Renegatul

Lui îi place să pozeze îmbrăcat în haine naţionale, deoarece vrea să pară patriot. Bagă strâmbe la dreapta şi la stânga, deoarece aşa-i place lui. Când apare în platourile de televiziune, nimeni nu-i poate ajunge cu prăjina la nas. Se umflă în pene ca un curcan, priveşte în jur cu ochişorii lui răi de bufniţă buhăită şi guriţa lui întoarsă cu fundu-n sus. Şi… e mare. Are ţara la picioare. „Moldovean ca mine nu-i”, îi place să spună. Şi are dreptate. Nu mai există moldoveni ca el. Cu atâta ură pentru propriul neam. Îi place să-şi vorbească limba cu accent străin. Dar asta nici nu e prea important, nu?

„Importantă nu e limba, ci ceea ce punem pe limbă”, spunea o altă pasăre a politicii moldoveneşti, poreclită „Vulturul de la Băşcălia” şi jumulită demult. Aşa înţelegea el să explice „prostimii” ce-i cu pragmatismul şi cu politica economică avantajoasă. La explicat era bun şi Vulturul statalităţii moldoveneşti” de la Başcalia (expresia îi aparţie maestrului Constantin Tănase), dar şi Bufniţa de la Sadova, Străşeni. Cum se face, însă, că ne-a afectat criza, domnule demagog? Nu spuneai tot tu, ca ministru al economiei, că totul va fi bine? Şi ce-i cu delapidările alea în valoare de peste  70.000 de lei, domnule pretins cercetător ştiinţific (leit Victor Stepaniuc)?

Când economiştii mediocri nu se mai pot ocupa de meseria lor, se apucă de „patriotism” şi „dragoste de ţară”. Când ei lasă statul într-o sărăcie lucie, pe marginea prăpastiei, nu le mai rămâne altceva de făcut decât să croiască noi state pe harta Europei.

Eu înţeleg tentaţia de a apărea ca erou salvator. Mă tem însă că prin „panouri misterioase” nu vei apărea în faţa oamenilor ca erou, ci ca laş şi demagog. Lucrurile trebuie spuse pe faţă.

Eu înţeleg să-ţi construieşti o anumită imagine, dar cel puţin fă-o mai cu talent, domnule renegat. Nu suntem cu toţii carne de tun pentru visele tale de mărire. Eşti penibil şi ridicol, şi nici măcar nu-ţi dai seama de asta.

Reclame
Published in: on martie 31, 2011 at 1:50 pm  Comments (2)  

Magheru, nemţii, Ceauşescu

Zilele trecute, treceam pe bulevardul Magheru, îndreptându-mă în direcţia Pieţei Universităţii. La trecerea de pietoni de vizavi de cinematograful Patria, am auzit în spatele meu vorbindu-se nemţeşte. Erau câţiva tineri, după toate probabilităţile, turişti (aveau şi rucsacuri în spate), care priveau în jur cu mirare şi sporovăiau între ei. Am grăbit pasul, însă urechea a mai prins timp de aproape jumătate de minut dialogul lor. Nu cunosc germana, nu le înţelegeam cuvintele. Cu excepţia unuia. Acesta apărea în vorbire la fiecare câteva secunde. Cuvântul era „Ceauşescu”.

M-am gândit apoi, timp de câteva minute, la ultimii 21 de ani şi ceva din viaţa românilor. Mama îmi povestea că în decembrie 1989 mă adormea în timp ce de la ecranul televizorului intrau în casele de pe ambele maluri ale Prutului, inclusiv în casa noastră, imaginile celebre ale evenimentului pe care unii îl numesc revoluţie, alţii lovitură de stat, iar alţii – diversiunea lui Iliescu şi a camarazilor săi cu legături trainice la Moscova. Indiferent de adevăratul sens a ceea ce s-a întâmplat atunci, un lucru e clar: în România a intervenit o schimbare a regimului politic.

Întrebarea care mă rodea după ce am luat distanţă de turiştii germani era: odată cu schimbarea regimului, am intrat pe deplin într-o nouă epocă? Dacă da, de ce simbolurile acesteia din ultimele două decenii nu le-au substituit pe cele vechi?

Ni s-a spus că tranziţia s-a terminat, că am intrat într-o nouă fază de dezvoltare, odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Cât mai trebuie, totuşi, să aşteptăm până când vestigiile noii epoci le vor substitui pe cele vechi nu doar în mentalul unora dintre români, dar şi în modul în care este privită din exterior România? Aceste vestigii, simboluri, există deja? Sau încă urmează a fi create?

Published in: on martie 30, 2011 at 11:05 pm  Comments (1)