Ne este frică

I

1

Ne este frică să ne recunoaştem greşelile nu în modul maximalist în care o facem de obicei, turnându-ne cenuşă în cap şi auto-denigrându-ne, ci dându-ne seama că unde nu facem bine, acolo trebuie să ne corectăm.

De ce avem această frică? Pentru că după ce ajungem la concluzia corectă, va trebui să acţionăm spre a ne corecta. Şi nu vrem. Suntem comozi.

2

Ne este frică să conştientizăm că distanţa dintre noi, cei mici, şi ei, cei mari, există mai mult în propriile noastre minţi, decât în cadrul realităţii obiective. Preferăm să considerăm că vom fi întotdeauna cei care suntem, o populaţie periferică, alcătuită din câteva milioane de individualişti feroci care totuşi dau vina pe societate pentru propriile lor insuccese.

De ce avem această frică? Pentru că ne place tuturor ca altcineva, celălalt de lângă noi, să fie învinovăţitul. Şi ne convine să avem întotdeauna dreptate, chiar dacă înotăm în defetism şi lâncezeală.

3

Ne este frică să recunoaştem că limba pe care o vorbim aici se numeşte română şi îi dăm acestei limbi definiţii politice şi ştiinţifice (care nu coincid). Ca apoi să rămânem, atât politic, cât şi „ştiinţific”, pe vechile poziţii.

De ce avem (nu doar preşedintele Parlamentului, ci o grămadă de oameni „de bine” de pe la noi) această frică? Pentru că dacă recunoaştem în constituţie limba română, o parte însemnată dintre noi va rămâne fără obiectul muncii. Şi nu vrem asta.

II

1

Ne este frică să iubim ceea ce trebuie să iubim conform fiinţei noastre, conform cu ceea ce suntem. Ne batem cu pumnul în piept că suntem ceva, ceva diferit, ceva al nostru, nu ca ei, nu ca „aceia”, „aceia care ne-au trădat”, „care n-au tras niciun foc de armă ca să ne apere”, „aceia cu ţigani”, „cu manele”, „nesuferiţii aceia”, „ îngâmfaţii”. Dar când rămânem doar noi în singurătatea noastră sau când ne manifestăm bucuria, durerea, dorul, când ne botezăm copiii, când ne cântăm dragostea, când ne îngropăm morţii, masca pe care ne-o punem dispare.

De ce avem această frică? Pentru că noi fugim de noi. De noi înşine. Noi vrem să scăpăm de amintiri, de trecut, de ceea ce a fost. Noi vrem să vină mai repede viitorul cel frumos, curat, spaţios, îndestulător.

2

Ne este frică să ne răstim la şoferul de „rutieră” care ne înghesuie ca pe sardine în „rutiera” lui. Şi ne duce spre viitorul cel frumos, curat, spaţios şi îndestulător. Ne temem să luptăm cu mafia, cu fărădelegea, cu adaosurile comerciale halucinante şi firmele căpuşă, cu intermediarii protejaţi de „patroni” care au relaţii „sus”, cu funcţionarii publici care-şi cumpără funcţiile cu euro. Înghiţim în sec. Şi-i lăsăm pe toţi aceştia să controleze în continuare fluxurile financiare din această „ţară”. Există „organele competente”. Dacă ele nu fac nimic, vezi explicaţia de la I.2.

De ce avem această frică? Pentru că ni se inoculează, de când suntem în faşă, ideea că „nu e bine să vorbeşti în public” despre anumite lucruri, iar dacă vorbim prea tare adulţii, care ar trebui să ne deprindă să vorbim cât mai bine şi să nu avem complexe, ne ameninţă „Las’ că vezi tu acasă”. Pentru că şi ei, adulţii, şi noi, cei care eram cândva copii, suntem aceiaşi.

3

Ne este frică să ne revendicăm libertatea, să fim aşa cum vrem să fim, să spunem ce vrem să spunem. Ne temem să ne lăsăm de ură, minciună, înşelătorie. Să descoperim surprinşi că de multe ori, ceea ce vrem să spunem, în interiorul nostru, este… adevărul, iar ceea ce scoatem pe buze e minciuna. Ne temem să avansăm spiritual.

De ce avem această frică? Pentru că nu vrem să fim singuri în acest demers, nu vrem să fim priviţi drept nişte loseri. Nu vrem să fim perdanţii sistemului, aruncaţi fiind la marginea unei societăţi în care altele sunt criteriile de selecţie pentru ascensiunea de status.

III

Suntem o populaţie formată din indivizi care au frici pe care le prezintă altora sub formă de curaj şi temeritate. Indivizii din populaţia căreia îi aparţinem se mint pe ei înşişi. Ne mişcăm, ca indivizi, într-un mare tărâm al minciunii şi al ipocriziei. Al fricii de a schimba ceva. Şi al bucuriei că atunci când cineva vrea să schimbe ceva şi e pe punctul de a reuşi, i se dă la cap pentru asta. Ceea ce înseamnă că putem respira uşuraţi, pentru că lucrurile vor rămâne la fel. Şi nu mai e nevoie să facem eforturi.

Ne este frică.

Şi rămânem aşa cum suntem.

Şi nu se schimbă nimic.

Reclame
Published in: on septembrie 27, 2012 at 12:55 pm  Comments (5)