Transnistriile

Nu există o singură „problemă transnistreană”, există trei. Negociatorii de astăzi omit să menţioneze acest fapt, fie din raţiuni politice ştiute doar de ei, fie datorită faptului că negocierile nu au ajuns într-un punct în care cele trei probleme să apară în mod clar în faţa cetăţenilor, să se transforme într-un subiect public de discuţie.

Cele trei probleme sunt:

1. Statutul oraşului Tighina.

2. Statutul localităţilor din stânga Nistrului, controlate de guvernul de la Chişinău dar pe care „RMN” le pretinde şi ea.

3. Statutul restului teritoriului din stânga Nistrului al Republicii Moldova.

Tighina a fost parte a României între cele două războaie mondiale, fiind situată pe partea dreaptă a Nistrului (deci în afara „Transnistriei”). Ulterior, orașul a fost parte a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti când nu exista nicio distincţie administrativă între cele două maluri ale Nistrului (nu existau regiuni autonome nici pe malul drept, nici pe cel stâng). În componenţa RSSM Tighina avea statutul de oraş de subordonare republicană, alături de Chişinău, Bălţi şi Tiraspol. Cele patru nu erau parte din vreun raion, ci unităţi administrative separate. Tighina era, deci, un oraș foarte important în cadrul republicii, din punct de vedere economic.

În iunie 1992, pentru controlul oraşului Tighina s-au purtat lupte crâncene, acestea constituind punctul declanșator al mplicării fățișe şi pe scară largă a armatei a 14-a a Federaţiei Ruse. Dacă în cazul Transnistriei propriu-zise ar mai putea fi vorba de un compromis care să implice detaşarea zonei, Tighina este infinit mai greu de cedat şi în cazul ei se vor complica negocierile pe marginea soluționării conflictului transnistrean. Asta în cazul în care aceste negocieri vor începe vreodată în realitate. Acum, din păcate, ceea ce se întâmplă în formatul 5+2 nu constituie negocieri, ci blocaje permanente din partea Rusiei, care îi susține pe separatiști prin multiple mijloace.

Localitățile din stânga Nistrului controlate de Chişinău (Coșnița, Doroțcaia, Pârâta, Corjova, Cocieri, Molovata Nouă) constituie şi ele un caz special. În aceste sate, cu transnistrenii n-au luptat doar voluntarii şi poliţiştii veniţi din dreapta Nistrului, ci şi localnicii. Aceştia şi-au manifestat dorinţa de a rămâne în cadrul Republicii Moldova, şi este de înțeles că oricărui guvern de la Chișinău îi va fi foarte greu să justifice în fața cetățenilor eventuala lor cedare.

Restul teritoriului moldovenesc din stânga Nistrului nu mai constituie, pentru mulţi dintre moldovenii de pe malul drept, o binecuvântare. Mulţi îşi amintesc că zona a fost o platformă de lansare a sovietizării Basarabiei, un creuzet pentru „limba moldovenească” şi „poporul moldovenesc”, concepte inventate în laboratoarele de „ethnic engineering” din URSS.

Negocierile pe marginea conflictului transnistrean stagnează. Mă întreb cum ar putea fi altfel, din moment ce în stânga Nistrului se află un pseudo-stat în toată legea, dotat cu mai multe arme decât Republica Moldova. Susţinerea din partea Rusiei le permite separatiştilor să cam facă ce le trece prin cap, iar ei nu vor accepta niciodată să renunţe benevol la puterea pe care o au la Tiraspol. Nu, nu chem la confruntare armată. Să ne înţelegem, însă, corect: putem negocia la fel cum negociem acum încă mulţi ani de zile, deoarece Transnistria e ca un măr care-i este luat din mână cuiva de doi indivizi care şi-l pasează între ei, punându-l pe posesor în ingrata misiune de a alerga cu limba scoasă când spre unul, când spre altul. Astfel, Moscova spune în permanenţă că doar prin dialog cu Tiraspolul poate rezolva Chişinăul problema transnistreană. Însă Moscova este Tiraspolul. Cei doi indivizi care-şi pasează mărul sunt de fapt, două clone. În această situaţie, îndârjirea factorilor decizionali de la Chişinău de a păstra actualul format de negocieri pare de neînţeles, mai ales dacă ne referim la enormele pierderi în materie de imagine, potenţial de atragere a investiţiilor, orientare geo-strategică şi de alte genuri pe care Republica Moldova le-a resimţit în toată perioada post-conflict. Soluţia cipriotă poate fi aplicată, dar o cedare de un asemenea gen al tandemului Tiraspol-Moscova ar presupune şi nişte costuri din partea Republicii Moldova. Acestea s-ar putea concretiza tocmai în posesiunea asupra celor câteva localităţi din stânga Nistrului pe care Tiraspolul le consideră parte a aşa-numitei „RMN”. Dincolo de faptul că o soluţie de acest gen, acceptată de Chişinău, ar fi absolut imorală şi ar scuipa pe memoria localnicilor patrioţi români din 1992 care au apărat acele aşezări, ea ar provoca tensiuni enorme în societate, deoarece este vorba despre o mare parte a unui raion controlat de Chişinău – Dubăsari. Deci, o asemenea soluţie ar fi inacceptabilă. Recunoaşterea controlului „RMN” asupra Tighinei, condiţie care ar putea fi avansată de Moscova-Tiraspol ar fi, din nou, o soluţie greşită deoarece este inacceptabil ca un oraş mare de pe malul drept al Nistrului, cu o istorie care l-a legat întotdeauna de Moldova, inclusiv în componenţa Imperiului Rus, şi apoi România, cu o bază industrială, economică şi infrastructurală solidă pentru regiunea de sud-est a Republicii Moldova, să se pomenească în partea greşită, transnistreană, a frontierei administrative care va fi instalată.

Mai rămâne de discutat statutul restului teritoriului din stânga Nistrului. Din păcate, actualmente acolo mai locuiesc 25-30 la sută români. Zona este dominată din toate punctele de vedere de slavi. Moldovenii de acolo au o particularitate – vor accepta mult mai greu decât cei din dreapta Nistrului orientarea strategică a Republicii Moldova spre vest, cu tot ce presupune aceasta. Nici între Prut şi Nistru situaţia nu e prea roză, populaţia încă manifestă reticenţă faţă de aderarea la NATO, de exemplu, însă în ultimii douăzeci de ani măcar a existat limbă română şi istorie românească studiată în şcoli, contacte la nivel interuman cu românii din România şi cu spaţiul vestic în ansamblu. În plus, noua generaţie slavă crescută la Tiraspol şi în restul acestui teritoriu (dar şi la Tighina, din păcate), grupată în tot felul de „organizaţii civice” pro-ruse, este orientată agresiv împotriva moldovenilor şi românilor în general, şi va constitui factor de destabilizare foarte greu de contracarat de instituţiile ineficiente şi slabe ale statului slab care este Republica Moldova. Revenirea a peste 400.000 de vorbitori de limbă rusă în cadrul statului moldovenesc ar consolida poziţiile limbii ruse în societate, condiţia din partea stângii Nistrului fiind întotdeauna cea de declarare a rusei drept limbă de stat împreună cu româna. Pentru Chişinău, care şi aşa luptă cum poate, la nivel de cetăţeni, nu de stat, cu dominaţia informaţională şi lingvistică a Rusiei, ar fi o lovitură fatală. Dată viitorului românesc şi european al Republicii Moldova.

Vladimir Voronin spunea în urmă cu ceva timp că Transnistria reprezintă garanţia statalităţii moldoveneşti. Avea dreptate. Statalitatea moldovenească actuală moşteneşte tocmai instituţiile şi modelul de state-building şi nation-building iniţiat în 1924, în actuala Transnistrie, de către sovietici, pentru a rupe Moldova dintre Prut şi Nistru din trupul României. Oricât de mult ar încerca moldoveniştii de la Chişinău să pretindă că Republica Moldova provine din Moldova lui Ştefan cel Mare, ceea ce s-a întâmplat în ultima sută de ani ne spune altceva. Şi anume, că linia de ascendenţă statală este: RASSM-RSSM-RM.

Transnistria în ansamblu este nodul gordian cu care este legată partea de naţiune română din stânga Prutului, iar Transnistriile despre care vorbeam în titlu şi în prima parte a articolului sunt acele chingi ale nodului care ne vor da cele mai mari bătăi de cap în viitor, mai ales având în vedere provocările şi atacurile pe care regimul criminal transnistrean le înscenează periodic în localităţile din stânga Nistrului aflate sub controlul Chişinăului, în special în Corjova, dar nu numai acolo.

În mare parte, de ceea ce se va întâmpla în procesul de negocieri pe marginea conflictului transnistrean va depinde răspunsul la întrebarea: Va fi Republica Moldova o parte a naţiunii române şi a Uniunii Europene?

Sursa: STIRIEXTERNE

 

Reclame
Published in: on aprilie 13, 2011 at 9:59 pm  Comments (1)  

Moldoveanul din mine se revoltă…

…când i se IMPUNE cum să-şi iubească Moldova.

Moldoveanul din mine se revoltă când economiştii încep să-şi atribuie veleităţi de „educatori” ai poporului, de tătici ai unei naţiuni pe care o aşează strâmt între Prut şi Nistru. Ei, foştii conducători, cei care şi-au demonstrat incapacitatea de a da naţiunii pe care pretind că o reprezintă şansa de a-şi urma destinul, menţinând-o timp de opt ani în sărăcie, apar astăzi în faţa mea ca să mă înveţe cine sunt. Şi cum trebuie să fiu. Şi ce aspiraţii, ce năzuinţe, trebuie să am.

Moldoveanul din mine se revoltă atunci când un candidat la funcţia de primar al Chişinăului, un om care ar trebui să vină în faţa mea cu propria sa viziune despre politicile publice necesare oraşului, cu propria sa abordare despre problemele cu care se confruntă oraşul, mă tratează şi pe mine şi pe ceilalţi rezidenţi ai municipiului Chişinău ca pe nişte dobitoci ignoranţi, vânzându-ne gogoşi populiste şi greţos de predictibile despre iubirea de moşie. Cum să-ţi treacă prin cap să-ţi înveţi poporul cum să-şi iubească ţara? Oare chiar atât de puţină încredere are pretinsul moldovean în compatrioţii săi? Oare se teme că aceştia… vor ajunge să cunoască adevărul?

Eu cred că da, el se teme că moldovenii sunt foarte aproape de a-şi regăsi în sfârşit, în masă, identitatea la care politica de tip „dezbină şi stăpâneşte” le-a obstrucţionat accesul, confecţionându-le o identitate fără fond şi cu formă străină. El simte că aceasta din urmă nu mai are priză la toţi cetăţenii Republicii Moldova.

Desigur, mă refer la Igor Dodon şi la „campania socială” pe care acesta a iniţiat-o. Din câte am înţeles, ea se va desfăşura nu doar pe teritoriul Chişinăului, ci pe întregul teritoriu al Republicii Moldova. Ceea ce demonstrează că Igor Dodon ţinteşte mai sus decât poziţia de primar al Chişinăului. Pentru el, asta nu-i decât o treaptă spre poziţia de „lider naţional”. Fapt ce mă face să am serioase îndoieli în legătură cu ataşamentul său faţă de administrarea Chişinăului. El nu-şi doreşte schimbarea în bine a oraşului, el îşi doreşte un singur lucru: funcţia de primar, pentru a sări de la ea la poziţia pe care i-au pregătit-o tovarăşii de partid, în eventualitatea în care aceştia vor deţine din nou puterea.

Igor Dodon acţionează de parcă oamenii ar fi legaţi la ochi şi n-ar vedea ce se întâmplă în realitate. O tentativă stângace, forţată, de a construi un „lider naţional” dintr-un executant. Mitul cetăţii asediate, al „românilor ocupanţi”, „omul providenţial”, „eroul salvator”… Mă întreb, oare cine-i elaborează strategia? Nu m-aş mira să şi-o elaboreze el însuşi, astfel s-ar explica stângăcia. De Mark Tkaciuk auzisem că-i mai priceput în acest domeniu.

Igor Dodon nu vine în faţa cetăţenilor în calitate de moldovean, ci în calitate de politician. „Campaniile sociale” iniţiate de el nu sunt decât tentative de promovare personală. Ele au însă „darul” de a-i scârbi pe cei cărora li se adresează.

Cât de moldovean este omul care aplică aceleaşi principii pe care le-au aplicat politrucii sovietici, responsabili de moartea a sute de mii de moldoveni? Cât de moldovean este omul care contribuie prin ceea ce face la perpetuarea minciunii?

Sunt moldovean, deci sunt român. Nu există două Moldove, ci una singură, de la Carpaţi la Nistru, şi cei mai buni fii ai ei au contribuit decisiv la unificarea tuturor românilor într-un singur stat. Iubesc Moldova aşa cum vreau eu, nu cum îmi dictează Dodon. Moldova este România, România nord-estică este Moldova. Existenţa Moldovei în afara spaţiului ei firesc, cel al comuniunii politice cu toţi românii, este o consecinţă a intereselor geopolitice ale unei puteri străine. Tentativele de a legitima o Moldovă neromânească reprezintă forme de manifestare ale acelor interese.

O Moldovă neromânească, antiromânească, nu ar mai fi Moldova. În 2009 am asistat la prăbuşirea unei puteri odioase care-şi pusese ca scop să întoarcă Republica Moldova împotriva României. Ceea ce demonstrează că toate tentativele de a construi o Moldovă întoarsă împotriva ei însăşi sunt sortite eşecului.

Moldoveanul din mine se revoltă împotriva acţiunilor lui Igor Dodon. Se revoltă, dar în acelaşi timp zâmbeşte, pentru că ştie că Moldova este mult prea puternică şi mult prea experimentată ca să mai cadă pradă vreunui candidat de ocazie.

Îmi exprim convingerea că Moldova va rămâne moldovenească, deci românească. Va fi ea însăşi, aşa cum o cunoaştem şi o iubim, şi niciun politruc comunist nu va reuşi s-o schimbe.

Published in: on aprilie 8, 2011 at 12:26 am  Comments (5)  

Libertatea?

S-a vorbit mult despre ziua de 7 Aprilie.

La fel ca în cazul unirii cu România, această temă riscă să se transforme în următorii ani într-o găselniţă în instrumentarul de idei al unui scriitor profesionist de discursuri. Şi nimic mai mult.

Când, de fapt, în absenţa zilelor de 6 şi 7 Aprilie, nu putea exista rezistenţa opoziţiei din Parlament, din 3 iunie, şi alegerile anticipate din 29 iulie. AIE nu s-ar mai fi creat, negocierile cu structurile europene nu ar mai fi început, democratizarea ar fi fost în continuare un cuvânt dintr-o carte, nu ar fi existat Publika, Jurnal TV ar fi rămas şi azi doar pe online, legăturile cu ceilalţi români ar fi rămas la nivelul celor din 27 martie 2009, când zeci de oameni erau opriţi la „vama” de pe Prut.

Încercaţi să răspundeţi, cei care citiţi aceste rânduri, la o întrebare: Cum ar fi fost viaţa mea fără 7 Aprilie 2009?

Nu ştim ce s-a întâmplat la devastări, nu avem calificarea juridică a acelor evenimente, e posibil să nu cunoaştem încă numărul real al victimelor represiunilor poliţiei. Ceea ce ştim e că ziua de 6 aprilie a dat startul celei mai mari şi expresive manifestaţii a chişinăuienilor, indiferent de etnie şi limba vorbită, pentru democraţie, din istoria oraşului.

Când noi, studenţii de la Bucureşti ţineam doliu pentru democraţie, în seara lui 6 aprilie, nu credeam că mai există vreo ieşire din situaţia oribilă în care ne pomeniserăm. Când am ajuns la cămin şi am văzut imaginile de pe Unimedia, cu zecile de mii de oameni care inundaseră centrul oraşului, mi-am dat seama că lupta nu e pierdută. De aceea, în memoria mea 6 Aprilie este, într-o măsură mai mare decât 7 Aprilie, ziua demnităţii şi a libertăţii. Pe Şase Aprilie, un grup de studenţi la facultatea de istorie de la USM au avut curajul să iniţieze, în prima parte a zilei, o manifestaţie paşnică împotriva fraudării alegerilor şi împotriva fraudării vieţilor noastre pentru patru ani înainte. De la ei a pornit revolta paşnică a tinerilor, lupta pentru democraţie şi libertate. Şi sunt mândru că am fost coleg de grupă şi de facultate cu unii dintre ei.

Acum avem nevoie să păstrăm memoria acestei lupte.

Şi să răspundem la întrebarea: am obţinut, cu adevărat, în zilele lui Aprilie 2009, toată libertatea pe care ne-am dorit-o noi, pe care şi-au dorit-o părinţii noştri din 1991 încoace? Sau mai avem de lucru?

Eu cred că încă mai e valabilă a doua variantă.

Published in: on aprilie 7, 2011 at 9:43 am  Comments (1)  

Gospodar sau administrator? Cât de politician trebuie să fie primarul Chişinăului?

Eu cred că alegerile locale sunt mai dragi sufletelor locuitorilor Republicii Moldova decât toate celelalte alegeri. Când oare au alegătorii, dar în primul rând candidaţii, o şansă mai bună să-şi etaleze calitatea primordială a oricărui moldovean care se respectă – cea de gospodar?

Să vedem puţin ce mai înseamnă azi să fii gospodar.

În primul rând, nu poţi să fii gospodar dacă nu ai gospodărie. Aceasta din urmă reprezintă totalitatea obiectelor mobile şi imobile cu care te întreţii, pe tine şi familia ta. „Un gospodar bun are de toate la casă”, spuneau bunicii noştri. Foarte frumos, foarte adevărat. A fi un bun gospodar, pe vremea când mijloacele de comunicare şi de schimb erau foarte limitate, însemna să ai posibilitatea să-ţi produci tu, în jurul casei tale, tot necesarul pentru viaţă. Pentru că altfel nu supravieţuiai, sau erai forţat să mergi „cu cerutul” pe la alţii, fapt care te obliga ulterior şi pe tine la multe, ştirbindu-ţi astfel din independenţa personală. Din acest considerent, în societatea românească premodernă, a fi „bun gospodar” constituia principalul indicator de statut social. Nu te puteai impune în faţa comunităţii tale, nu puteai aspira la o funcţie, la început informală, apoi, cu timpul, formalizată, de lider local sau regional, dacă nu erai în primul rând, un „bun gospodar”, adică dacă nu le demonstrai celor din jur că eşti independent din punct de vedere al propriilor resurse necesare pentru viaţă.

Mi se pare mie sau azi, în schema asta, ceva s-a schimbat? Da, există instituţii de tip modern. Instituţiile administrative centrale şi locale din Republica Moldova nu se deosebesc cu nimic, sau foarte puţin, de cele din alte părţi, în ceea ce priveşte organigrama, legile de care se conduc, regulamentele de organizare internă. Cu alte cuvinte, ele dispun de toate caracteristicile-etalon ale instituţiilor administrative.

Instituţiile statului modern sunt conduse de legi, iar legile sunt adoptate de deputaţi. Iar deputaţii reprezintă puterea de stat, care-şi are sursa în voinţa populară. Cu alte cuvinte, o comunitate se administrează pe ea însăşi prin intermediul unor reprezentanţi. Aceştia sunt obligaţi prin lege să administreze proprietăţile publice, şi să le utilizeze pentru implementarea unor politici publice care să servească intereselor comunităţii. Implementarea unei politici publice nu se poate face fără consultarea persoanelor interesate sau afectate de respectiva acţiune administrativă. Asta înseamnă administrare.

Gospodărire înseamnă altceva. Provenind în limba română din slavonă, cuvântul „gospodar” se trage din „gospod”, adică „domn”, şi nu înseamnă nimic altceva, în sensul vechi, dar şi nou, decât „domnie”, dominaţie, stăpânire în interes propriu. De altfel, aşa erau numiţi în slavonă şi domnii Ţărilor Române.

Gospodărire înseamnă administrarea propriilor bunuri. A fi gospodar, atât pe vremuri, cât şi astăzi, înseamnă a-ţi stăpâni cu iscusinţă propria avere, în scopul maximizării eficienţei ei pentru obţinerea unei vieţi bune (de cele mai multe ori, pentru păstrarea în stare bună a gospodăriei care ţi-a revenit ca moştenire – de aici şi obiceiul de a transmite din generaţie în generaţie a unor unelte, obiecte utile etc.) Nu e de mirare că domnii din Ţara Românească şi Moldova erau numiţi gospodari, conform principiilor dreptului feudal, întregul pământ al ţării aparţinea… domnului. Adică totul îi aparţinea, de fapt, lui, gospodarului. Din câte ştiu, am depăşit perioada feudală demult. Conducătorii societăţilor de astăzi nu mai sunt, în acelaşi timp, şi posesorii tuturor bunurilor şi resurselor existente în societate.

A fi gospodar în spaţiul individual nu e rău. Din contra, în situaţia clasică moldovenească a penuriei de resurse, a fi gospodar este o necesitate. Însă a fi gospodar în spaţiul administraţiei publice poate însemna uneori putere discreţionară, pentru că apare tentaţia ca reprezentantul administraţiei publice locale să trateze bunurile publice la fel cum le tratează şi pe cele personale, adică să înceapă să-şi imagineze că e la el în gospodărie.

De aceea, avem nevoie de gospodari în relaţie cu bunurile şi resursele proprii, şi de administratori în relaţie cu bunurile şi resursele publice.

Nu vi se pare că o parte din lamentaţiile şi nedumerile post-electorale ale moldovenilor vin din faptul că tot ei promovează idealtipul primarului-gospodar în loc să-şi dorească primari administratori?

Misiunea candidaţilor la funcţia de primar şi consilier în localităţile Republicii Moldova, misiunea partidelor politice, dar şi a liderilor de opinie din societatea civilă trebuie, de această dată să fie, după părerea mea, promovarea ideii de primar-administrator, astfel încât să dispară de la nivelul discursului public tentaţia de a promova gospodarul, oricât de drag ne-ar fi acest cuvânt. Iar dacă se va tinde spre administrator, poate că va dispărea şi tentaţia candidaţilor la funcţia de primar care câştigă alegerile de a transforma imediat după ocuparea funcţiei primăria într-o gospodărie. Poate că ei ar înţelege mai bine că primăria este sediul administraţiei publice a comunităţii lor locale şi trebuie tratată ca atare. Mă refer aici, concret, la unele suburbii ale Chişinăului, care au avut parte în ultimii patru ani de gospodari în stil moldovenesc, şi nu de administratori.

Acum aş vrea să vorbesc despre funcţia de primar al municipiului Chişinău. Am tot auzit şi citit opinii conform cărora el (ea) nu ar trebui să fie politician. După părerea mea, primarul ar trebui să fie în primul rând un bun administrator. În acelaşi timp, Chişinăul are un statut destul de interesant printre localităţile Republicii Moldova. Cum credeţi, factorul de decizie care administrează localitatea în care se concentrează aproape o treime din întreaga populaţie şi din care se colectează două treimi din bugetul de stat ar trebui sau nu să aibă şi un cuvânt greu de spus pe lângă administraţia centrală? Eu cred că da. Pentru că de el depinde, dacă analizăm mai atent…. capacitatea întregului stat de a funcţiona, nu? Financiar vorbind. Dar şi din alte puncte de vedere.

Astfel, statutul primarului de Chişinău ar trebui să fie unul de administrator-politician.

Dar de ce, oare, mi se pare mie că oamenii n-au o problemă, de fapt, cu ideea în sine de primar politician, ci cu sensul pervers pe care l-a căpătat noţiunea de „politician” în discursul public? Mi se pare, doar, sau chiar e aşa? Sensul real al dezideratului unora ca primarul să nu fie în acelaşi timp politician ţine de conotaţia negativă pe care o are politica. „Politician” în percepţia lor este din start egal cu „corupt”, „scandalagiu”, „promotor al interesului de partid în detrimentul interesului cetăţenilor”. Da, într-adevăr, nu avem o clasă politică de invidiat. Însă cazurile trebuie luate individual. Fără generalizări care să formeze curente de opinie insuficient de bine gândită. Curente de opinie care să pună într-o lumină frumoasă „gospodarul”. Adică fugim de „politician” pentru că e corupt şi dorim gospodar. Fugim de „dracu” şi dăm peste taică-su. Nu ne-am săturat? Răspunsul e simplu: administrator. Administratorul Chişinăului poate şi trebuie să fie în acelaşi timp politician. El implementează politici publice, dar în acelaşi timp promovează o politică proprie, un concept general de dezvoltare, pe care cetăţenii l-au susţinut la alegeri. Întrebarea pe care şi-o pune administratorul-politician după ce i se termină mandatul este „Cum am găsit oraşul şi cum l-am lăsat?” Nici el, şi nici cetăţenii nu vor putea găsi răspuns la întrebarea asta, dacă nu va exista acel fir roşu care să treacă prin toată activitatea sa, acea concepţie generală, care se numeşte politica. Fără ea, o dăm iar în populism. Şi pe scenă urcă iar „gospodarul”. Gospodarul care a avut muuulţi ani la dispoziţie să gospodărească, şi care a gospodărit, dar nu a administrat, din păcate.

Şi da, am mai fost întrebat, da, susţin candidatura lui Dorin Chirtoacă la primăria municipiului Chişinău pentru că eu consider că el va reuşi, peste patru ani, privind înapoi la perioada de opt ani în care a administrat Chişinăul, să găsească un răspuns la întrebarea „Cum am găsit oraşul şi cum l-am lăsat?” Consider că răspunsul va fi unul pozitiv atât pentru el, cât şi pentru locuitorii oraşului.

Published in: on aprilie 5, 2011 at 2:52 am  Comments (5)  

Sunt unionist, militez pentru unirea Republicii Moldova cu România

Acest articol este o replică la o replică.

Cititorii acestui blog îşi amintesc că în urmă cu ceva timp am preluat articolul Eugeniei Bulat „Ucidem cuvântul „Ţară?!” Distinsa poetă îşi exprima în acest articol preferinţa pentru utilizarea termenului „Ţară” în raport cu România. Este, de fapt, o preferinţă a multor moldoveni din stânga Prutului. Numai că unii dintre ei, ca şi alţi români, de altfel, au o caracteristică: le cam place să fie cu cei puternici. Poate că anume de asta n-avem decât foarte puţine voci din stânga Prutului care să se ridice în apărarea a ceea ce astăzi tot felul de pretinşi atotcunoscători în ale psihologiei sociale încearcă să dărâme.

Mare mi-a fost mirarea să descopăr că un articol atât de bine construit sub aspectul mesajului, atât de atent structurat, şi care nu insultă pe nimeni, a fost denigrat într-un mod deloc tacticos şi chiar, aş zice, mojicesc, de către un domn numit Victor Druţă. Pe blogul său zis „Un moldovean la Roma”, dumnealui publică un material intitulat „Ţară avem şi noi sub soare…” Îmi este greu să încep analiza acestui articol, deoarece el este foarte divers ca mesaj, nu are o linie unică de argumentare şi pare lipit din frânturi de idei diferite şi pe alocuri chiar contradictorii, într-un soi de mozaic. O situaţie tipică pentru un om care încă, după toate probabilităţile, nu a luat o decizie în privinţa identităţii lui. Dar care deja consideră de cuviinţă să lovească în cei care şi-au definit-o. Voi începe, deci, prin a spune că domnul Druţă doreşte să umilească. El răspunde cu insulte şi atacuri la persoană unui mesaj care nu a insultat pe nimeni. O mostră: „divagațiile pe care le semnați în „Gazeta Basarabiei” nu sunt decât un moft. Un moft de intelectual departe de popor, care tratează poporul cu dispreț. Și e ca și cum ai zice în ton cu boierul Moțoc: Măria ta, pune să deie cu tunurile în ei, că sânt niște proști. Și nu doresc Unirea. După opinia dumneavoastră, țara proștilor ăstora, Republica Moldova, nici nu merită să fie numită țară. Cuvântul țară e prea nobil ca să-l aplici unei creații așa de nătânge ca Republica Moldova. Ziceți-i republicuță, ziceți-i bantustan, dar nu țară! Cam asta intenționați să spuneți, nu-i așa?”

Citind aceste rânduri, m-am cam alarmat. Nu pentru numele Eugeniei Bulat, dumneaei are un nume pe care domnul Druţă nu i-l poate denigra cu una cu două, nici dacă ar scrie în fiecare zi pe blogul său chestiuni de genul cele inserate mai sus. M-am alarmat în primul rând pentru pacea minţii domnului Druţă. E puţin cam straniu să sari în aşa mod la gâtul cuiva care nici măcar nu te-a menţionat pe nume în articolul căruia tu îi dai replică. Ori eşti în căutare de faimă nemeritată, ori ai anumite frustrări personale. Cine ştie care o fi adevărul în cazul domnului Druţă? Sunt sigur că ne va da chiar dumnealui răspunsul, în articolul-replică pe care-l va scrie la acest articol.

În al doilea rând, m-am alarmat pentru faptul că domnul Druţă înţelege să apere statalitatea moldovenească reducând-o la următoarea definiţie: „Unicul lucru care ar putea să dea un sens clar țării Republica Moldova e că omului obișnuit, cetățeanului ordinar puțin îi pasă de rațiunile existenței statului în care trăiește. Nu-i pasă de gloria militară a strămoșilor! Nici de valorile inestimabile găzduite de muzee. Nici de puritatea limbii. Cetățeanul obișnuit nu e foarte receptiv la frumusețea piramidelor, la gloria nepieritoare a lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Uitați-vă cum o părăsesc egiptenii pe Nefertiti și cum se îndepărtează românii de Mănăstirea Putna! Cetățeanul obișnuit vrea să aibă un loc de muncă, o bucată de pâine pe masă, vrea pace, vrea să-și cultive florile în grădină și dragostea în patul conjugal; da, asta vrea. Și dacă un stat îi oferă cetățeanului său un minim de ordine și de bunăstare, atunci acest stat este bun chiar dacă nu are munți cu molizi prin care se plimbă Zeus. Poate fi Moldova un astfel de stat bun? Păi de ce nu?”

Avem mai sus o mostră de atitudine absolut ne-intelectuală din partea unui pretins intelectual, faţă de un subiect pe care nu îl înţelege însă asupra căruia emite pretenţii şi dă verdicte într-un mod amatorist: construcţia statală. Aş vrea ca domnul Druţă să explice de ce nu pot coexista în aceeaşi persoană două caracteristici: adeziunea faţă de ţara sa (patriotismul cu toate manifestările acestuia) şi dorinţa absolut firească de a-şi dobândi un trai mai bun. Domnul Druţă cade, poate fără să vrea, în aceeaşi capcană pe care nişte oameni interesaţi în divizarea acestui popor au construit-o şi au propagat-o în ultimii 20 de ani: „Scriitorii v-au adus foamea şi sărăcia. Scriitorii au dorit unire cu România, ei au sărăcit Moldova, de aceea unirea cu România înseamnă sărăcie, mafie, corupţie, război”. De ce nu vorbiţi, domnule Druţă, despre nomenclatura sovietică, dominantă atunci şi acum în instituţiile centrale şi locale de stat, care văzându-se fără controlul tradiţional de la Moscova, având mâinile dezlegate, a făcut ce-a vrut din Republica Moldova, furând ca-n codru, pauperizând populaţia şi dând vina pe scriitori şi intelectuali, în general? Atitudinea dumneavoastră echivalează cu atitudinea minerilor lui Iliescu, din 13-15 iunie 1990: „Noi muncim, nu gândim!” Ce fel de sens poate să-i dea Republicii Moldova faptul că cetăţenilor ei nu le pasă de însăşi raţiunea existenţei statului, nu au sentimente puternice de adeziune faţă de acesta? Nu este, oare, acest fenomen o dovadă a eşecului general al proiectului statal numit Republica Moldova?

Logica manipulării pe care o avansează, poate fără să vrea, domnul Druţă, este următoarea: „Intelectualii sunt nişte snobi şi nu le pasă de popor, ei vor unirea cu România, adică vor să-i transforme pe moldoveni în ceea ce aceştia nu sunt, de fapt”. Iar moldovenii împreună cu statul moldovenesc manifestă o „uniune de granit între clasa politică și popor”. „Partia i narod edinî”, aşa-i, domnule Druţă? Mă întreb oare, dacă tot e aşa de unit poporul în jurul clasei lui politice, cum se face că un milion de cetăţeni ai Republicii Moldova, printre care şi domnul Druţă, au luat calea exilului autoasumat? Este aceasta o dovadă de unitate naţională?

Şi cum să respect un stat care mi-a trimis cunoscuţi, prieteni şi rude să lucreze prin Italia sau pe la Moscova ca să se poată întreţine? Da, sunt cetăţean al Republicii Moldova, dar spre deosebire de Maiakovski, nu pot scoate paşaportul albastru din buzunar ca să le zic şi eu străinilor: „Priviţi-mă, admiraţi-mă!”

Domnul Druţă avansează ideea ca moldovenii să renunţe la ceea ce ei sunt de fapt, să-şi scoată din cap amintirile, memoria de familie, care le spune că România este ţara lor, în schimbul a… ce? A prosperităţii economice. De parcă una fără alta nu pot exista. Eu spun că le putem avea pe amândouă. Şi le vom avea.

Anumite pasaje din articolul domnului Druţă trezesc zâmbete, dacă nu chiar hohote de râs. „Sunt sigur că Vitalie Ciobanu, Iurie Bojoncă, Olga Coptu și alți laureați ai acestor premii nu vor permite ca onoarea țării care i-a decorat să fie călcată în picioare.”  Menţionez că Vitalie Ciobanu este autorul unui excelent volum de analiză social-politică intitulat „Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova”. Alte comentarii la acest subiect cred că sunt de prisos.

Şi să nu mă acuzaţi, domnule Druţă, de snobism şi de faptul că îmi urăsc ţara şi îi urăsc pe moldoveni. Cum aş putea să mă urăsc pe mine însumi? Sunt moldovean şi mă mândresc cu asta, mi-s dragi cântecele, tradiţiile şi specificul moldovenesc. Dar ideea statului moldovenesc separat de România mi se pare inoportună. Din mai multe motive:

1. Bunicul meu, cetăţean român, nu a fost întrebat la 28 iunie 1940 dacă vrea să fie cetăţean al URSS. El a rămas cetăţean al României, şi dacă ar merge azi la Bucureşti cu certificatul său de naştere din 1923, ar căpăta pe loc dreptul să-şi transcrie certificatul de  naştere şi să-şi facă acte de tip nou.

2. La 2 august 1940 URSS „a creat” Republica Sovietică Socialistă Moldovenească printr-un decret al Sovietului Suprem, ceea ce contravenea chiar Constituţiei URSS în vigoare în acel moment, care prevedea că URSS poate doar primi în componenţa sa state deja existente.

3. În perioada 28 iunie-2 august 1940, dar şi, parţial, ulterior, în teritoriile Basarabiei şi Nordului Bucovinei au funcţionat legile RSS Ucrainene, ceea ce din punct de vedere juridic înseamnă OCUPAŢIE: când scoţi prin forţa armelor dintr-un teritoriu instituţiile legitime, şi fără să ai consimţământul populaţiei, institui alte legi şi alte instituţii – acestea, deci, nu pot fi altcum decât ilegitime.

4. În 1941 în baza legilor şi instituţiilor ilegitime au loc în „RSSM” „alegeri parlamentare” ilegitime, în urma cărora este „ales” un „Soviet Suprem” al „RSSM”, iar Parlamentul de azi al Republicii Moldova se află în legislatura a 18-a, adică îşi începe istoria instituţională cu momentul „alegerilor” din 1941. (acel Soviet Suprem fiind legislatura I). Da, aţi citit bine, în statul parlamentar Republica Moldova, instituţia fundamentală a puterii de stat care este Parlamentul provine dintr-o structură ilegitimă instaurată în urma unui act de ocupaţie. Ceea ce denotă în continuare mari probleme la capitolul „construcţie statală” în statul Republica Moldova.

5. În Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, din 27 august 1991, actul de ocupaţie din 28 iunie este condamnat. Cum orice stat se revendică de la principiile statuate în declaraţia lui de independenţă, instituţiile statului Republica Moldova ar fi trebuit să declare imediat, în spiritul propriilor lor angajamente asumate prin Declaraţia de Independenţă, demararea procesului de reunificare cu România.

6. Guvernul României a recunoscut condiţionat independenţa Republicii Moldova. În declaraţia sa din 3 septembrie, acesta afirma: „Proclamarea unui stat românesc independent pe teritorii anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin pactul Molotov-Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român”.

7. Constituţia Republicii Moldova, care menţionează termenii „popor moldovenesc” şi „limbă moldovenească” nu a fost supusă aprobării populare prin referendum. În comparaţie, Declaraţia de Independenţă, care condamna ocupaţia din 28 iunie 1940, a fost adoptată de aproape un milion de cetăţeni adunaţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Care act juridic să-l recunosc? Constituţia pe care ai mei n-au votat-o, aşa cum ar fi fost normal, sau Declaraţia de independenţă, votată în PMAN inclusiv de către bunicul meu care se afla acolo?

8. Prestaţia autorităţilor statului Republica Moldova în timpul războiului moldo-rus din Transnistria a fost mai mult decât strigătoare la cer, voluntarii şi poliţiştii primind în repetate rânduri ordine de la Chişinău să nu avanseze ci doar să-şi menţină poziţiile. Patrioţii români care au luptat la Nistru au fost sabotaţi programatic şi calculat chiar de către autorităţile care ar fi trebuit să-i conducă la victorie. Vreţi să fiu mândru de asta, domnule Druţă? De altfel, şi modul absolut impotent în care autorităţile moldoveneşti au gestionat şi gestionează rezolvarea conflictului transnistrean demonstrează absenţa aproape în totalitate, în Republica Moldova, a ceea ce se numeşte patriotism civic.

9. Autorităţile Republicii Moldova, în general aproape tot ceea ce numim elită politică, a folosit instituţia numită stat în aceşti peste 20 de ani, în scopul jefuirii moldovenilor, a menţinerii lor într-o stare de marasm social şi economic, a menţinerii lor la stadiu de populaţie, nu de cetăţeni, ca astfel să fie mai uşor de momit şi de minţit. Şi de furat. Din cauza modului în care un Snegur, Sangheli, Ciubuc, Voronin, au condus statul, peste  1 milion de cetăţeni au plecat. Este cea mai dură şi mai dureroasă palmă dată reprezentanţilor statului Republica Moldova, şi celor care doresc menţinerea acestui stat în scopul continuării afacerilor lor murdare. Mi s-ar putea spune că nu am o problemă cu statul, ci cu modul în care este condus statul. Da, dragi cititori, însă acest mod absolut inuman de a conduce statul este în Republica Moldova o regulă, nu o excepţie. Ceea ce denotă clar rostul şi rolul ansamblului de instituţii moştenite de la URSS şi transformate într-un stat independent de o elită sovietizată şi comunizată care nu dorea să-şi piardă poziţiile de putere, şi care în două decenii a făcut oamenilor dintre Prut şi Nistru, indiferent de naţionalitate şi limba vorbită, un rău comparabil cu deceniile anterioare de robie ideologică şi culturală sovietică: ei au menţinut şi au adâncit, prin sărăcire, abrutizarea oamenilor şi transformarea lor, treptat, în furnizori de servicii prin Europa şi Rusia, în loc să devină adevăraţi cetăţeni, demni, cu posibilitatea de a-şi investi banii acumulaţi în perioada sovietică în afaceri proprii care să le aducă posibilitatea de a trăi o viaţă asigurată şi normală, fără a fi furaţi sau măcelăriţi de racketul de stat din anii 1990 şi 2000 – o manifestare „glorioasă” a nomenclaturii comuniste „scăpate la libertate”. Decidenţii politici nu le-au creat cetăţenilor instituţii eficiente, care să se conducă de litera legii, care să nu pretindă un milion de şpăgi şi un miliard de autorizaţii pentru a-ţi începe o afacere şi a-ţi câştiga în mod cinstit existenţa. Ei nu s-au preocupat de cetăţeni, ei s-au preocupat de ei înşişi. Ceea ce în orice ţară normală reprezintă partener al mediului de afaceri în Republica Moldova a fost întotdeauna un izvor al piedicilor de tot felul puse în calea oamenilor cu iniţiativă. Şi să nu-mi spună nimeni că acum nu e aşa, chiar zilele trecute un investitor italian, Stefano Mercuri,  preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri Italieni din Moldova, a adus la cunoştinţa opiniei publice din Republica Moldova că am ratat construirea unei fabrici a companiei FIAT. El a declarat: „Ni se sugerează că ţara dumneavoastră ar avea nevoie de banii noştri, dar cu condiţia ca altcineva să se ocupe de administrarea lor. Mai mult, anumite grupuri oligarhice blochează intrarea în ţară a unor investitori mari”. Acest străin a înţeles foarte bine ce se întâmplă, de fapt, pe arena politică şi economică a Republicii Moldova.

10. Argumentele 1-7 reprezintă baza juridică care-mi dă mie, cetăţean al Republicii Moldova şi al României, dreptul şi obligaţia să cer şi să militez pentru refacerea integrităţii teritoriale a României. Argumentele 8-9 reprezintă motivaţia pentru care îmi manifest aceste doleanţe.

I-am prezentat mai sus domnului Druţă şi altora decalogul falimentului unui stat nejustificat şi ilegitim constituit şi perpetuat pe teritoriul României.

În calitate de Post-Scriptum voi adăuga că integrarea europeană a Republicii Moldova, chiar dacă se va realiza prin intermediul integrării statului independent R. Moldova în UE, nu va fi un impediment în calea militării pentru refacerea integrităţii teritoriale a României. Din contra, ea va fi un stimulent.

Aşa-i întotdeauna cu edificiile artificiale, ele nu stau mult timp în picioare. A se vedea şi cazul URSS.

Sunt unionist, militez pentru unirea Republicii Moldova cu România.

Despre căile de promovare şi de implementare vom discuta data viitoare.

 

Precizare: Mi s-a comunicat că l-am confundat pe Vitalie Ciobanu de la Chişinău cu Vitalie Ciobanu de la Roma, un bun român. Sunt convins, deci, că domnul Vitalie Ciobanu de la Roma împărtăşeşte aceleaşi opinii ca şi cei care au citit şi au apreciat articolul doamnei Eugenia Bulat, „Ucidem cuvântul „Ţară”?!”

Published in: on aprilie 2, 2011 at 4:01 am  Comments (13)