Preşedintele României, Traian Băsescu

În decembrie 2004, Traian Băsescu a devenit Preşedintele României. Din 2000, de când devenise primar al Municipiului Bucureşti, au existat oameni în Republica Moldova, mai în vârstă decât mine, care spuneau: “Acest om va fi preşedinte al României”. Şi aşa a fost.

În perioada primului mandat al preşedintelui Traian Băsescu, Republica Moldova s-a aflat în posesia Clanului Voronin. Asta o ştiu toţi cetăţenii Republicii Moldova. Primul mandat al lui Băsescu a durat din decembrie 2004 până în decembrie 2009.

De la 5 aprilie până la începutul lunii septembrie 2009, când s-a instaurat primul guvern AIE, condus de către preşedintele PLDM dl. Vlad Filat, în Republica Moldova a avut loc o revoluţie. Revoluţia s-a soldat cu 5 morţi şi câteva sute de răniţi. Numele celor morţi: Valeriu Boboc, Ion Ţîbuleac, Eugen Ţapu, Maxim Canişev, Radu Ciobanu. Pe tot parcursul lunii aprilie, în afară de aceste victime ale intervenţiei în forţă a trupelor antitero ale Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, din noapte de 7 spre 8 aprilie, au mai avut de suferit alte câteva mii de persoane, care-şi căutau fiii schingiuiţi şi fiicele violate în comisariatele de poliţie.

Perioada violentă a revoluţiei moldoveneşti din 2009 s-a încheiat la finalul lunii aprilie. Ulterior, a urmat perioada nevralgică a revoluţiei: rezistenţa celor trei partide de opoziţie, care aveau cumulat 41 de mandate, în parlament. Rezistenţa parlamentară a demarat în mai şi s-a soldat cu victorie la 3 iunie 2009, când deputaţii PL (15 mandate), PLDM (15 mandate) şi AMN (11 mandate), au refuzat să voteze pentru candidatul comunist la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, prim-ministrul în exerciţiu, dna Zinaida Greceanîi. Anterior, la 10 aprilie, doamna Greceanîi ameninţase locuitorii Chişinăului cu folosirea armelor de foc împotriva populaţiei civile. În acele zile, martori oculari au semnalat înarmarea angajaţilor MAI al Republicii Moldova cu arme de asalt AK-47, folosite doar în cazul operaţiunilor militare de amploare. Este de înţeles, deci, că o persoană ca dna Greceanîi nu mai deţinea căderea morală să devină şef de stat în Republica Moldova, în data de 3 iunie.

Rezistenţa parlamentară din mai-iunie s-a soldat cu dizolvarea parlamentului ales în mod ilegitim pe data de 5 aprilie 2009. Mă aflam în sediul consulatului Republicii Moldova la Bucureşti în noaptea de 5 spre 6 aprilie, ca observator naţional acreditat din partea Partidului Liberal. În seara zilei de 6 aprilie, Comisia Electorală Centrală din Chişinău anunţa, în cadrul rezultatelor votului din România, peste 2000 de votanţi. În secţia mea de votare, avusesem 1451 de voturi înregistrate, iar sacul cu voturi, sigilarea căruia am constatat-o personal în jurul orei 2.00, fusese, după cum primisem asigurări din partea domnului consul, expediat pe calea aerului în capitala Republicii Moldova. Cu toate acestea, din păcate, am impresia că acel sac cu voturi s-a dorit a fi pierdut undeva pe ruta aeriană Bucureşti-Chişinău. Am semnalat în data de 6 aprilie, după ce am constatat eroarea CEC, presa liberă din Chişinău în legătură cu tentativa evidentă de falsificare a rezultatelor alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009.

Astfel, în opinia mea, rezistenţa parlamentară din mai-iunie, care a produs şansa alegerilor anticipate din 29 iulie, a fost una legitimă din toate punctele de vedere, luându-se în calcul faptul că la Chişinău deja muriseră şi fuseseră răniţi sute şi mii de persoane.

Faza activă a revoluţiei moldoveneşti a avut loc între 3 iunie şi 29 iulie 2009, atunci când societatea civilă, presa liberă şi partidele politice de orientare liberală, liberal-democrată, şi democrată, au făcut front comun împotriva unui regim politic care instaurase între 2005-2009 o verticală a puterii de stat, la fel ca în Belarus sau Kazahstan, iar în aprilie 2009 trecuse la masacrarea deliberată a cetăţenilor Republicii Moldova.

La 29 iulie 2009, am fost membru din partea PL într-o secţie de votare din Chişinău. În primele zile ale lui august 2009, în Chişinău se simţea foarte insistent mirosul de praf de puşcă. Alexandr Isaev, redactorul şef al publicaţiei “Comunistul”, publica pe blogul său articole care ar fi putut în orice moment însemna demararea unor contramăsuri ale comuniştilor de contestare a rezultatelor legitime ale alegerilor parlamentare, şi ar fi însemnat, desigur, pentru mine şi alţi anticomunişti din Republica Moldova, că şansa unei răsturnări paşnice a regimului Voronin a fost ratată.

Din fericire, la 8 august s-a constituit Alianţa pentru Integrare Europeană, formată din patru partide, având patru conducători: Vladimir Filat (ulterior prim-ministru), Mihai Ghimpu (ulterior preşedinte interimar al Republicii Moldova, actualmente deputat PL), Marian Lupu (preşedintele fracţiunii PDM, actualmente preşedinte interimar al Republicii Moldova), şi Serafim Urechean (preşedintele fracţiunii AMN, ulterior prim-vice-preşedinte al Parlamentului).

Alianţei pentru Integrare Europeană presa comunistă nu-i dădea nici o lună de viaţă. Însă, la 25 septembrie 2009, primul guvern AIE şi-a început mandatul de guvernare.

Aici ia sfârşit revoluţia moldovenească din 2009. Să reţinem datele, deci: 6 aprilie 2009-25 septembrie 2009. Jumătate de an le-au trebuit cetăţenilor Republicii Moldova ca să-şi arunce de pe umeri povara unei guvernări corupte, nedemocratice, şi, cel mai grav, criminale.

A fost victoria cetăţenilor Republicii Moldova, una de care eu personal mă declar mândru şi, cel puţin, dacă nu mă pot mândri cu o economie performantă, ori de câte ori am mers în afara Republicii Moldova din septembrie 2009 până astăzi, m-am mândrit că pământul în care m-am născut nu mai este administrat de cei care au omorât tinerii luptători pentru libertate, în 7-12 aprilie 2009.

E mult, e puţin… nu ştiu.

În decembrie 2009, încă nu deţineam paşaport românesc (îmi dădusem la transcris certificatul moldovenesc de naştere) şi nu am putut vota la alegerile prezidenţiale din România.

Însă, dacă aş fi putut vota atunci, l-aş fi ales în funcţia de preşedinte al României pe Traian Băsescu.

Şi, da, nu mi-e ruşine să recunosc că admir modul în care acest preşedinte al României a modelat relaţia bilaterală România-Republica Moldova în perioada decembrie 2004-decembrie 2009. Mesajele care veneau de la Bucureşti şi le vedeam acasă, la televizor, erau unele încurajatoare pentru cetăţenii Republicii Moldova care-şi doreau apropiere de România.

În momentul de faţă, dl. preşedinte Traian Băsescu este atacat de către diplomaţia rusă pentru faptul că a spus că dacă ar fi deţinut poziţia de şef al statului român la 22 iunie 1941, ar fi acţionat în vederea eliberării de sub ocupaţie sovietică a teritoriilor româneşti din stânga Prutului numite pe atunci Basarabia, Bucovina de Nord, şi Ţinutul Herţa.

Nu vreau să transmit nimănui mesaje, de data aceasta. Mi-aş dori, însă, ca Traian Băsescu să nu mai fie perceput în anumite medii din România drept “preşedintele moldovenilor ălora care l-au votat în decembrie 2009 şi ne-au adus pacostea asta pe cap”. Pentru că din cauza acestei percepţii, are de suferit modul în care sunt trataţi cetăţenii Republicii Moldova în România.

Aş vrea (desigur, nu cred că într-o ţară ca România aşa ceva este posibil), ca sintagma memorie istorică să fie menţionată în dezbaterile publice nu în răspăr, nu în zeflemea, nu la mişto. Am văzut aşa ceva într-o ţară care împărtăşeşte cu România anumite trăsături istorice. O ţară care în 1792 a dispărut de pe harta Europei, ca în 1918 să reapară, iar apoi să treacă prin orori inimaginabil mai crunte în cel de-al doilea război mondial. O ţară a cărei capitală are centrul istoric reconstruit de la zero după modelul clădirilor vechi distruse de aviaţia sovietică şi germană în 1939-1945. Acea ţară se numeşte Polonia.

Din câte ştiu, mandatul prezidenţial al dlui Traian Băsescu expiră în decembrie 2014.

Nu ştiu care va fi rolul istoric al acestui om pentru România. Ştiu însă că moldovenilor din Republica Moldova dumnealui le-a dat speranţe în mai bine de când a devenit preşedinte şi până astăzi.

De aceea, respect această persoană.

Reclame
Published in: on iunie 30, 2011 at 9:14 pm  Comments (5)  

Problematica prozei (dramaturgiei) moderne şi diversitatea realităţii

Tema pe care urmează s-o abordez în acest eseu se referă la problematica prozei (dramaturgiei) moderne şi diversitatea realităţii. Voi recurge la un procedeu utilizat deseori în matematică, adică mă voi referi în primul rând la ultimul termen al expresiei subliniate, ajungând, prin intermediul lui, la elucidarea primului.
Aşadar… diversitatea realităţii. O sintagmă, la prima vedere, pleonastică. Când n-a fost realitatea în care trăim şi de care aparţinem… diversă? Pe tot parcursul istoriei realităţile au copleşit indivizii, dominându-i şi impunându-le modul de gandire şi de viaţă unanim acceptat în societate. Puţini au fost cei care, prin forţa gândirii, s-au ridicat deasupra Realităţii. De regulă, majoritatea acestora au pierdut războiul cu realitatea, fiind obligaţi să se recunoască învinşi. Ceilalţi, însă, minoritatea, au îngenunchiat-o, şi i-au impus noi limite, mult mai largi şi mai încăpătoare.
Dar dacă pentru evul mediu şi secolele următoare putem vorbi de un anumit echilibru în evoluţia societăţii pe ansamblu şi evoluţia individuală, în era contemporană şi cea postindustrială acest echilibru, inerent supravieţuirii lumii aşa cum o cunoaştem, riscă tot mai mult să fie distrus. Sub ochii noştri realitatea se modifică rapid, cu viteze de neînchipuit acum un secol. Apar noi standarde, noi modele, conceptele culturale vechi sunt reactualizate în forme noi, emoţiile şi trăirile umane sunt turnate în tipare noi şi reexperimentate. Apar o mulţime de „profeţi” care avertizează omenirea asupra pericolului dezumanizării, ca urmare a creşterii alarmante a ritmului de dezvoltare tehnică, şi, respectiv, a gradului de dependenţă a fiinţei umane de mijloacele tehnice inventate pentru a-i satisface toate dorinţele şi a-i face viaţa cât mai uşoară. Aceste curente de opinie mai spun că, din cauza acestei extratehnologizări, fiinţa umană îşi atrofiază simţurile şi instinctele primare, pierzând legătura cu Natura, şi transformându-se în altceva. Multiplele scenarii science fiction, care prezintă un viitor în care maşinile inteligente se vor revolta şi vor prelua controlul asupra planetei, demonstrează faptul că aceste probleme au început să-i preocupe pe tot mai mulţi oameni. Poluarea şi distrugerea mediului de către marile companii industriale transnaţionale nu înseamnă, oare, că în ultimele decenii între fiinţa umană şi natură s-a creat o prăpastie adâncă, primul încetând să fie, cel puţin la nivel psihologic, o parte integrantă a celei de-a doua? Desigur, când spun aceste lucruri, mă refer la ţările în care s-a trecut (sau se trece) de la o societate industrială la una postindustrială, în care economia se dezvoltă pe baza înaltelor tehnologii şi a descoperirilor ştiinţifice aplicate. Principalul pericol, însă, ar putea veni de la societăţile în curs de dezvoltare, cu populaţie crescândă şi industrie grea (foarte poluantă) în plină înflorire.
Putem spune că, in prezent, evoluţia societăţii depăşeste mai mult ca oricând evoluţia individuală. O dezvoltare tehnico-ştiinţifică atât de accelerată nu poate să nu-şi pună amprenta şi asupra evoluţiei culturii, în general, şi a literaturii, în special. Putem deja observa cum fenomenul postmodernismului în literatură, apărut în secolul XX, apune, încet dar sigur. Globalizarea, apariţia aşa-numitului „global village” (sat global) ca urmare a fluxului planetar de informaţii, au determinat în secolul trecut o reconsiderare a experienţei literare a generaţiilor precedente. Cuvintele „s-a spus totul” care apăreau de tot mai multe ori în vocabularul creatorilor, i-a determinat pe aceştia sa recurgă la o „topire” a realizărilor curentelor anterioare pentru a putea crea o noua literatură. Astăzi, nici aceste procedee nu mai pot convinge. Erupţia mijloacelor audiovizualului (ieftine şi accesibile) a impus o „cultură a imaginii”, fapt care a redus simţitor numărul cititorilor în intreaga lume. Astăzi, nici chiar literatura de larg consum, subliteratura, cum mai este numită, nu prea poate ţine piept asaltului susţinut al Internetului şi a altor mass-media. Mentalitatea de consum a impus, sub deviza „anything goes” (merge orice), o degradare a mesajului şi o atenuare a impactului unei opere literare, obligându-l pe autor să se adapteze cerinţelor comerciale care i se impun sau pe care şi le impune.
Deci, literatura, aşa cum o cunoaştem noi, se află în criză. Sunt două direcţii pe care literatura le-ar putea urma în viitor. O re-naştere, în forme noi, nebănuite, sau… dispariţia completă. Apar deja semnele unui nou început, dar ele se manifestă ca o condamnare, o demonizare şi o distrugere (voluntară sau involuntară) a vechilor tipare. Apare o întrebare firească: Ce punem în loc? Sau, poate, riscam să nu punem nimic în loc?
Nu cred că trebuie să judecam în termeni de cât de actuală este literatura, şi cât de bine corespunde ea realităţilor din societate. Este o mentalitate cu iz de comunism proletcultist, în care scrierile erau apreciate doar după gradul de corespundere la doctrina realist-socialistă, iar criteriul valorii era complet neglijat.
Adevărul e că un text literar are existenţa sa proprie, şi se conduce de reguli specifice. Astăzi, după părerea mea, nu putem aprecia o carte după numărul de cititori, sau după tirajul ei. Odată cu scăderea numărului de cititori, se schimbă şi modalitatea de abordare a cititorului. Cu ajutorul diferitor tipuri de intertextualitate şi al altor procedee, cititorul este implicat, in premieră, în construirea textului. Personajele literare au dreptul la cuvânt, iar discursul lor poate fi altul decât cel al autorului. Astfel, opera capătă o entitate proprie, personajele nu mai stau în legăturaă cu autorul, ci pot să intre chiar în conflict cu acesta. Mircea Cărtărescu: „În literatura de azi, în triada „autor-operă-receptor”, accentul se deplasează pe relaţia dintre ultimii doi termeni. Cititorul devine, în aceasta perspectivă, un adevărat personaj al textului”.
Astfel, textul literar modern începe să se adreseze unor categorii tot mai înguste de populaţie, adică doar cititorilor documentaţi.
Una dintre trăsăturile definitorii ale prozei „post-postmoderne” este lipsa unei finalităţi a textului, adică a unei „morale”, sau concluzii, învăţături. Din această cauză, sensul mesajului operei urmează să fie căutat de sine stătător, în dependenţă de dispoziţiile fiecăruia dintre cititori. El nu se mai oferă „pe tavă”, aşa cum se întấmpla mai înainte. Această aşa-numită „literatură fără finalitate” nu va reuşi niciodată să se măsoare cu literatura tradiţională ca popularitate. De fapt, ea nici măcar nu-şi propune acest lucru. Este vorba doar de o tentativă de a scrie pentru propria plăcere. În „literatura fără finalitate” accentul este pus nu pe dorinţa de a „ajunge” undeva, ci anume pe actul de a călători, fără un scop bine conturat. De aceea, proza fără finalitate nu va fi niciodată înţeleasă (apreciată) de cei pentru care literatura are în primul rấnd un scop educativ (patriotic, moral, ideologic).
Dar, oricât n-ar părea de straniu, odată cu prăbuşirea sistemului politic în care trebuia să faci doar literatură bazată pe realism socialist, predilecţia pentru realitate n-a dispărut. Din contra, în ultimii ani scriitorii tineri şi nu numai se concentrează tot mai mult pe expoatarea filonului realităţii fără mască. Desigur, această realitate este de multe ori contorsionată în felul de a o percepe al autorului, dar se poate spune cu certitudine că ea reprezintă o adevarată mină de aur pentru crearea unor opere de valoare. Mai ales la noi, în Basarabia.
Voi vorbi, în continuare, despre câteva lucrări care, după parerea mea, ilustrează perfect atât metastazele unei realităţi care este aşa cum este (nu intenţionez neapărat s-o condamn), cât şi faptul că proza (dramaturgia) modernă nu mai poate exista în afara unei anumite părţi a acestei realităţi. Cu alte cuvinte, proza sau dramaturgia modernă nu poate supravieţui decât dacă încearcă să utilizeze anumite reprezentări ale realităţii de astăzi, fapt care se şi întâmplă. Astfel, dacă în perioada sovietică scriitorii nonconformişti încercau să evadeze din cercul vicios al realităţii impuse, şi să scrie şi altceva în afară de literatură pe teme sociale şi realist-socialiste, astăzi tema socială revine în forţă, cu noi experienţe şi scopuri. Protest este cuvântul-cheie al acestei teme, chiar dacă de cele mai multe ori protestul nu se manifestă în moduri tradiţionale, ci altfel. În scopul de a apropia tot mai mult limbajul textului de exprimarea uzuală şi, în acest mod, de a induce cititorului un sentiment de familiaritate adesea debordantă, se preiau expresii „de cartier” sau variante populare ale cuvintelor limbii române. De asemenea, în cazul prozei scrise în Basarabia sau în altă parte, însă de către cei care sunt originari de aici, în scopul atingerii supremei realităţi se mai folosesc şi rusisme intrate în vocabularul uzual al unei largi pături a populaţiei românofone din Moldova, dar şi înjurături şi expresii licenţioase. Un exemplu în acest sens ar fi proza fracturistă a lui Alexandru Vakulovski.
Piese de teatru ca „Oameni ai nimănui” de Dumitru Crudu şi „Fuck you, Eu.ro.pa!” de Nicoleta Esinencu reprezintă transpunerea în scenă a fenomenelor despre care am vorbit mai sus. Prima dintre ele oferă un tablou izbitor de real al dramei cetăţenilor Republicii Moldova care sunt forţaţi de condiţiile precare de trai din acest stat să plece în ţările Europei Occidentale şi să accepte o muncă la negru, în condiţii de multe ori degradante, atât fizic, cât şi moral, dar care este plătită de 10-20 de ori mai bine decât aici. Personajele principale sunt oameni de diferite formaţii, unii dintre ei cu studii superioare, alţii fără o educaţie mai elevată. Un singur lucru le uneşte: dorinţa dusă până la paroxism de a se angaja în Italia. Reuşesc, şi în consecinţă sunt nevoiţi să îndeplinească sarcini dintre cele mai diverse. Alexandru, un tânăr moldovean suferind de o boală incurabilă, care vine în Italia ca să nu mai fie o povară pentru familia sa, este angajat de către un italian ca îngrijitor al tatălui său dement. Confruntându-se cu crizele acestuia, Alexandru descoperă într-un târziu că bătrânul, Marco, n-a fost niciodată nebun, ci doar simula demenţa, pentru a-l determina pe fiul sau nepăsător să-i acorde o cât de mică atenţie. Iar acesta, în schimb, angaja ingrijitori străini, care erau goniţi la scurtă vreme de către bătrân. În cele din urmă, Alexandru moare, fără să afle că în Moldova soţia sa a început să bea şi a uitat cu desăvârşire de fiul lor, care nu mai doarme acasă, nu are cărţi şi nici bani ca să meargă la şcoală cu transportul public. Ca să ajungă în Italia, Vitalie şi Silvia, alte personaje ale piesei, sunt nevoiţi să împrumute o sumă mare de bani de la Igor, un tip dubios, cu legături în lumea interlopă. După jumătate de an, Igor vine la Roma să-şi recupereze banii şi face presiuni asupra lui Vitalie, care nu-şi poate găsi de lucru şi cade pradă disperării, începând să bea. Când Silviei i se propune exact suma de bani pe care o cere Igor în schimbul prestării unor servicii sexuale, Vitalie îi sugerează să accepte, chiar dacă nu vrea să afle în ce constă oferta. „…Toata viaţa am trăit în case străine, am mâncat din veselă străina…vreau să avem o casă a noastră, numai a noastră” spune el melancolic. Acest vis se transformă într-o obsesie care pune stăpânire pe întreaga lui fiinţă, făcându-l să nu-i pese de nimic, nici chiar de faptul că feciorul său se îmbolnăveşte grav.
Dar poate cel mai tragic destin îl are Maria, care se angajează ca servitoare în casa unei italience bogate. Mereu zâmbitoare şi veselă, Maria se transfigurează când află că soţul ei, Pavel, s-a sinucis şi a fost găsit mort de către fiul lor, Andrei. Din acest moment, nimic nu mai contează pentru Maria, care încearcă să gasească o cale de a se reîntoarce în Moldova. Stăpâna Mariei, doamna Eliza trăieşte într-o depresie continuă deoarece a fost uitată de fiica ei şi toţi prietenii pe care îi avea în trecut. Astfel, observăm că şi italienii se confruntă cu drame personale cauzate de un fenomen omniprezent în Europa Occidentală – destrămarea familiei şi declinul valorilor familiale.
Deci, piesa „Oameni ai nimănui” de Dumitru Crudu reflectă dezastrul social din Moldova şi drama personală a celor care pleacă să muncească în străinatate, adică o realitate.
„Fuck you, Eu.ro.pa” de Nicoleta Esinencu se referă mai curând la evocarea unor experienţe personale legate de percepţia lumii occidentale în spaţiul ex-sovietic, decât la tragismul experienţelor colective ale basarabenilor plecaţi peste hotare, aşa cum se întâmplă în „Oameni ai nimănui”. Eroina principală îşi descrie „întâlnirile cu Europa” din copilărie: „În fiecare lună luam cîte 25 de ruble din buzunarul tău, tată. Nu ştiu ce făceam cu banii. Dar întotdeauna păstram 7 ruble pentru întîlnirea mea cu Europa! Atît de mult vroiam să o cunosc. Era un fel de American Dream. De America, de fapt, mă temeam. Despre ea am aflat de la King Kong. […] Aşa au început întîlnirile mele cu tine, Europa! Cînd făceam cîte patru ore coadă la magazinul din colţ. Nu ne vedeam foarte des. Pentru că doar o dată în două luni, acolo, aduceau gume din Italia, biscuiţi din Franţa şi ciocolată nemţească. Atunci puteam să te cumpăr cu 7 ruble, Europa! Să fi vrut să dau mai mulţi bani pentru tine, nu era posibil. Vînzatoarea nu dădea nimănui mai mult de 20 de gume, 8 pachete de biscuiţi şi 10 ciocolate. 7 ruble pentru Europa! Şi fiindcă întîlnirile noastre erau atît de scurte. Ca să te simt mereu lîngă mine. În fiecare zi cumpăram o gumă de 15 copeici. Băgam în ea o mînă de la un creion colorat. Acum guma mea avea culoarea Europei, doar că gustul era altul. Ceva între lemn rusesc (se vede că mina absorbea această aromă de la creion) şi chimie moldovenească (desigur dacă aşa ceva există).” Cum ajunge eroina să urască Europa, să înjure Europa? Descoperind realităţi de genul: „La tot pasul distribuitoare. Vrei să citeşti un ziar? Poftim! Vrei să fumezi o ţigară? Marlboro? Lights? Filter? Poftim! O cafea? Cu lapte? Fără? Un esspreso? Un cappucino? Machiato? Vrei o ciocolată? De care? Alege-ţi! Ce păcat că nu o mestecă pentru tine. Ar fi minunat! Bagi moneda, deschizi gura şi distribuitorul scuipă direct în gură. Distribuitoarele astea au şi început să vorbească…”
Astfel, diversitatea realităţii de astăzi îşi pune amprenta pe scrierea operelor literare, care se pliază pe tiparele acestei realităţi. Realităţile triste din Basarabia pot, prin urmare, genera o literatură de excepţie în următorii ani. Să vedem cum va evolua situaţia!

Published in: on august 27, 2008 at 11:58 am  Lasă un comentariu