Ucidem cuvântul Ţară?!…

 

Restanţe. Restanţe. Restanţe. Întind, în sfârşit, mâna spre volumul  ’’A treia forţă: România profundă’’*. Deschisă la întâmplare, cartea mă dă imediat cu capul de realitate: ’’Am ajuns să considerăm reală, în firea lucrurilor, viaţa noastră de sclavi fericiţi. Suntem atât de angrenaţi în sistem, atât de  fragmentaţi, sfârtecaţi, catalogaţi, formataţi, încât nu ne mai dăm seama  că trăim un coşmar. (…). Să privim în jur. Totul a devenit excesiv, obez, proliferant  – de la plodul îndopat cu E-uri până la securistul supraponderal, de la viloaiele construite fără nici o noimă la bolizii de oţel gonind pe şoselele desfundate care duc… unde? Nimic nu-şi mai are ritmul şi rostul. Nimic nu mai este viu, natural. (…) În ziua de azi normal este să te sincronizezi cu anormalul (…)”.
-Eco!** exclami. Asta e! Pentru că fenomenul care te-a răvăşit cel mai mult în ultimul timp ţine exact de această percepţie. Alături de atâtea altele, – bune şi rele, acasă, în vacanţă, ai trăit, întâi de toate, stupefacţia pentru felul în care este folosit/înţeles, azi, în Basarabia, cuvântul ţară (Ţară). Amploarea pe care a luat-o acest  fenomen lingvistic. E o problemă? Da, o problemă. Şi gravă.
Cuvântul ţară (Ţară), după ce că (substituit cuvântului imperiu) fusese pedalat  cu asupra de măsură în perioada sovietică (Şiroka strana moia rodnaia*** etc., vă amintiţi),  avea pentru noi o semnificaţie clară: URSS-ul era pentru noi ţara! adică, Imperiul Rus. În rest, ştiam că, de fapt, trăiam într-o republică – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) –, pe care (am înţeles mai apoi) ne-au creat-o Ribbentrop şi Molotov. Aşa se face că a trebuit să redescoperim ce înseamnă, pe adevăratelea, cuvântul ţară (Ţară).
În anii 1989, cu moarte pre moarte călcând, cuvântul ţară se ridică în toată statura sa, recăpătându-şi pentru noi adevărata sa semnificaţie: ţară (Ţară!), în mod absolut logic, devine pentru noi,  cetăţenii Republicii Moldova  (succesoare a RSSM), ţara noastră, Ţara-Mamă, România. Aşa gândeam, aşa pronunţam, atribuind cuvântului anume acest sens. Şi lucrurile erau  limpezi ca bună ziua. Când cineva spunea: am fost la ţară, însemna că a fost la vatră, la sat. Când zicea că se duce/a fost  în ţară (Ţară), era clar că a fost anume în ţară, adică,  în România. Când cineva mergea într-o localitate din teritoriul republicii (republicii!),  zicea: am fost în nord, la Briceni, or: am fost în sud, la Cimişlia. Simplu şi clar. Când  oficialul se deplasa în teritoriul republicii (republicii!), se spunea ( la ştiri, de ex.): – Cutare (sau Cutărică) s-a dus într-o vizită de lucru în nordul republicii, la Glodeni etc. (sau: în sudul republicii, la Cimişlia etc.). Şi iar era clar şi la locul lui. Geografic şi lingvistic. Şi numai atunci când oficialul mergea, cu adevărat, în ţară (înŢară!), buletinele de ştiri anunţau: Cutare oficial a avut o întâlnire la vârf în ţară (în Ţară). Despre elevii/studenţii noştri se spunea că învaţă (sau îşi fac studiile) în Ţară. Şi era clar ca lumina zilei unde era Ţara şi unde era Republica. Mai mult, cuvântul, spus la locul lui, oferea o claritate în plus asupra situaţiei  noastre de provincie românească înstrăinată, în stadiu de contorsionată tranziţie, în căutarea  drumului juridic de la republică la/spre ţară. Pronunţarea corectă a acestei sfinte noţiuni echivala cu exprimarea unei atitudini, a unui vis, ideal, a unei credinţe care se transmiteau, de la om la om. Era un cod, dacă vreţi, care, explicit, însemna: – Văd şi mărturisesc:  locuiesc într-o republică. Ştiu că am ţară, ştiu care e Ţara mea. Merg/mergem spre ea. Vom ajunge. A  pronunţa cuvântul ţară  însemna a avea atitudine, a fi parte dintr-un front, lingvistic, dacă vreţi, căci, în Basarabia, ostaşi sunt până şi cuvintele.
Diversiunea asupra cuvântului ţară s-a făcut simţită la puţin după istoricul 1989. Şi orice suflet atent s-a întrebat: – Cine vrea să ucidă cuvântul ţară?! Răspunsul era/este ştiut: comuniştii, cozile de topor, KGB-ul. De prin 1994, cu venirea la putere a agro-comuniştilor, trecând pe lângă Preşedinţie, spre ex., ne tot întrebam: – Ce au ei în comun cu Tricolorul?! (la fel: cu Stema, cu Imnul republicii, cu noţiunea de Ţară şi cu Suveranitatea). În timp, ne-au arătat ce au, detronând Imnul ’’Deşteaptă-te, române!’’,  insultând Tricolorul cu calificativul de steag fascist, fabricând scandaluri de bâlci cu Ţara-Mamă etc. Nu avem semne de întrebare privind faptul cine a avut/are interesul să ucidă (prin golire de sens!) cuvântul Ţară. Tristeţea cea mare însă nu e aici. Halal lor. Cu noi însă ce se întâmplă?! Căci, de la o vreme, prin strădania multor chemaţi (?…) să facă media în  provincia noastră (atât în presa scrisă, cât şi în cea electronică), prin guriţa oamenilor noştri (!), doar ţară şi numai ţară este numită Basarabia. Să fi murit cuvântul republică ?!…
La început, lucrurile se arătau a fi accidentale. Pronunţat inadecvat (cuvântul ţară, sic) de către tinerii (sau mai puţin tinerii) jurnalişti, gafa mi se părea o pretenţioasă stângăcie. Mă amuzam uneori, auzind la Ştiri: Premierul Vasile Tarlev a făcut  o vizită de lucru în ţară. Măi-măi?!! Şi imaginea vajnicului nostru premier, aflat pe ici-colea pe la Anenii Noi, se suprapunea imaginii Ţării-Mamă, de la litoralul Mării Negre până în Ardeal, peste care acesta… păşea vajnic în ’’vizită de lucru’’.  Când auzeam: Şi acum, timpul probabil în ţară! , râdeam amar: Ei da?!…, iar harta schiloditei noastre provincii, peste care se plimba arătătorul crainicului, se amalgama involuntar imaginii Ţării-Mamă, din munţii încărcaţi de molid ai căreia  am admirat cum respiră spre cer însuşi Dumnezeu.
Ei bine, acum mi-a pierit gustul de amuzament. Acum îmi vine sa iau de guler pe imberb! Da’ nu se poate, că nu-i civilizat. Civilizat însă este să dormi cu ochii deschişi şi să nu-ţi dai seama jocul cui  faci,  de bunăvoie şi nesilit de nimeni!…
E mare, mare de tot puterea cuvintelor. Chiar să nu înţelegem asta?! În zadar oare scria Eminescu: Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră?!…
Scrie Dan Botta, în Criterionul anilor treizeci****, că graiul ridică lucrurile lumii până la ideea lor. Un cuvânt, zice, se irizează întotdeauna de complexul ideal de relaţii din care s-a născut, el este,  efigia lucrului desemnat; apoi (precum  în graiul îngerilor!), cuvintele se identifică ideii şi (o, Doamne!) orice cuvânt tinde să se realizeze. El (cuvântul) are această stranie virtute, această putere magnetică de a modifica (…). Cuvintele sunt acte şi atitudini care se transmit, mai scrie Dan Botta, ele  prezidă (adică guvernează!) şi, tot ele, ca forme ale ideii, (ca şi) incarnaţii ale elanului primordial, au putere operantă până la limitele lumii(!).
Şi atunci: ce idee poartă în sine cuvântul ţară cu referire la Basarabia?… Ce  idee tinde să realizeze?… Ce putere operantă conservă în sine cuvântul ţară, atunci când îi reducem (!) înţelesul până la  cel de republică?!…
Nu, categoric nu, un om conştient de puterea cuvântului nu va folosi, în nici un caz, cuvântul ţară (Ţară!) cu privire la Basarabia. Din principiu.

Eugenia BULAT


’’A treia forţă: România profundă’’*, de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon. Bucureşti, Logos, 2008.
**Din italiană: – Iată!
***Din limba rusă: Necuprinsă-i ţara mea natală (…).
****Revista ’’Criterion’’, redactată în anii ’30 de către Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Dan Botta ş.a. intelectuali români de marcă din perioada interbelică.

NOTĂ: Este pentru prima dată când postez pe blog un articol de analiză care nu-mi aparţine. Subscriu la ideile expuse mai sus de către distinsa poetă, mentor al unei întregi generaţii de tineri din partea stângă a Prutului, doamna Eugenia Bulat. Articolul este preluat de pe site-ul revistei „Literatura şi Arta”.

Sursa:

http://www.literaturasiarta.md/pressview.php?l=ro&idc=158&id=2515&zidc=1

Anunțuri
Published in: on Februarie 5, 2011 at 6:52 pm  Comments (1)  

The URI to TrackBack this entry is: https://dannicu.wordpress.com/2011/02/05/ucidem-cuvantul-tara/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Perfect de acord cu rolul cuvântului în formularea universului simbolic. Întrebarea (marea întrebare) este: este evoluţia lingvistică (şi, deci, a universului/universurilor simbolic/simbolice) rezultatul unei voinţe conştiente? Reformulată, în ce măsură poate fi evoluţia limbii manipulată într-un scop politic, indiferent care ar fi el? Sau atribuim limbii o evoluţie organică, şi atunci ea se adaptează schimbărilor universului simbolic, nu invers?

    Pentru că, dacă răspunsul la cea din urmă întrebare este afirmativ, a refuza folosirea cuvântului „ţară” în noul context este reacţionar, înseamnă doar a te opune unui nou univers simbolic, a cărui victorie asupra limbii este inevitabilă. Aplicat la cazul de faţă, forţând folosirea cuvântului „ţară” referitor la România, dacă universul simbolic nu mai reflectă acest lucru, va fi respinsă ca pe un corp simbolic străin. Să nu fiu suspectat de rea-credinţă, ce discut aici e o ipoteză (pe care am formulat-o la începutul paragrafului).

    În funcţie de cum răspundem la întrebările pe care le-am formulat în primul paragraf, şi asumând că avem un scop politic, putem decide dacă trebuie să acţionăm asupra limbii pentru a obţine efecte asupra universului simbolic, sau invers.
    Dan, aştept răspunsul tău la dilema asta după care revin cu altele.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: