabeni se prezintă astăzi ca un grup care simte instinctiv salvarea, îşi dă seama, mai devreme sau mai târziu, de direcţia în care trebuie să meargă, dar nu are curajul (şi, adesea, nici dorinţa) de a-şi învinge frica pe care memoria colectivă a precursorilor le-a transmis-o. În schimb, ei transmit această anxietate copiilor lor, care, deşi născuţi într-un stat liber şi democratic, continuă să gândească în manieră totalitaristă şi în spirit neosclavagist. Putem vorbi deja despre o veritabilă generaţie irosită pentru Republica Moldova. Este generaţia celor care, având astăzi douăzeci de ani şi mai mult, nu au altă dorinţă decât aceea de a trece cât mai repede hotarele în căutarea unei vieţi mai bune în Occident sau Rusia. Aceşti oameni şi-au răzuit pojghiţa de spoială sovietică depusă peste ei în primii ani de viaţă pentru a face loc unui înveliş de frustrări şi frământări de ordin identitar și nu numai. Unii își rezolvă problema printr-un refuz categoric de a accepta identitatea românească și încearcă să-și inducă opinii denigratoare la adresa României și a tuturor celor care au legătură cu aceasta. Însa limbajul și gesturile îi trădează. Devine evident pentru mine de fiecare dată când discut un reprezentant al acestei categorii că el/ea înceacă să se convingă în primul rând pe sine însuși că are dreptate. Îmi demonstrează acest fapt atât violența limbajului cât și modul de a articula cuvintele.

Foarte puțini dintre basarabenii care înjură România urăsc România. Marea majoritate își urăsc de fapt propria incapacitate de a ieși din cercul vicios identitar și social în care se află, neputința de a se adapta într-o societate românească care se schimbă, se modernizează și depășește, încet dar sigur, tarele trecutului, și chiar nedorința cronică de a face un pas ferm către salvare.

        La fel ca oamenii peșterilor din nuvela lui Ray Bradbury „Frost and fire”.