Despre bărbăţia politică

Din păcate pentru unii (unele), din fericire pentru alţii (altele), politica este o meserie în care se fac vizibili mai mult bărbaţii decât femeile. Apărătorii acestei stări de fapt spun că majoritatea premiilor Nobel, a descoperirilor majore ale civilizaţiei umane (cel puţin de la Revoluţia Industrială încoace), le aparţin bărbaţilor, că majoritatea armatelor lumii au fost şi sunt conduse de bărbaţi. De aceea, nici nu trebuie să ne mire, zic ei, procentul mai mare de bărbaţi care concurează pentru funcţii în stat, şi procentul mai mare de bărbaţi care obţin aceste funcţii.

În cazul unor state ca România şi Republica Moldova, candidaţii-bărbaţi ţin să-şi etaleze, cu un anumit număr de luni înainte, şi un anumit număr de luni după scrutinul electoral, bărbăţia politică. Rog a se înţelege că nu intenţionez acum să analizez ştiinţific acest fenomen, au făcut-o, într-un fel, specialiştii din diverse arii ale cunoaşterii. De exemplu, ornitologii, atunci când au documentat gestul păunului-mascul de a-şi demonstra magnifica sa coadă rotată în faţa femelei. Sau zoologii, atunci când au studiat gestul felinelor-masculi de a se privi, în fiecare primăvară, ochi în ochi ore în şir, scoţând în acelaşi timp nişte sunete lugubre şi zburlindu-şi blana. Acest al doilea fenomen din lumea celor care nu cuvântă ar putea fi legat mai curând de tehnicile persuasiunii non-verbale, atât de îndrăgite de anumiţi experţi autohtoni, cunoscuţi sub denumirea de „polittehnologi”. Asta deoarece unul dintre cei doi motani pleacă întotdeaua de pe arena confruntării pisiceşti, de cele mai multe ori fără a se recurge la confruntare fizică directă. 

Ce înseamnă, deci, bărbăţia politică? Înseamnă oare, ea, etalare? Dacă înseamnă etalare, ce se etalează? Calităţi umane utile unei bune guvernări? Sau ceasuri elveţiene şi apariţii în Aquarelle? Prezenţa de spirit indispensabilă luării deciziilor juste în interesul comunităţii, cu asumarea tuturor costurilor politice aferente? Sau etichete sociale manifestate prin apelul iresponsabil la valori ca patriotismul local sau naţional, familistul(a) devotat(ă)? Amprenta personală, unică în felul ei, caracteristică doar unuia (uneia) singur(ă) din aproape şapte miliarde? Sau un ansamblu de locuri comune, replici şoptite din umbră şi învăţate pe de rost?

Calităţile umane utile unei bune guvernări, prezenţa de spirit indispensabilă luării deciziilor juste în interesul comunităţii cu asumarea tuturor costurilor politice aferente, amprenta personală care-i conferă politicianului- administrator, politicianului-guvernant, politicianului-reprezentant, identitatea de lider. Indiferent dacă-i bărbat ori femeie.

Asta înseamnă şi prin aceste trăsături ar trebui să se manifeste şi prin părţile oraşului-capitală al estului spaţiului românesc, bărbăţia politică.

Published in: on mai 19, 2011 at 10:54 am  Lasă un comentariu  

Ţarul şi Norocul (II) :)

…Ţarul Verde a ajuns cu Norocul în spate la palat şi l-a găsit pe cel mai mic dintre feciori, cel căruia îi plăcea cel mai mult să-şi dea aere de superioritate în Parlament, urcat pe cel mai înalt dintre turnuri.

– Tatăăăăă! urlă el din răsputeri. Eu am hotărât să mă lansez personal în cursă! N-am nevoie de echipă de susţinători, 13000 de supuşi mă vor burgomistru!

După ce termină de zbierat, acesta îşi potrivi mai bine frânghia de bungee-jumping moştenită de la Ţarul Moţpan, şi era deja pe punctul de a se lansa în cursă, când Ţarul Verde, dându-şi seama că riscă să-şi piardă bunătate de odor, strigă şi el, abia strunindu-şi Harley-ul:

– Dragul tatei, iaca ţi-am adus Norocul, să te îndrume!

Atât i-a trebuit ţarului să zică! Băieţelul cel urât urca deja de zor zidurile cetăţii ca un păianjen, repetând ritmic:

– Împreună suntem mai puternici! Împreună suntem mai puternici! Împreună suntem mai puternici!

Fiul cel mic al Ţarului închise ochii, îşi astupă urechile şi începu să numere liniştit, ca de fiecare dată, de la 1 la 10. Când ajunse la 5, văzu la câţiva metri deasupra creştetului său un cioroi bătrân de trei sute de ani care căuta şi el, desigur, Norocul Ţarului Verde. Cioroiul avea o faţă buhăită şi crispată, pentru că ştia că în curând trebuie să iasă la pensie.

– Râzi tu râzi, Harap Verde, croncăni cioroiul, dar bidonul răbdării se umple! Am şi eu un potenţial burgomistru, e aşa de tânăr, frumos, întotdeauna bărbierit, bloguit, patriot, statalist, economist. În frunte n-are păr, pentru că e foarte deştept, guriţa lui – rânjetul meleagului. Aşa că vezi, Harap Verde, dacă sari cu capul înainte, există posibilitatea să avem un nou burgomistru în cetatea de scaun, şi nu vei fi tu!

Cioroiul fâlfâi energic din aripi, se crispă şi mai tare, şi zbură în direcţia staţiunii Karlovy Vary. Imediat, băieţelul cel urât se opri din escaladat zidurile cetăţii şi în creierul său de manager forestier începură să se coacă tot felul de gânduri, unul mai alarmist decât altul. În cele din urmă, circuitele sale neuronale procesară următorul mesaj: „Run, Forrest, run!”. În secunda următoare, băieţelul îşi luă cu sine bodiul victorios (pre limba noastră, trupul biruitor) şi o zbughi cu repeziciunea gândului înapoi în pădurea sa, din care fusese zmuls atât de brutal de către frustratul Ţar Verde.

Ţarul descălecă, băgă Harley-ul în grajd, să ruginească mai departe, şi, cu inima frântă şi ochii plini de lacrimi, se duse să se uite la ediţia specială a emisiunii „În Profunzime”, cu Lorena Bogza. Iar cei doi fii ai săi s-au împăcat, şi-au dat mâna, şi au pornit veseli pe câmpii, să culeagă păpădii.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa!

P.S. Norocul Ţarului Verde nu a fost găsit. Bătrânii zic că l-au văzut pe undeva prin Codrii Orheiului…

Published in: on mai 6, 2011 at 9:14 pm  Comments (1)  

Ţarul şi Norocul

(pamflet, adaptare după basmele populare ruseşti)

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nici eu nu v-aş putea povesti.

Grea năpastă s-a abătut peste capul cosmetizat al Ţarului Verde. Cei doi feciori ai săi, tineri, frumoşi, fălcoşi, amândoi intelectuali de forţă, blogheri şi feisbukeri, iar unul dintre ei şi jurist trecut prin ciur şi prin dârmon la CEDO (Centrul European pentru Drepturi Obidite), s-au sculat într-o dimineaţă şi au ieşit în curtea palatului.

– Tată, tată, dă-ne cetatea de scaun! Nu mai putem trăi fără ea! Aici vin toate veniturile de la comerţul cu mahorcă, poşircă şi gheişe! Aici aerul se respiră mai uşor, chiar dacă e mai poluat! Aici, doar aici, ne putem implica în activitatea de guvernare autocratică în folosul nostru înşine!

– Ei, fiii mei, vă ştiu eu pe voi!, a zis Ţarul Verde cu mutra acră, de parcă îi venea să plângă. – Mi-a zis mie Roşu Împărat ce poame îmi sunteţi. Cum vreţi să faceţi reforme netrebuincioase în justiţie, cum vă împăunaţi în pene la şedinţele Parlamentului (aici Ţarul Verde aruncă un ochi de foc spre cel mai mic dintre feciori).

– Tată, atunci, alege unul dintre noi! Cel mai bun! – strigă fiul cel mare, juristul iscusit.

Ţarul Verde s-a îngălbenit şi mai mult la faţă, a intrat înapoi în camera lui de cinci stele închiriată de la Statu-Palmă-Barbă-Cot, numit şi Michiduţă, şi s-a pus pe gânduri.A băut bere şi vin, a fumat un pachet de MT, şi şi-a amintit că undeva într-o pădure, pe malul unei mlaştini verzi, şi-a găsit, când era tânăr, norocul. A încălecat pe-o şa de piele neagră ca pana corbului şi înfrumuseţată cu uzoare în formă de castete, sub care se afla un cal model Harley Davidson, şi a pornit în căutarea norocului.

Norocul Ţarului Verde, la fel ca în toate basmele ruseşti, era ascuns într-un ac, iar acul era ascuns într-un ou, iar oul era într-un cuib de cioară bătrână de trei sute de ani, pe cel mai înalt stejar din pădurea cea mai deasă a ţaratului în care Târnova nu era capitală, ci un sat, pe undeva prin nord.

Când Harley-ul hrănit cu jăratic cumpărat nu pe zloţi, nici pe copeici, ci pe dolari verzi ajunse la marginea pădurii, Ţarul Verde, care deja îşi făcea griji serioase legate de viitorul său la domnie, a descălecat şi a început să scotocească după fiecare copac, ca să-şi amintească drumul spre cel mai înalt dintre toţi stejarii.

Şi cum căuta el aşa, de zor, de după un copac se arătă un băieţel înalt, slăbuţ, alb ca varul la faţă, cu ochi arzători şi buze reci. Arătarea schiţă un zâmbet macabru, apoi rânji în toată puterea cuvântului, dezgolindu-şi frumos colţii puţin ascuţiţi.

– Cine eşti, demone? urlă Ţarul Verde, mai mult mort decât viu.

– Păi, sunt chiar Norocul tău, o Preaputernice! Du-mă la cetatea de scaun şi fă-mă burgomistru! Îţi garantez succesul. – spuse mieros băieţelul, privindu-l galeş pe ţar. Acesta se tot întoarse de pe o parte pe alta, se tot gândi, şi într-un final, îşi dădu seama că doar cu norocul său în spate poate reuşi să-şi îndeplinească visul: să evolueze până la treapta de Împărat Roşu. Aşa că-l luă în cârcă pe băieţelul cel urât şi porni încrezător spre copacii lângă care-şi priponise Harley-ul.

– Împreună suntem mai puternici! îi şuieră la ureche băieţelul.

– Împreună suntem mai puternici! repetă vesel Ţarul Verde, ştiind că se îndreaptă spre victoria finală.

Published in: on mai 4, 2011 at 8:15 pm  Comments (2)  

Anno Domini MMXI pentru oraş şi lume

Au trecut abia 4 luni din acest al 2011-lea an de la naşterea lui Iisus Hristos, iar lumea lăsată de El în armonie şi pace şi-a cam luat, aparent, nasul la purtare.

Nordul Africii a fost cuprins de aşa-zise „revoluţii twitter”, manifestaţii împotriva tiraniei, războaie civile. Rând pe rând,  cad sub gloanţe tunisieni, egipteni, libieni, sirieni, yemeniţi, iordanieni.

În Albania au reizbucnit tensiunile anului 1997. În Coasta de Fildeş a reizbucnit războiul civil dintre nord şi sud. În Japonia a izbucnit un dezastru nuclear, după un cutremur devastator. Rusia s-a confruntat cu noi atentate teroriste, iar americanii şi-au eliminat duşmanul de moarte, Osama bin Laden.

Nu cred că în decembrie 2012 va veni sfârşitul lumii, însă cred că abia acum intrăm, din punct de vedere istoric, în secolul XXI. Acum încep să se vadă în realitate schimbările despre care în deceniile trecute vorbeau puţini, iar cei mulţi se întorceau de pe o parte pe alta şi continuau să sforăie liniştiţi.

Calotele glaciare se topesc mult mai repede decât se preconiza, ordinea politică globală se modifică mult mai repede decât se preconiza. Profeţiile auto-îndeplinite se transformă, încet dar sigur, într-un fapt divers. S-au scris tone întregi de „predicţii” şi „prognoze”, iar geniala minte colectivă umană, în loc să se corecteze, acţionează în spiritul lor, accelerând cu fiecare an ritmul intemperiilor.

Chişinăul se confruntă cu o campanie electorală violentă, la finalul unei perioade de patru ani în care, chiar dacă nu a devenit Las Vegas, s-a apropiat şi în unele privinţe, a depăşit nivelul mediu al capitalelor statelor din jurul Republicii Moldova.

Îmi doresc pentru Chişinău stabilitate şi statornicie, într-o lume tot mai nebună şi mai nebună.

Published in: on mai 2, 2011 at 5:22 pm  Comments (1)