Ucidem cuvântul Ţară?!…

 

Restanţe. Restanţe. Restanţe. Întind, în sfârşit, mâna spre volumul  ’’A treia forţă: România profundă’’*. Deschisă la întâmplare, cartea mă dă imediat cu capul de realitate: ’’Am ajuns să considerăm reală, în firea lucrurilor, viaţa noastră de sclavi fericiţi. Suntem atât de angrenaţi în sistem, atât de  fragmentaţi, sfârtecaţi, catalogaţi, formataţi, încât nu ne mai dăm seama  că trăim un coşmar. (…). Să privim în jur. Totul a devenit excesiv, obez, proliferant  – de la plodul îndopat cu E-uri până la securistul supraponderal, de la viloaiele construite fără nici o noimă la bolizii de oţel gonind pe şoselele desfundate care duc… unde? Nimic nu-şi mai are ritmul şi rostul. Nimic nu mai este viu, natural. (…) În ziua de azi normal este să te sincronizezi cu anormalul (…)”.
-Eco!** exclami. Asta e! Pentru că fenomenul care te-a răvăşit cel mai mult în ultimul timp ţine exact de această percepţie. Alături de atâtea altele, – bune şi rele, acasă, în vacanţă, ai trăit, întâi de toate, stupefacţia pentru felul în care este folosit/înţeles, azi, în Basarabia, cuvântul ţară (Ţară). Amploarea pe care a luat-o acest  fenomen lingvistic. E o problemă? Da, o problemă. Şi gravă.
Cuvântul ţară (Ţară), după ce că (substituit cuvântului imperiu) fusese pedalat  cu asupra de măsură în perioada sovietică (Şiroka strana moia rodnaia*** etc., vă amintiţi),  avea pentru noi o semnificaţie clară: URSS-ul era pentru noi ţara! adică, Imperiul Rus. În rest, ştiam că, de fapt, trăiam într-o republică – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) –, pe care (am înţeles mai apoi) ne-au creat-o Ribbentrop şi Molotov. Aşa se face că a trebuit să redescoperim ce înseamnă, pe adevăratelea, cuvântul ţară (Ţară).
În anii 1989, cu moarte pre moarte călcând, cuvântul ţară se ridică în toată statura sa, recăpătându-şi pentru noi adevărata sa semnificaţie: ţară (Ţară!), în mod absolut logic, devine pentru noi,  cetăţenii Republicii Moldova  (succesoare a RSSM), ţara noastră, Ţara-Mamă, România. Aşa gândeam, aşa pronunţam, atribuind cuvântului anume acest sens. Şi lucrurile erau  limpezi ca bună ziua. Când cineva spunea: am fost la ţară, însemna că a fost la vatră, la sat. Când zicea că se duce/a fost  în ţară (Ţară), era clar că a fost anume în ţară, adică,  în România. Când cineva mergea într-o localitate din teritoriul republicii (republicii!),  zicea: am fost în nord, la Briceni, or: am fost în sud, la Cimişlia. Simplu şi clar. Când  oficialul se deplasa în teritoriul republicii (republicii!), se spunea ( la ştiri, de ex.): – Cutare (sau Cutărică) s-a dus într-o vizită de lucru în nordul republicii, la Glodeni etc. (sau: în sudul republicii, la Cimişlia etc.). Şi iar era clar şi la locul lui. Geografic şi lingvistic. Şi numai atunci când oficialul mergea, cu adevărat, în ţară (înŢară!), buletinele de ştiri anunţau: Cutare oficial a avut o întâlnire la vârf în ţară (în Ţară). Despre elevii/studenţii noştri se spunea că învaţă (sau îşi fac studiile) în Ţară. Şi era clar ca lumina zilei unde era Ţara şi unde era Republica. Mai mult, cuvântul, spus la locul lui, oferea o claritate în plus asupra situaţiei  noastre de provincie românească înstrăinată, în stadiu de contorsionată tranziţie, în căutarea  drumului juridic de la republică la/spre ţară. Pronunţarea corectă a acestei sfinte noţiuni echivala cu exprimarea unei atitudini, a unui vis, ideal, a unei credinţe care se transmiteau, de la om la om. Era un cod, dacă vreţi, care, explicit, însemna: – Văd şi mărturisesc:  locuiesc într-o republică. Ştiu că am ţară, ştiu care e Ţara mea. Merg/mergem spre ea. Vom ajunge. A  pronunţa cuvântul ţară  însemna a avea atitudine, a fi parte dintr-un front, lingvistic, dacă vreţi, căci, în Basarabia, ostaşi sunt până şi cuvintele.
Diversiunea asupra cuvântului ţară s-a făcut simţită la puţin după istoricul 1989. Şi orice suflet atent s-a întrebat: – Cine vrea să ucidă cuvântul ţară?! Răspunsul era/este ştiut: comuniştii, cozile de topor, KGB-ul. De prin 1994, cu venirea la putere a agro-comuniştilor, trecând pe lângă Preşedinţie, spre ex., ne tot întrebam: – Ce au ei în comun cu Tricolorul?! (la fel: cu Stema, cu Imnul republicii, cu noţiunea de Ţară şi cu Suveranitatea). În timp, ne-au arătat ce au, detronând Imnul ’’Deşteaptă-te, române!’’,  insultând Tricolorul cu calificativul de steag fascist, fabricând scandaluri de bâlci cu Ţara-Mamă etc. Nu avem semne de întrebare privind faptul cine a avut/are interesul să ucidă (prin golire de sens!) cuvântul Ţară. Tristeţea cea mare însă nu e aici. Halal lor. Cu noi însă ce se întâmplă?! Căci, de la o vreme, prin strădania multor chemaţi (?…) să facă media în  provincia noastră (atât în presa scrisă, cât şi în cea electronică), prin guriţa oamenilor noştri (!), doar ţară şi numai ţară este numită Basarabia. Să fi murit cuvântul republică ?!…
La început, lucrurile se arătau a fi accidentale. Pronunţat inadecvat (cuvântul ţară, sic) de către tinerii (sau mai puţin tinerii) jurnalişti, gafa mi se părea o pretenţioasă stângăcie. Mă amuzam uneori, auzind la Ştiri: Premierul Vasile Tarlev a făcut  o vizită de lucru în ţară. Măi-măi?!! Şi imaginea vajnicului nostru premier, aflat pe ici-colea pe la Anenii Noi, se suprapunea imaginii Ţării-Mamă, de la litoralul Mării Negre până în Ardeal, peste care acesta… păşea vajnic în ’’vizită de lucru’’.  Când auzeam: Şi acum, timpul probabil în ţară! , râdeam amar: Ei da?!…, iar harta schiloditei noastre provincii, peste care se plimba arătătorul crainicului, se amalgama involuntar imaginii Ţării-Mamă, din munţii încărcaţi de molid ai căreia  am admirat cum respiră spre cer însuşi Dumnezeu.
Ei bine, acum mi-a pierit gustul de amuzament. Acum îmi vine sa iau de guler pe imberb! Da’ nu se poate, că nu-i civilizat. Civilizat însă este să dormi cu ochii deschişi şi să nu-ţi dai seama jocul cui  faci,  de bunăvoie şi nesilit de nimeni!…
E mare, mare de tot puterea cuvintelor. Chiar să nu înţelegem asta?! În zadar oare scria Eminescu: Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră?!…
Scrie Dan Botta, în Criterionul anilor treizeci****, că graiul ridică lucrurile lumii până la ideea lor. Un cuvânt, zice, se irizează întotdeauna de complexul ideal de relaţii din care s-a născut, el este,  efigia lucrului desemnat; apoi (precum  în graiul îngerilor!), cuvintele se identifică ideii şi (o, Doamne!) orice cuvânt tinde să se realizeze. El (cuvântul) are această stranie virtute, această putere magnetică de a modifica (…). Cuvintele sunt acte şi atitudini care se transmit, mai scrie Dan Botta, ele  prezidă (adică guvernează!) şi, tot ele, ca forme ale ideii, (ca şi) incarnaţii ale elanului primordial, au putere operantă până la limitele lumii(!).
Şi atunci: ce idee poartă în sine cuvântul ţară cu referire la Basarabia?… Ce  idee tinde să realizeze?… Ce putere operantă conservă în sine cuvântul ţară, atunci când îi reducem (!) înţelesul până la  cel de republică?!…
Nu, categoric nu, un om conştient de puterea cuvântului nu va folosi, în nici un caz, cuvântul ţară (Ţară!) cu privire la Basarabia. Din principiu.

Eugenia BULAT


’’A treia forţă: România profundă’’*, de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon. Bucureşti, Logos, 2008.
**Din italiană: – Iată!
***Din limba rusă: Necuprinsă-i ţara mea natală (…).
****Revista ’’Criterion’’, redactată în anii ’30 de către Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Dan Botta ş.a. intelectuali români de marcă din perioada interbelică.

NOTĂ: Este pentru prima dată când postez pe blog un articol de analiză care nu-mi aparţine. Subscriu la ideile expuse mai sus de către distinsa poetă, mentor al unei întregi generaţii de tineri din partea stângă a Prutului, doamna Eugenia Bulat. Articolul este preluat de pe site-ul revistei „Literatura şi Arta”.

Sursa:

http://www.literaturasiarta.md/pressview.php?l=ro&idc=158&id=2515&zidc=1

Published in: on februarie 5, 2011 at 6:52 pm  Comments (1)  

Pentru voi, toţi cei care căutaţi un sens…

Voi nu puteţi să vedeţi viitorul. Dumnezeu nu v-a înarmat cu binocluri pentru a scruta ziua care va veni. Trăiţi doar Spiritul Crăciunului prezent, şi ca să înţelegeţi ce va veni n-aveţi altă opţiune decât să vă întoarceţi la trecut.

Se află printre voi oameni enigmatici, dar şi unii care-şi deschid porţile sufletului foarte rapid, deoarece doresc să ofere lumii ceea ce au de oferit. Se află unii care nu stau prea mult pe gânduri înainte să facă sau să spună ceva, dar şi unii calculaţi, ordonaţi, bine organizaţi.

Voi mergeţi, alergaţi, învăţaţi, pierdeţi timpul pe Facebook, vă deschideţi bloguri sau desenaţi pe şerveţele chipuri de turci printre litere armeneşti, nu răspundeţi la „ce mai faci” deşi sunteţi on-line dar staţi pe „invisible” ca alţii să creadă că nu sunteţi, apăreţi şi dispăreţi ca nişte năluci, vă enervaţi, vă daţi în cap unii altora prin comentarii acide…

Voi scrieţi, mulţi aţi scris şi înainte, alţii începeţi abia acum, dar scrieţi, cineva vă acuză că sunteţi amatori, agramaţi, ba chiar ar vrea să nu existaţi, fără să înţeleagă că şi voi sunteţi la fel, doar că v-aţi născut mai târziu, nu vrea să vă înţeleagă, dar voi oricum scrieţi, la fel de insistent. Chiar atunci când sunteţi acuzaţi pe nedrept că aveţi „protectori” sus-puşi.

Voi vă luaţi pseudonime cu rezonanţă regalistă şi est-asiatică, sau greacă bizantină şi kirghiză, sau nobilă şi slaviciană. Şi aveţi întotdeauna propria părere asupra a ceea ce se întâmplă. Voi staţi noaptea la calculator, pentru că aşa-i mai interesant. Nu încercaţi să păreţi cine nu sunteţi, nu simţiţi decât nepăsare, dar uneori vă amintiţi că departe (în alt capăt al oraşului) se mai află cineva ca voi, şi atunci intraţi on-line şi daţi de ştire că mai existaţi. Dar asta se întâmplă rar de tot.

Vă enervează când sunteţi întrebaţi „ce mai faci”, şi de aceea nici nu răspundeţi. Vi se pare prea banală întrebarea, iar voi vânaţi numai originalul, numai unicul. Uitaţi prea repede anumite lucruri. Şi sunteţi copilăroşi…

Unii dintre voi citesc science-fiction şi ascultă muzică celtică, alţii zic că-i pasionează mitologia celtică. Alţii citesc doar fantasy. Roger Zelazny v-ar pune bucuros în vreo continuare a „Cronicilor din Amber”, dac-ar mai fi pe-aici. Dar pentru că el a plecat în Tir na nOg, altcineva va trebui să scrie alte cronici.

Unii s-au lăsat de scris science-fiction şi fantasy, deşi promiteau. Au lăsat totul pe mâna lui „altcineva”.

Multe lucruri vă diferenţiază, dar cu toţii căutaţi un sens. Pentru voi sunt toate aceste rânduri.

Şi aceste întrebări…

Pentru ce luptaţi? Merită? De ce sunteţi atât de nepăsători? De ce vă e atât de greu să vorbiţi? De ce apăreţi şi dispăreţi ca nişte spectre?

Şi deasupra a toate aceste, pluteşte imaginea unui castel la malul stâncos al mării, iar în el, imaginea unei siluete zvelte, cu ochi mari şi limpezi, cu un zâmbet jucăuş în colţul gurii. Priveşte în zare cu atenţie, să vadă ce culoare are pânza corăbiei care se apropie lin, căpătând contur. Pare absentă, dar gândurile îi roiesc cu viteză. Şi numai Dumnezeu ştie la ce se gândeşte…

În curând, vor veni furtunile cele mari. Vom reuşi să ancorăm la timp?

Published in: on februarie 3, 2011 at 1:42 am  Comments (4)  

Egipt

 

Aţi putea trăi timp de 30 de ani într-o ţară în care s-a decretat stare de urgenţă permanentă?

Cu drepturile constituţionale suspendate, cu poliţia atotputernică şi posibilitatea de a fi arestaţi şi deţinuţi fără motiv, egiptenii au mai avut a se confrunta şi cu sărăcia, cu lipsa locurilor de muncă. Ingredientele perfecte pentru o explozie de ură şi mânie. Nu degeaba prima zi a manifestaţiilor (25 ianuarie) s-a numit „Ziua mâniei”

Acum, totul a explodat şi se pare că mişcarea va avea succes, pe fondul refuzului armatei de a mai reprima prin violenţă nişte manifestaţii care au depăşit cu mult limita la care ele mai pot fi domolite fără a se face multe victime. Astăzi, un milion de oameni sunt aşteptaţi în piaţa Tahrir din Cairo. Ultimele veşti de pe live-blogul Al-Jazeera raportează o stare de spirit pozitivă în rândurile protestatarilor, şi chiar „un iz al victoriei” care planează în aer. În ciuda celor peste 130 de victime înregistrate în opt zile de revoltă.

Starea de urgenţă despre care vorbeam anterior a fost prelungită atâta timp de un regim aliat al Statelor Unite cu scopul de a preveni ascensiunea islamiştilor la putere, şi transformarea celei mai populate ţări arabe, a aliatului-cheie al SUA în lumea arabă, într-un bastion al fundamentalismului şi într-o bază sigură pentru activităţile teroriste adiacente.

Au existat deja voci care s-au întrebat dacă revoluţia Egiptului nu se va termina la fel ca revoluţia Iranului, în 1979. Nu este exclus. Însă evenimentele au propulsat în fruntea mişcării contestatare un jurist, laureat al premiului Nobel pentru pace, fost student în Elveţia şi SUA şi fervent susţinător al democraţiei, Mohamed ElBaradei. Fostul şef al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică sub egida ONU, a preluat conducerea în stradă, aflându-se alături de protestatari de mai multe zile. Ieri am aflat că principala organizaţie islamică, Fraţii Musulmani, a acceptat rolul de conducător al lui ElBaradei, oferindu-i acestuia un mandat pentru negocierea schimbării de putere şi instaurarea unui guvern de uniune naţională.

Viziunile din tabăra contestatară se vor despărţi după înlăturarea actualului regim dictatorial al lui Hosni Mubarak, unii dorind democraţie, iar alţii căutând să formeze un stat islamic. Rolul lui ElBaradei de conducător actual al revoluţiei poate înclina decisiv balanţa în favoarea democraţiei, acesta având şanse mari să preia conducerea statului în calitate de preşedinte ales. Alegerile prezidenţiale nu au fost încă declarate, dar ar trebui să aibă loc în septembrie 2011, şase ani după primul scrutin pentru funcţia supremă în stat din istoria ţării, în 2005. Europenii şi americanii sunt şi ei interesaţi ca lucrurile să o ia pe această cale, şi ei vor încerca să influenţeze situaţia pe cât posibil. Un regim democratic instaurat într-o ţară arabă pe calea unei revolte populare, a unei opţiuni clare a poporului, ar fi o premieră pe scena politică a lumii, ar lovi în paradigma realistă dură de concepere a relaţiilor internaţionale şi, mai cu seamă, ar slăbi poziţia susţinătorilor fermi ai lui Huntington şi a tezei sale culturaliste a ciocnirii civilizaţiilor. Un regim democratic care să mai şi menţină Egiptul ca aliat al SUA, în afara terorismului mondial, ar fi la Washington cea mai dorită variantă de rezolvare a crizei. Pentru guvernul american este mai de dorit să aibă drept aliat o democraţie, decât o dictatură. Dă mai bine la imaginea serios şifonată a SUA, cunoscute prin susţinerea pe care au acordat-o în trecut unor regimuri dictatoriale în schimbul susţinerii politicii lor globale.

Ultimele două-trei zile au adus unda de şoc a crizei egiptene şi în sfera economică, indicii bursieri din Egipt scăzând cu peste 1000 de puncte faţă de nivelul din 13 ianuarie. Statutul de ţară al Egiptului a fost redus de la „stabil” la „negativ”, de către agenţia Fitch, iar preţul mondial al petrolului a crescut cu 4,3%. Au fost afectate bursele europene şi asiatice, iar băncile franceze şi britanice au cel mai mare grad de risc faţă de evenimentele din Egipt.

Urmăresc situaţia în continuare, şi dacă va fi nevoie, voi mai reveni la temă.

Published in: on februarie 1, 2011 at 7:44 am  Comments (2)