Unionismul cerebral

     O fantomă bântuie azi Republica Moldova – fantoma unionismului. Mulți au crezut-o izgonită pentru totdeauna, congelată de frigul constant al erei glaciare 2001-2009. Alții au pretins chiar că aceasta nici n-a existat vreodată, că ar fi un produs exotic, ”băgat” pe gâtul bravei ”nații” moldovenești de către emisarii ”ultimului imperiu al Europei”.

     Cu toate acestea, votul popular din 29 iulie a adus la putere o persoană care se declară a fi unionist. Mihai Ghimpu, președintele parlamentului și președintele interimar al republicii, este primul oficial de rang înalt care-și declară public aderența la ideea reunirii celor două state românești, de la declararea independenței încoace. Chiar dacă acesta nu va promova, în calitățile sale oficiale, o politică îndreptată spre unirea cu România, prioritare fiind acum ieșirea din criză, asigurarea drepturilor și libertăților democratice și eradicarea sărăciei, consider că avem tot temeiul să spunem că spectrul unionismului începe să redevină palpabil, recăpătându-și vigoarea de odinioară. Este o dovadă a faptului că oricât de mult ar fi promovat fosta guvernare ideea ”apărării statalității”, realitatea politică a existenței celor două state nu poate surclasa realitatea etno-culturală și lingvistică. Fapt care ne obligă tot mai mult să medităm asupra a ceea ce înseamnă azi ideea de reunificare  a națiunii române și ce forțe, din punct de vedere social și politic, are ea în spate.

     Oricât de paradoxal ar părea, exprimarea publică explicită a adeziunii la ideea unirii Republicii Moldova cu România a ajuns să fie condamnată din două direcții diametral opuse. Acest fapt a fost determinat, în primul rând, de perpetuarea la putere a unor forțe politice care afișau un mesaj explicit antiunionist. Fie că a fost vorba de interfrontiști, agrarieni sau comuniștii lui Voronin, unii reprezentanți ai taberei pro-românești (foarte fragmentată) au considerat că detașarea de orice mesaj explicit unionist le-ar putea aduce victoria împotriva „mancurților”. În limbaj politic colocvial, se mergea pe un mesaj de genul: ”Oameni buni, între noi, la adunările noastre putem să ne declarăm dragostea față de Țară (România), dar pentru că adversarii noștri folosesc împotriva noastră în mod foarte eficient declarațiile noastre unioniste și obțin dividende electorale substanțiale de la o populație spălată pe creier și nepregătită pentru marele moment al reunirii, nu trebuie să emitem mesaje de unire imediată, ci să ne axăm pe teme sensibile pentru majoritatea cetățenilor.” De multe ori cei care nu respectau această convenție nescrisă erau suspectați că fac jocul taberei adverse, țintind compromiterea forțelor anticomuniste. Foarte concludent în acest sens este articolul ”Băiețismul în politică”, de Nicolae Dabija, apărut în 1996 și în care scriitorul demonstrează că Frontul Popular Creștin Democrat condus de Iurie Roșca a lucrat împotriva ideii de unire cu România tocmai prin promovarea mult prea insistentă a acesteia, pierzând astfel orice sprijin și chiar întorcându-i împotriva sa pe reprezentanții minorităților și a românilor ”ne-unioniști”. ”Se știe că exagerările (în politică) dăunează ideilor pe care vrei să le promovezi, efectul fiind de cele mai multe ori invers. (…) O lozincă țipată, spre exemplu, convinge mai puțin decât aceeași lozincă rostită firesc. Orice idee împinsă până la extrem pierde din credibilitate. A exagera un lucru înseamnă, de fapt, a-l compromite. Asta a fost una dintre armele secrete ale adversarilor noștri, care au stimulat, sau, bănuiesc, chiar remunerat extremismul unora dintre liderii FPCD.”  Autorul prezintă situația Frontului Popular după congresul al II-lea, din mai 1990, atunci când gruparea lui Roșca propune schimbarea denumirii statului în ”Republica Română Moldova”. Ca urmare a acestei propuneri, minoritățile naționale care până atunci susțineau pozițiile pro-democrație ale Frontului se îndepărtează și ajung să fie folosite de către forțele pro-sovietice în scopurile lor. De asemenea, aceste evoluții au alimentat tendințele secesioniste ale găgăuzilor și transnistrenilor.

      Desigur, înainte de momentul 4 aprilie 2005 poziția anti-FPCD (ulterior PPCD) ar fi putut pusă, argumentat, la îndoială. PPCD inițiase și condusese mișcarea de protest din ianuarie-aprilie 2002, împotriva rusificării învățământului, apoi protestele împotriva planului Kozak, din 2003. Însă alierea de facto a PPCD cu comuniștii după votarea candidaturii lui Voronin, conspirarea acestuia mână în mână cu puterea împotriva pluralismului de opinie prin acapararea posturilor publice municipale de televiziune și radio, abandonarea discursului identitar românesc (păstrat parțial, în aspectele sale culturale, doar în ziarul ”Flux”) și noile aspirații ”de a construi un stat puternic”, precum și asocierea la guvernare după 7 aprilie (prin ocuparea de către Roșca a funcției de vice-prim-ministru) nu au făcut decât să confirme acuzațiile înaintate de către Nicolae Dabija în 1996. Într-un mod cu totul diferit poate fi interpretată și alierea PPCD cu PCRM la sfârșitul lui 1999 pentru a înlătura guvernul pro-occidental și reformator al lui Ion Sturza, cel care declarase în acea perioadă că dacă prețul apropierii Republicii Moldova de Occident este ieșirea din CSI, el ar fi gata să-și asume acest pas. Argumentele de atunci ale PPCD, venite să justifice demiterea guvernului,  au fost legate de acuzațiile de corupție care planau asupra unora dintre membrii guvernului Sturza. Din moment, însă, ce nu s-a mers mai departe cu investigarea acestor acuzații, devine clar, judecând și după comportamentul conducerii PPCD de după 4 aprilie 2005, că demiterea guvernului Sturza a avut cauze (geo)politice iar Iurie Roșca a făcut jocul Moscovei.

      La prima vedere, situația nu este deloc roză, în contextul discutării ideii de unire a Republicii Moldova cu România. Și asta deoarece partidul care a avut cel mai puternic discurs unionist, în anii 1990, ajunge peste aproape douăzeci de ani de la apariție, să se comporte ca un satelit al unui partid comunist timp de patru ani de zile, și chiar să devină asociat pe față la guvernare cu acesta, în guvernul Greceanîi II. Ce concluzii ar putea trage un observator din afara Republicii Moldova despre aceste evoluții? Probabil, ar ajunge la concluzia că unionismul nu este un curent serios, consecvent și natural în societate, că el este un discurs politic întâmplător, care a servit anumitor cauze și ulterior a fost abandonat. Pe acest tip de percepție a unionismului au mizat și adversarii politici ai acestuia – susținătorii ”statalismului”. Astfel acestora le-a fost mult mai ușor să prezinte ideea unirii cu România ca una străină moldovenilor, de vreme ce până și susținătorii cei mai fervenți de odinioară ai unirii renunță, într-un mod sau altul.

    Situația devine hilară, dacă nu ridicolă, atunci când începem să detectăm o mutație în conținutul valoric și impactul discursului unionist. Mutație nu atât provocată, cât favorizată de necesitatea imperativă, declarată și asumată de a recâștiga electoratul majoritar comunist din ultimul deceniu și de a asigura venirea la putere a forțelor democratice. Unii dintre vechii susținători ai unirii cu România au devenit atât de preocupați de necesitatea înlăturării comuniștilor de la putere, încât până și menționarea ”între ai noștri” a posibilității (dacă nu luptei) de reunire a devenit în ochii lor o eroare de nepermis pe care ei o condamnă făcând spume la gură. Cu alte cuvinte, ideea însăși a reunificării națiunii române este văzută ca un obstacol… în fața a ce?

     Avem de a face cu două exagerări, două excese în ceea ce privește problematica reunirii așa cum este pusă ea în rândurile celor care-și asumă conștiința națională românească: unul, de factură frontistă a anilor 1990, reclamă ”unirea imediată”, cât mai rapidă întru salvarea elementului românesc din Basarabia. Altul, îndreptat împotriva primului, tinde să declare însăși ideea unionistă drept tabu și s-o condamne chiar, adesea ajungând s-o considere ceva rușinos, jenant, ”neeuropean”, ”nepragmatic”. Chiar dacă primul exces și-a dat, de facto, obștescul sfârșit încă la sfârșitul lui 1999, iar de jure după 4 aprilie 2005, al doilea exces înflorește în continuare. De ce? Pentru că exponenții lui sunt prea sensibili la jocurile comuniștilor și cad, de fapt, fără să-și dea seama în plasa pe care aceștia le-o întind. Explorarea de către PCRM a temei ”apărării Patriei de cotropitorii români”, proferarea acuzațiilor absolut nefondate de conspirație întru lichidarea statului Republica Moldova îi determină pe mulți dintre purtătorii mesajului unionist să excludă total România și tema apropierii de aceasta din discursul lor. Astfel, PCRM joacă la două capete și câștigă întotdeauna, deoarece folosirea sperietorii unirii cu România face ca adevăratul mesaj unionist să fie abandonat de dragul realpolitik-ului, ceea ce convine comuniștilor din două motive: a) țin în șah potențialele forțe care ar putea iniția o amplă mișcare de unificare și b) prin absența din viața publică a discutării problemei reunirii, autoimpusă de către unioniști ca să nu ”supere” electoratul pro-comunist se creează falsa impresie că unioniștii sunt slabi, că ei nu reprezintă o forță, iar mesajul lor este unul marginal, caracteristic unor elemente extremiste.

      Meritul lui Mihai Ghimpu în acest context, după părerea mea, este că dumnealui a inițiat, prin declarațiile sale, depășirea cercului vicios pe care l-am descris mai sus. Da, este foarte evident că dumnealui și-a asumat și niște riscuri în acest context, dar sinceritatea este întotdeauna apreciată de către alegători, și este foarte posibil ca în acest caz anume sinceritatea să fi devenit antidotul pentru virusul care afectează, de aproape, două decenii, ceea ce se numește unionism în Basarabia.

    Desigur, unii ar putea spune că punerea în discuție a posibilității de aderare la Uniunea Europeană este o formă, poate cumva mascată, de unionism. Probabil că unii așa îl percep, din perspectiva suprimării frontierei pe Prut și a circulației libere. Însă să pretinzi că dezideratul de refacere a integrității teritoriale a României va deveni realitate odată cu integrarea europeană a Republicii Moldova este, din punct de vedere politic, o inexactitate, deoarece vor rămâne în continuare două state pe harta Europei, iar din punct de vedere socio-identitar, un soi de soluție de compromis, dar de fapt… o scuză!

     În contextul schimbării politice de la Chișinău, a înlăturării Partidului Comuniștilor de la putere, unionismul trebuie să-și continue calea de debarasare de tarele vechi, ale cercului vicios de până acum. Unionismul trebuie să devină o poziție asumată și argumentată. Iar prin asumare înțeleg, în primul rând, consecvență. Poate că purtătorii acestui mesaj unionist reînnoit ar putea trage anumite învățăminte dintr-un vechi proverb latin: Gutta cavat lapidem non vi, sed saepe cadendo, care în traducere românească ar însemna: ”Picătura găurește piatra nu prin forță, ci prin cădere frecventă”. Unionismul trebuie să-și arunce la coșul de gunoi rușinea, adică sentimentul uscării pe cerul gurii atunci când se pune în discuție Unirea, a evitării discutării acestei teme, a eternului românesc ”Merge și așa”.

     Bastioanele pierdute trebuie recucerite. Cei care astăzi se bat cu pumnul în piept că sunt etnici moldoveni și se declară în orice condiții împotriva unirii cu România trebuie transformați, treptat, într-o minoritate. Cum? Prin educație. Prin discuții. Prin argumentare. Prin introducerea în spațiul mediatic din Republica Moldova a cât mai multor posturi tv și radio de peste Prut, prin înființarea de televiziuni transfrontaliere, care să prezinte în buletinele lor de știri evenimente din București și Chișinău făcând abstracție de frontiera de pe Prut. (Nu trebuie să ne uităm departe, chiar vecinii ucraineni au așa ceva, postul ruso-ucrainean ”Inter”) Prin introducerea în vânzare, pe tot teritoriul RM, a presei românești, prin înființarea la Chișinău a unor ediții locale ale cotidienelor de la București.

    Experiența ultimilor douăzeci de ani a demostrat că unionismul militant nu poate reprezenta, pentru Basarabia, o metodă de promovare a ideii reunirii cu România. Așa cum a fost gândit acesta la începutul anilor 1990, el nu a făcut, fiind, vorba lui Nicolae Dabija, ”țipat”, decât să compromită ideea și să obstrucționeze apropierea de România. În fond, unionismul militant nu a găsit niciodată susținere în rândurile unui număr suficient de mare de cetățeni, consumându-se, astfel, atât ideatic cât și politic foarte rapid, devenind caduc în urma unor evoluții politice exterioare (aderarea Republicii Moldova la CSI și a României la NATO și UE). Situația economică dificilă a României și Republicii Moldova au făcut ca populațiile celor două state să se confrunte cu probleme a căror rezolvare imediată reclama o amânare pe termen nedefinit a abordării problemei unirii.

     Dacă va fi posibilă reunirea vreodată, asta va depinde și de unii factori externi, pe care nu putem să-i neglijăm. E de ajuns să ne amintim că reunificarea Germaniei s-a făcut în 1990 pe muchie de cuțit din punct de vedere al relațiilor dintre marile puteri, între o Margaret Thatcher hotărâtă să facă tot ce-i stă în puteri ca să evite unificarea, un François Mitterand care se consola cu gândul că URSS nu va permite pentru nimic în lume celor două Germanii să redevină o singură țară și un Gorbaciov mai flexibil, dar care nu a ezitat să-și înainteze propriile condiții. În viitor, cele două state românești s-ar putea pomeni și ele în situația de a-și negocia la sânge reunificarea. Sau, din contra, ar putea interveni un moment optim care va trebui exploatat la maxim.

     Datoria Bucureștiului și Chișinăului este acum, și va trebui să rămână și pe viitor, monitorizarea atentă a situației internaționale din regiune și din lume, până la identificarea unui asemenea moment propice.

     În ceea ce privește populația Republicii Moldova, este clar că asistăm azi, la două decenii după 1989, la intrarea în scenă a unei noi generații. Abia începând cu acest an, 2009, generația celor născuți în 1989 începe să-și facă simțită prezența cu adevărat. Procesul a început deja și se va accentua în următorii ani. Această nouă generație va duce, fără îndoială, mai departe discursul pro-românesc, dar se simte nevoia unei reînnoiri în abordarea problemei. Orice nouă generație trebuie să se comporte ca o spărgătoare de tipare, iar în cazul celei despre care vorbim, tiparele care trebuie sparte sunt în primul rând abordarea patriotardă, ceaușistă în esență, pe care o mai vedem persistând în rândurile unora dintre reprezentanții vechii generații, dar și misticismul de esență legionară, atât de tentant pentru tineri, pe care oameni ca Iurie Roșca l-au folosit cu nerușinare pe parcursul ultimelor două decenii pentru a-și atrage adepți din rândurile adolescenților și tinerilor basarabeni atrași de icoana lui Corneliu Zelea-Codreanu, tineri de care aceiași ”patrioți ai Neamului”, cu barbă și fără, își ștergeau picioarele după câțiva ani, dacă aceștia ajungeau să-și pună anumite întrebări. Atât PPCD cât și organizația de tineret a partidului, ”Noua Generație” poate trezi comparații cu unele secte religioase, dacă stăm să analizăm modul în care acestea își recrutau membrii, îi îndoctrinau, pentru ca ulterior să scape de ei dacă aceștia deveneau incomozi conducătorilor.    

     Generația anului 2009 trebuie să înțeleagă că realizarea unificării nu va fi posibilă dacă va repeta greșelile precursorilor. Nu de mistică legionară e nevoie, nu de protocronism, nu de icoane și idoli, nu de cultul eroilor neamului de dragul cultului însuși și fără a face nimic suplimentar, ci de o apreciere calmă și calculată a șanselor care pot fi valorificate în momentul de față și de acțiuni în vederea valorificării acestor șanse, pentru a transmite generației următoare o situație măcar prin ceva îmbunătățită.

      Aș numi noua formă a discursului unionist, proprie generației lui 2009, ”unionism cerebral”. Primele semne ale emergenței unionismului cerebral le-am văzut deja în aprilie, atunci când de rând cu lozinci pro-românești consacrate deja, s-a putut face simțită o conștiință civică mult mai dezvoltată decât în alte cazuri. Era de parcă i-aș fi văzut pe viitorii cetățeni ai unei Românii în hotarele ei firești cerându-și țara înapoi. Un românism bazat nu pe valori etnoculturale, ca până acum, ci pe valori civice și cetățenești! Un discurs unionist bazat până acum, timp de douăzeci de ani, pe limbă română, devine înlocuit de unul bazat pe cetățenie română. Și pe dreptul tuturor cetățenilor români de a avea un singur centru de autoritate politică.

    Unionismul cerebral trebuie să conțină, desigur, latura argumentației etnice și, mai cu seamă, istorice. Dar aceasta nu trebuie să suprime celelalte filoane ale discursului, așa cum s-a întâmplat până acum. Accentul trebuie pus pe argumentarea socială, economică și politică a necesității unirii. Doar unionismul cerebral, total opus unionismului emotiv-militant, va putea rezolva cea mai mare problemă a apropierii de România: atitudinea minorităților naționale din Republica Moldova. Ostile unionismului emotiv-militant, pe care îl leagă de demersul autorităților interbelice de a construi un stat național românesc, minoritățile au fost întotdeauna arma pe care ocupanții sovietici au folosit-o împotriva tendințelor de apropiere de țara de peste Prut. Minoritățile au căzut pradă ușoară propagandei antiromânești sovietice, dar și a celei comuniste a anului 2009, când guvernarea a recurs la același discurs românofob de esență sovietică și a reușit chiar să trezească un anumit sentiment în rândurile minoritarilor (creșterea numărului inscripțiilor antiromânești din Bălți, de exemplu, dar și din Chișinău, confirmă acest fapt). Unionismul cerebral conține în sine mecanismul dezamorsării tensiunii induse în rândurile minoritarilor. El nu mai conține principalul element care-i îndepărta pe aceștia: mesianismul de tip legionar, ”naționalismul sângelui” care reclama o atitudine tranșant negativă, exprimată față de neromâni. Unionismul cerebral ar găsi de neconceput, de exemplu, legarea cu panglică roșie a câțiva porci și gonirea lor spre Gara Feroviară din Chișinău, episod de tristă faimă petrecut în luminoșii ani 1989-1991 și care urmărea să simbolizeze alungarea neromânilor peste Nistru. Unionismul cerebral preferă lozincilor patriotarde analiza rece și calculată a situației, exploatarea argumentelor de tip istoric care susțin poziția unionistă (și ele sunt…. extrem de multe), dar și acceptarea unora dintre argumentele opuse de către oponenți, atunci când ele nu sunt niște falsuri generate de istoriografia sovietică. Unionismul cerebral găsește în sine forța să-și asume greșelile și abuzurile unora dintre conducătorii din trecut ai statului român, dar și să-i convingă pe cei care reclamă aceste abuzuri că ele au rămas, definitiv, în istorie și că astăzi, într-un stat european, drepturile minorităților etnice vor fi întotdeauna respectate.

    Unionismul cerebral ar putea deveni, în următorii ani, baza unui curent ideologic unionist reînnoit, care ar avea toate șansele să schimbe balanța de forțe din interiorul Republicii Moldova, și să pregătească terenul pentru unificare, în paralel cu monitorizarea atentă a situației internaționale pentru identificarea unui moment propice realizării dezideratului de restabilire a integrității teritoriale a României.

După douăzeci de ani

A decis vreodată strada starea reală de lucruri dintr-o ţară? Sau deciziile cruciale s-au luat întotdeauna la nivelul unei elite, unui cerc închis şi exclusivist în care foarte puţini aveau acces?

Despre ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în România s-au afirmat cele mai diverse lucruri, în cei douăzeci de ani scurşi de atunci. De la revoluţie la lovitură de stat şi viceversa, discuţiile despre evenimentele de atunci s-au plasat în zona conspiraţiilor, a infiltrărilor sovietice sau americane, a luptei dintre “terorişti” identitatea cărora nu se ştie, şi unităţile armatei. Cert este, însă, că marea majoritate a victimelor, peste o mie de persoane, n-au provenit dintre reprezentanţii armatei sau a unităţilor Ministerului de Interne, ci din rândurile civililor, a celor care au ieşit în stradă să înfrunte regimul comunist.

Despre aceştia trebuie să se vorbească, deoarece dincolo de discuţiile despre esenţa schimbărilor politice din decembrie 1989, moartea a peste o mie de oameni tineri este o pierdere pentru această naţiune. O pierdere dimensiunea căreia ne-o putem imagina, dar nu o vom cunoaşte niciodată în adevărata ei mărime.

S-a ieşit în stradă, în decembrie 1989, în majoritatea oraşelor ţării. Pentru un trai mai bun, pentru alegeri libere, pentru democraţie. Cum a fost posibil, în rândurile unei populaţii care timp de peste patru decenii experimentase frica la grad maxim, căreia i se inoculase şi i se pretindea în continuare obedienţa faţă de oamenii regimului, izbucnirea din decembrie 1989? Spre deosebire de cehi şi slovaci, de exemplu, românii nu au fost scoşi în stradă la chemarea unor lideri care erau dispuşi să exercite presiuni asupra conducerii de partid şi s-o determine să se retragă, aducându-i la putere, ci s-au ridicat singuri împotriva unui aparat de stat condus după principii neostaliniste, orientat exclusiv prin structurile sale de forţă spre combaterea oricărei forme de rezistenţă individuală sau organizată împotriva regimului. Mobilizarea extraordinară a poporului pentru demolarea unuia dintre cele mai odioase regimuri totalitare din istorie, ieşirea masivă în stradă a constituit dovada dorinţei oamenilor de a-şi schimba viaţa, de a-şi hotărî soarta în conformitate cu propriile lor doleanţe şi aspiraţii. De multe ori, ceea ce s-a întâmplat după 1989, mineriadele, criza economică, au pus acele evenimente într-un con de umbră, în sensul că s-a spus de mai multe ori că n-a fost vorba de o schimbare reală, că mişcarea populară anticomunistă a fost folosită de către oameni din eşalonul doi al sistemului pentru a ajunge la putere. Ceea ce contează, dincolo de gravitatea acestor fapte, este să ştim că oamenii şi-au dorit schimbarea, şi-au dorit democraţia, şi că protestul lor a fost unul sincer. Abia după integrarea României în Uniunea Europeană, privind la societatea românească de astăzi, ajungem să ne dăm seama că protestele din 1989, cu mesajele lor atât de radicale, au determinat schimbările care s-au făcut în anii ’90. Tema revoluţiei din 1989 a fost foarte prezentă în perioada care a trecut de atunci. La douăzeci de ani distanţă, nu ne rămâne decât să mulţumim tuturor celor care s-au ridicat împotriva regimului, iar de cei care au murit sub gloanţele represiunii trebuie să ne aducem aminte ca de nişte adevăraţi eroi ai acestui popor, cei care cu preţul vieţii au restaurat demnitatea naţională şi au spălat ruşinea anilor ’40, când România a căzut sub dominaţia comunismului.

Iar faptul că democraţia română post-revoluţionară e clădită pe sângele celor căzuţi în decembrie 1989 şi iunie 1990 ar trebui să ne ofere un plus de vigilenţă în legătură cu ceea ce se întâmplă astăzi şi ce se va întâmpla mâine. În ciuda parcursului european al României, în pofida schimbărilor care au avut loc, o mulţime de lucruri au rămas necunoscute şi nu sunt accesibile opiniei publice de astăzi. Vinovaţii pentru atrocităţile din 1989 şi 1990 nu au fost daţi pe mâna justiţiei, decomunizarea reală prin lustraţie nu a avut loc niciodată, punctul 8 al Proclamaţiei din 11 martie 1990 de la Timişoara, care prevedea interzicerea accesului oamenilor fostului regim la putere fiind ignorat de toate guvernările postrevoluţionare. Revoluţia anticomunistă a fost deturnată, permiţând unor oameni ca Nicolae Pleşiţă, de exemplu, să se laude chiar în anii ’90 cu modul în care a condus acţiunile de represiune împotriva lui Paul Goma şi a altor oponenţi ai regimului comunist. “Teroriştii” care au tras în populaţie în zilele de 23, 24 şi 25 decembrie 1989 nu au fost identificaţi. O Românie în care e nevoie de peste două luni de grevă a foamei, făcută de către Teodor Mărieş, pentru a obţine accesul la dosarele revoluţiei din 1989, pentru a face ca adevărul istoric să iasă la lumină, este o Românie în care idealurile oamenilor care şi-au dat vieţile pentru libertate nu şi-au găsit încă materializarea deplină, ba chiar, într-o anumită măsură, au fost date la o parte.

Fundamentalismul ortodox

Se întâmplă în secolul XXI, în centrul Europei. O vânătoare de   „duşmani ai neamului nostru” este declanşată de către un grup de persoane care se autointitulează „ortodocşi”. Aceştia profanează un simbol al unei religii care are în comun cu cea pe care ei o reprezintă mii de ani de existenţă, un singur Vechi testament, şi acelaşi Dumnezeu.

„Adam” sună la fel pentru mozaici şi creştini. La fel şi Noe, Lot, Avraam, Isac, Iosif, Saul, David, Solomon. Când dăm pilde din Vechiul Testament, nu ne gândim oare că aceleaşi întâmplări sunt evocate şi de către evrei? Când vorbim despre bisericile noastre, de ce nu ne gândim că organizarea lor interioară este descrisă pentru prima dată în Vechiul Testament, pe care noi şi evreii îl împărtăşim?

Antisemiţii vor sări să mă acuze că sunt un afurisit de sionist şi că sunt de partea masonilor. „Ameninţarea masonă” este unul dintre cele mai scârboase procedee de creare a fricii colective care să fie utilizată de către anumiţi reprezentanţi ai instituţiei Bisericii pentru păstrarea influenţei lor asupra societăţii. Nu consider influenţa Bisericii şi a credinţei drept rea prin esenţa ei, din contra, consider că Biserica şi credinţa în Dumnezeu i-a ajutat de multe ori pe oameni să-şi menţină curajul şi tăria. Problemele apar atunci când influenţa benefică a credinţei asupra oamenilor este canalizată, prin intermediul creării de panică şi al stimulării intoleranţei şi xenofobiei, spre transformarea indivizilor umani, dăruiţi de către Dumnezeu cu raţiune şi liber-arbitru, într-o masă abrutizată, căreia i se reprimă în mod sistematic facultatea gândirii critice şi i se introduce în loc o ideologie bazată pe ura faţă de alteritate, faţă de tot ce iese din tiparul unic acceptat.

Motivele invocate de către indivizii care au distrus menora sunt următoarele: nu dorim să vedem un simbol al religiei evreilor în centrul capitalei Republicii Moldova, care este o ţară ortodoxă. Evreilor li s-a recomandat să-şi ţină obiectele de cult în interiorul sinagogilor lor şi să nu le scoată afară, cu alte cuvinte, să nu le expună public.

Cu riscul de a-mi atrage denigrare din partea unora (posibil,multora), risc să afirm că Republica Moldova nu este un stat ortodox. Ci laic, adică unul în care Biserica Ortodoxă (indiferent de mitropolie) este considerată drept o instituţie separată de stat, care se supune, la fel ca toţi cetăţenii şi instituţiile, legilor statului. În Republica Moldova, cultul ortodox şi cel mozaic (evreiesc) sunt considerate drept egale în drepturi şi obligaţii. Unica diferenţă dintre aceste două culte este că unul (cel ortodox) este asumat de către peste 90 la sută din populaţie, iar cel mozaic doar de către evrei. Dar simpla majoritate nu-i dă dreptul liderului grupului de vandali în sutane să-şi bată joc de sentimentele religioase ale unor cetăţeni moldoveni egali în drepturi. Ceea ce s-a întâmplat în Chişinău cu câteva zile în urmă este o reminiscenţă a Evului Mediu şi o instigare la ură şi violenţă, echivalentă cu războaiele religioase care au avut loc în Europa în secolele XVI-XVII.

Ne-am obişnuit cu toţii să criticăm fundamentalismul islamic şi actele de terorism pe care le comit aderenţii acestei ideologii. De ce ne facem că nu vedem, însă, că sub ochii noştri se dezvoltă, ia amploare şi capătă influenţă fundamentalismul ortodox? Acesta, la fel ca şi cel islamic, este o maşină de produs frici colective, false anxietăţi utilizabile pentru manipulare, intoleranţă, ură, violenţă. Declaraţia ulterioară a unora dintre participanţii la vandalizare că sunt gata să moară pentru a-şi atinge scopurile frizează comportamentul şahizilor, a teroriştilor sinucigaşi islamici, care ar fi gata să distrugă sau omoare, pe alţii şi pe ei, pentru un loc asigurat în Paradis. Unii au atras atenţia la „Piaţa Europei”, acel loc unde a fost expus sfeşnicul-menoră, şi s-au grăbit s-o califice drept o creaţie a masonilor. „Pericolul iudeo-masonizării României”, găselniţa care a legitimat totalitarismul legionar în România lui 1940 şi implicit, debandada ulterioară, este scos de la naftalină şi prezentat în Republica Moldova anului 2009 drept un mijloc de legitimare  a acţiunilor xenofobe ale unor pretinşi creştini.

Revendicările de limitare a drepturilor altor grupuri religioase ar putea căpăta rapid un caracter politic, dacă aşa-numita „asociaţie” responsabilă pentru dezordinile din capitală va căpăta rapid aderenţi, pe care i-ar putea recruta ca urmare a mesajului exclusivist şi segregaţionist pe care îl promovează.  Să nu uităm că ne aflăm la exact 30 de ani după ce Iranul a trecut printr-o revoluţie islamică şi statul a căpătat un caracter monoreligios şi intolerant, care se menţine până astăzi. Să nu uităm că o ţară ca Turcia, cu toate tradiţiile ei democratice din secolul XX, a fost de mai multe ori pe punctul de a se transforma într-un stat islamic. Tentaţia totalitarismului nu a dispărut odată cu descompunerea comunismului mondial. Ea capătă o nouă formă: totalitarismul religios. Unealta de care acest tip de totalitarism se foloseşte pentru a ajunge să preia controlul este fundamentalismul religios. Forma acestuia în Republica Moldova se numeşte fundamentalism ortodox şi este reprezentat de către cei care au profanat un simbol religios al unui alt cult.

După ce au trăit în totalitarism până în 1989-90, moldovenii nu mai trebuie să manifeste receptivitate la tentativele de a mai instaura unul, de această dată de factură religioasă.  Problemele reale ale cetăţenilor contează cel mai mult în contextul de faţă. Ridicarea nivelului de trai, eradicarea corupţiei, atragerea investiţiilor străine sunt probleme mult mai stringente pentru Republica Moldova decât cerinţele exprese să se abandoneze, chiar la nivel declarativ, ordinea constituţională a statului în vederea acordării unui statut preferenţial (sau poate, chiar unic) doar unui cult înregistrat.

Nu avem dreptul să tăcem în faţa unor tentative de subminare a drepturilor cetăţeneşti prevăzute prin lege.

Logica segregării – construirea de bariere între conaţionali

(observaţii pe marginea tentativelor de impunere pe sol românesc a unei identităţi orientate împotriva României)

Acest text este un răspuns la articolul lui Mihai Conţiu „Vinovaţii de conflictul identitar din Moldova”, în special la capitolul acestuia intitulat „Câte ceva despre studenţii basarabeni din România”. Domnul Conţiu încearcă să convingă opinia publică de faptul că studenţii originari din Republica Moldova care studiază pe teritoriul României se percep ca un grup distinct de românii din ţară deoarece se izolează în grupuri proprii, în cadrul cărora manifestă trăsături distincte faţă de autohtoni, o dovadă a acestei percepţii distincte fiind existenţa organizaţiilor studenţilor basarabeni pe teritoriul României. Domnul Conţiu mai afirmă că autorităţile române încearcă din răsputeri să-i „românizeze” pe studenţii basarabeni, procedeu care nu le reuşeşte tocmai din cauza persistenţei acestor trăsături distincte, a unei conştiinţe distincte.

Nu sunt de acord cu aceste puncte de vedere şi îmi voi prezenta, în cele ce urmează, contraargumentele.

Cred că nimeni nu-i poate impune unui om să se considere altceva decât îi dictează ceea ce are în interior, background-ul educaţional. Ia un român din Bucureşti în vârstă de un an, du-l în Republica Moldova, creşte-l acolo până la 18 ani şi apoi trimite-l înapoi la Bucureşti să facă facultate. Nu se va deosebi cu nimic de ceilalţi basarabeni.

Îi dau dreptate într-o anumită măsură bloggerului Socolenco, autorul următorului comentariu pe blogul lui Vitalie Cojocari, în legătură cu articolul lui Mihai Conţiu: „mulţi din românii din România par a fi miraţi sau poate chiar şi nemulţumiţi de faptul că noi continuăm să vorbim limba română după ce am fost supuşi unei rusificări destul de serioase; parcă tot mai mult ar fi preferat să vadă în persoana unui basarabean un vorbitor de limba română, dar cu accent mai pronunţat rusesc – asta le-ar fi dat o satisfacţie mai mare, pentru că acest exotism i-ar fi amuzat pe cinste, dar asa când vad ca vorbim in general ca ei par a fi dezamagiti ca nu le putem servi pe post de bufoni. Astfel nu este de mirare de ce mulţi din România preferă să ne numească pe toţi ruşi fără să facă o mică distincţie şi să respecte aspiraţia la etnia românească”.

De aici reţin sintagma „aspiraţia la etnia românească”, şi voi înlocui cuvântul „etnie” cu „naţiune” deoarece etnia nu ne-o stabilim noi, pe când apartenenţa la o naţiune este un produs cultural, care depinde de nişte antecedente educaţionale şi de interiorizare a unei culturi comune pentru toţi membrii naţiunii. Asta înseamnă că poate exista o aspiraţie de apartenenţă la o naţiune.

Asumpţiile domnului Conţiu, acelea că studenţii basarabeni care trec Prutul nu sunt decât o masă de manevră în mâinile unora („Convingerile pro-romanesti ale studentilor moldoveni din Romania sunt efectul unor strategii politice si psihologice subtile”) ar fi juste în următorul caz: studenţii din Republica Moldova care vin la studii în România nu au conştiinţă naţională românească, nu se simt români, se consideră ostentativ moldoveni, şi există nişte forţe în interiorul României care sunt interesate să-i „facă” români. Situaţie care nu se confirmă din următorul motiv: există mulţi studenţi basarabeni care vin în România având deja formată în Republica Moldova o conştiinţă naţională românească. Mă număr printre aceştia. Am mai spus: sentimentul apartenenţei la o naţiune se construieşte prin contactul cu cultura acelei naţiuni, prin interiorizarea acelei culturi. Prin intermediul familiei mele, am interiorizat cultura naţională românească (prin cultură mă refer la elemente din istorie, literatură, viaţă politică, geografie, obiceiuri şi tradiţii) din momentul începerii vieţii conştiente. Nu aveam nevoie să vin la Bucureşti „ca să devin român”, eram şi sunt român la mine acasă, la Chişinău, dar şi în alte regiuni ale României sau Republicii Moldova în egală măsură. Am venit la Bucureşti ca să beneficiez de studii mai bune în domeniul meu (ştiinţe politice) decât aş fi avut ocazia să am la Chişinău. Şi nu-mi regret decizia.

Ca mine sunt mulţi. Nu suntem „câţiva”, aşa cum afirmă domnul Conţiu.

Despre ce fel de politică oficială sau neoficială de „românizare” a moldovenilor din România vorbeşte domnul Conţiu atâta timp cât statul român prin instituţiile sale a promovat şi mai promovează în continuare segregarea celor de la est de Prut de cei de la vest de Prut? Da, da, domnule Conţiu, segregare! Cum altfel poate fi numită plasarea basarabenilor în camere de cămin doar cu basarabeni, atât în liceu cât şi la facultate? În anii 90 existau în liceele din România chiar clase formate doar din basarabeni. Cum poate fi „românizat” moldoveanul în condiţiile în care statul român însuşi îl impune să stea tot cu basarabeni, să interacţioneze doar cu basarabeni, creează toate condiţiile necesare pentru emergenţa unei comunităţi închise, care în timp să se individualizeze tot mai mult? Nu aş avea nicio problemă cu asta dacă nu aş fi primit semnale de pe tot teritoriul României, din oraşele în care se află studenţi basarabeni, că aceştia (basarabenii) nu vor să stea tot cu basarabeni. Există foarte multe asemenea cazuri, şi asta, domnule Conţiu, demostrează un lucru: dorinţa basarabenilor de a sparge cercul închis, de a se integra într-o societate pe care o consideră a lor, societatea românească. Numai că statul român, printr-o încăpăţânare stupidă, le pune piedici în acest sens. Se atestă dorinţe de acest gen în rândurile, să zicem, chinezilor, ruşilor, bulgarilor veniţi în România? Nu. Se atestă ele în rândurile basarabenilor? Categoric, da! Asta demonstrează dorinţa basarabenilor de a deveni parte a societăţii româneşti fără deosebire de provenienţă geografică, prin urmare, existenţa conştiinţei naţionale în rândurile basarabenilor. Şi când spun „conştiinţă naţională” nu mă refer la tricoloare, tricouri cu hărţi pe ele sau mitinguri. Mă refer la sentimentul interior de apartenenţă, care poate să existe sau nu.

Desigur, sunt printre basarabenii din România şi persoane care nu au conştiinţă naţională românească. Ele vin dintr-un alt mediu cultural, dintr-o altă educaţie. Nu neapărat mai rea. Pur şi simplu, nu au căpătat, în Republica Moldova, sentimentul apartenenţei la naţiunea română. Cert este însă faptul că există o majoritate de studenţi basarabeni care se identifică într-o măsură mai mică sau mai mare cu cultura română. Aceasta este baza pentru apariţia sentimentului de apartenenţă la naţiune, şi mulţi dintre ei aflându-se pe teritoriul de la vest de Prut îşi formează în mod natural acest sentiment.

Acum, despre organizaţiile formate de către studenţi basarabeni.

Acestea vor dispărea în maxim 10-15 ani, după părerea mea. De ele nu va fi nevoie. Aşa cum studenţii originari din Maramureş nu au nevoie să constituie la Bucureşti o organizaţie a studenţilor maramureşeni, nici cei originari de peste Prut nu vor avea nevoie.

Adevărul este că există o mişcare a studenţilor originari din Republica Moldova. Folosesc termenul „mişcare” deoarece au existat întotdeauna persoane care au ieşit în evidenţă prin iniţiative, prin organizare.

În momentul de faţă, mişcarea studenţească basarabeană din România este divizată în două tabere. Voi vorbi în continuare despre cei care doresc segregarea în continuare a celor de la est de Prut în relaţie cu românii autohtoni (şi care corespund exact profilului organizaţiilor studenţeşti făcut de domnul Conţiu), crearea şi menţinerea unui grup separat, care să-şi aibă o organizare piramidală (lider, elită, mase) şi care să însemne de facto, prin toate caracteristicile sale, o organizaţie de tip „asociaţie a minorităţii … în România”. Această tabără are ca scop impunerea în spaţiul public din România a perceperii basarabenilor ca minoritari, ca popor aparte. Desigur, este un scop pe termen lung. Cu alte cuvinte, moldovenism mascat prin termenul „basarabean” pe care această tabără îl foloseşte pentru a masca cuvântul „moldovean”, ştiut fiind că românii localnici percep identificarea ca moldovean şi nu român în mod negativ, iar celălalt termen (basarabean) sună mai bine în urechile lor şi nu le trezeşte suspiciuni. Ceea ce nu observă românii din ţară este că aceşti oameni folosesc „basarabean” cu sensul de „altceva decât român”, dându-i o tentă etnică, nu geografică. Astfel, pe neobservate, se va crea localnicilor impresia că noi chiar suntem altceva decât români, astfel încât să se formeze la nivelul lor un sentiment de respingere involuntară, acelaşi pe care orice populaţie autohtonă îl resimte faţă de străini. În tabăra „basarabenistă” (să-i spunem aşa) deciziile se iau de către două-trei persoane, care coordonează politica generală a grupului, existând deci, cum am menţionat mai sus, o structură piramidală de putere care impune anumite opinii, percepţii, unei mase de manevră, care o constituie tinerii basarabeni racolaţi de către aceştia. De fapt, transmiterea de idei este pusă pe planul doi în cadrul acestui grup, principalul obiectiv al liderilor fiind acela de a influenţa opinia publica romanească, de a prezenta cu orice ocazie „basarabenii” ca grup distinct, separat, aparte de români. Ei nu fac ceea ce fac pentru tinerii basarabeni, ei o fac pentru a manipula românii localnici, iar tinerilor basarabeni pe care îi au „în subordine” ei le servesc un populism ieftin, care se referă la „ajutorul reciproc” şi la „îmbunătăţirea imaginii basarabenilor în România”. Prin promovarea „unirii” în jurul liderilor, se urmăreşte crearea la nivelul grupului a unei coeziuni interne care să-i individualizeze în raport cu românii localnici şi să le creeze impresia că ei sunt o entitate separată şi distinctă de tot ceea ce îi înconjoară, adică de societatea românească, şi că reprezintă pe teritoriul României o minoritate care are nevoie de organizare şi de coeziune între membri ca să reziste. Deci, există o dublă intenţie şi două linii de acţiune: 1. Creăm românilor localnici impresia că originarii din R.Moldova sunt străini prin promovarea ostentativă a termenului „basarabean” căruia i se dă conotaţie etnică evidentă, diferită de cea românească. 2. Creăm în rândurile basarabenilor la care avem acces şi care ne urmează o coeziune centrată pe nişte lideri care să le confere sentimenul apartenenţei la un grup separat, şi, dacă se poate, şi sentimentul de minoritar în România, care impune măsuri de auto-protecţie. Se creează o frică colectivă în rândurile celor din stânga Prutului prin stimularea frustrărilor acestora, pe care le au faţă de România. Frustrări care în loc să fie eliminate prin încurajarea comunicării, a legării de prietenii, a colaborării cu românii localnici, se adâncesc tot mai mult, generând claustrare, ba chiar şi ură faţă de societatea românească.

A doua tabără nu este un grup unitar, având în componenţă organizaţii locale din mai multe oraşe ale ţării. Nu există lideri care să-şi impună voinţa, există democraţie internă şi deciziile se iau prin vot sau consens. Partea proastă este că vizibilitatea publică a acestui grup riscă să fie mai slabă, dar eu prefer să rămână aşa, decât să fie ca în cazul anterior.

Al doilea grup se deosebeşte de primul prin promovarea la toate nivelele a culturii româneşti, a ideii apartenenţei basarabenilor la naţiunea română, de unitate naţională. Cei din primul grup nu îşi asumă aceste lucruri.

În cazul celei de-a doua tabere promovarea mesajului unităţii naţionale este alegerea liberă şi asumată a membrilor, existând chiar divergenţe, discuţii pe acest subiect. Unii au o abordare, alţii vin cu alta. Însă o idee este superioară diferitelor abordări care pot interveni: cea de apropiere a celor două maluri ale Prutului.

Mihai Conţiu utilizează prezenţa unui sector asociativ al studenţilor originari din Republica Moldova în scopul demonstrării faptului că moldovenii s-ar autoizola, fiind de fapt altceva decât români.

De ce există organizaţii ale studenţilor basarabeni în România? Ele există deoarece România şi Republica Moldova sunt state separate, iar studenţii care vin din R. Moldova în România vin ca şi cetăţeni străini, în mare parte. A se observa diferenţa între etnic străin şi cetăţean străin! Cei veniţi de peste Prut cu cetăţenie moldovenească, deci străină, au anumite nevoi. Nevoi speciale, cum ar fi cele de obţinere a permisului de şedere, de pregătire a actelor, există un tip de abordare al autorităţilor române faţă de aceştia, altul decât faţă de românii localnici, există şi un alt nivel de comunicare al moldovenilor cu autorităţile române. Neavând experienţa traiului în România, ei ar putea întâmpina anumte greutăţi. Atunci, o organizaţie a studenţilor originari din R. Moldova ar putea contribui la depăşirea unor situaţii neplăcute, la comunicarea mai eficientă dintre studenţi şi autorităţi etc.

Problema apare atunci când unii ajung să spună „organizaţii de basarabeni” în loc de „organizaţii ale studenţilor basarabeni”. E o mare diferenţă, deoarece în cazul primei sintagme (care e încetăţenită pe ambele maluri ale Prutului) se poate ajunge tocmai la segregarea despre care vorbisem înainte. Cuvântul-cheie, cel mai important, din a doua sintagmă nu este „organizaţie”, nici „basarabeni”, este „student”. Sunt asociaţii studenţeşti, care îşi pun ca scop inclusiv ajutorarea studenţilor cu informaţii, uşurarea parcursului lor prin mediul de la vest de Prut, facilitarea integrării lor în această societate.

Domnul Conţiu oferă o importanţă exagerată obiceiurilor şi deprinderilor diferite ale basarabenilor. Dumnealui încearcă să ne convingă că aceste obiceiuri şi deprinderi creează, în fapt, un alt popor decât cel român, poporul moldovenesc.

Ce spuneţi, domnule Conţiu, despre diferenţele regionale din România? Nu vi se pare că un sătmărean şi un craiovean sunt cam… diferiţi în obiceiuri şi deprinderi? Ba chiar şi în grai.

Nu vi se pare că după peste 60 de ani de izolare de spaţiul de la vest de Prut, precedat de alţi peste o sută de ani de separare similară, este normal ca basarabenii să aibă unele deprinderi şi obiceiuri „de-acasă” care să fie puţin diferite de cele din România?

Chiar şi aşa, obiceiurile şi tradiţiile, luate separat, nu creează o etnie distinctă. Doar evoluţia istorică poate crea etnii, iar propagarea unui model cultural unic pentru un grup etnic creează o naţiune. Nu există, pentru basarabeni, un alt model cultural decât cel propagat de la Bucureşti.

Un agent al serviciilor secrete ruseşti nota în primii ani ai secolului XX: „Un cântec compus azi în Bucureşti se poate auzi pe malurile Nistrului cam într-o lună. Frontierele politice ale României sunt la Prut, frontierele ei culturale, însă, trec de Nistru”.

LSBR te cheamă să trimiţi o carte peste Prut!

Liga Studenților Basarabeni din România, împreună cu asociațiile locale pe care le reprezintă, a lansat recent campania națională de colectare a cărților Trimite o carte peste Prut! În acest context, Liga Studenților Basarabeni din București își propune să coordoneze campania la nivel de capitală și lansează un apel către toți cei care sunt dispuși să ne sprijine în desfășurarea acesteia. Sunt binevenite cărţi de literatură românească şi universală, poezie, enciclopedii, atlasuri, carte şcolară, precum și literatură istorică (cu mențiunea că programul orelor de istorie a românilor din România nu coincide cu cel din Basarabia, manualele fiind diferite). Campania are ca beneficiari bibliotecile și şcolile din satele Republicii Moldova, inclusiv din regiunea transnistreană. Aceste biblioteci au fost selectate pe criteriul lipsei de cărţi în limba română şi a numărului de copii înscrişi. LSBB se angajează să asigure inventarierea, împachetarea şi transportul cărţilor. Cărțile vor fi donate în mai multe etape, având în vedere că realizarea campaniei depinde inclusiv de formalitățile legate de trecerea frontierei, de transportarea cărților, precum și de alți factori greu de prevăzut. Le mulțumim celor care au contribuit sau urmează să contribuie la buna desfășurare a campaniei, printre aceștia numărându-se: Ministerul Tineretului și Sportului din Republica Moldova, Primăria Municipiului Chișinău, Asociația Istoricilor din Moldova, Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina, Asociațiunea Culturală ASTRA, precum și persoanelor care nu reprezintă o asociație sau instituție, dar care și-au manifestat sprijinul față de inițiativa noastră. Ne exprimăm speranța că numărul celor dispuși să ne ajute în înfăptuirea prezentului demers va spori încontinuu, astfel încât elevii și tinerii din Basarabia să se poată bucura de tezaurul cultural și istoric românesc regăsit în cărțile pe care urmează să le primească datorită efortului nostru comun.
Date de contact:
1. LSB București: Dan Nicu – 0747733256 (dannicu1989@yahoo.com), Tudor Cojocaru – 0743778940 (tudor.cojocaru@gmail.com)
2. GIB Cluj: Elena Biciuc – 0748252786 (elenabiciuc@yahoo.com)
3. LSB Timișoara: Svetlana Ursu – 0745966170 (svetlana_ursu@yahoo.com), Lica Galac (lilaby.lika@yahoo.com)
4. GIRB Suceava: Oxana Greadcenco – 0756407054 (oxana_greadcenco@yahoo.com), Petru Ciolpan – 0747291138 (petru_ciolpan@yahoo.co.uk)
5. LSB Galați: Svetlana Popescu – 0748338336 (svetlana.popescu@gmail.com), Mihai Crețu – 0757373706 (mihaigcretu@yahoo.com)
6. OSBB Brașov: Octavian Apostol – 0747376141 (apostol_octavian@yahoo.com)
7. ASEB Oradea: Anatol Cojocari – 0746927391 (cojocarianatolie@yahoo.com), Irina Samson – 0756663675 (irincutz@yahoo.com)
8. ASB Craiova: Ludmila Motroi – 0753545716 (milla_milla_87@yahoo.com), Dumitru Belegurschi – (gimy87@yahoo.com)
9. OSB Constanța: Anatol Tinică – 0761811967 (dacia_rom@yahoo.com), Vera Bocancea – 0740689268 (rikutza_v@yahoo.com)
10. ATRAG Iași: Igor Drangoi – 0753376512 (igor_drangoi@yahoo.com), Mariana Solonari – (solonaru_mariana_ion@yahoo.com)
11. ASEB Bacău: Alexandru Gheorghiță – 0746991883 (jawistu@yahoo.com)
12. LSB Ploiești: Sergiu Brașoveanu – 0743591907 (brsvnsergiu@yahoo.com)