Cumpăna

Când i se întâmplă ceva rău, românul spune: „la grea cumpănă am ajuns”. Faptul în sine este interesant, pentru că denotă o concepţie specifică a confruntării cu răul, cu necazul. La prima vedere, am putea spune: aşa au înţeles strămoşii noştri, aşa înţelegem şi noi, ca urmaşi ai lor, rezistenţa în faţa a ceea ce ne copleşeşte şi ne alterează fiinţa – un hazard, un joc al circumstanţelor. Cine poate spune cu certitudine în ce direcţie o va lua greutatea de la un capăt al cumpenei? Ea se află în afara puterii noastre, noi ne aflăm în puterea ei. Iar deplasarea ei va depinde de ghidarea unei mâini invizibile, de care ne temem şi pe care o urâm. Sau o iubim? Nu mi-e foarte clar…

S-ar putea crede că ne-au rămas ceva din genele gladiatorilor romani, care priveau cu frică şi speranţă spre degetul împăratului din tribună. O va lua… în sus? Sau în jos? Viaţă sau moarte? Existenţă sau dispariţie? Cum atfel ne putem explica această predilecţie pentru voia întâmplării? Gladiatorul zăcea pe nisipul fierbinte, în arenă , adică… arină, sau anină. El aştepta tăcut deznodământul. Aştepta cumpăna să-l ridice în sus, spre viaţă. Sau să-l coboare spre Infern.

Cumpăna noastră pare că semnifică însăşi aplecarea în faţa destinului. Cedarea facultăţilor de opunere, de rezistenţă, unor forţe care se află dincolo de înţelegerea noastră, dar în faţa cărora ne este scris în ADN să ne supunem. Să fie, oare, indiferenţă? Să fie nimic mai mult decât… un dat din mână a pustiu? Nu cred că este valabilă această interpretare. Ea a fost scoasă la lumină în vremuri de tristă faimă, şi ne-a fost chiar inoculată prin intermediul promovării tăcerii în faţa minciunii şi a acceptării ei tacite, a resemnării în faţa nedreptăţii şi a stârpirii din rădăcină a spiritului liber, propriu fiecărui om, ca şi grupurilor de oameni.

Cumpăna românilor înseamnă, în opinia mea, o provocare, o întrecere cu destinul. Când avem în cumpănă lucrurile bune din vieţile noastre, la care ţinem, când în balanţă sunt puse cele mai dragi simţăminte, libertatea, dragostea, când ura şi distrugerea ameninţă să pună stăpânire pe minţile, trupurile şi posesiunile noastre, atunci găsim în noi puteri nebănuite, care înclină cumpăna înapoi, în starea ei iniţială de echilibru, din care mâna puternică a răului a scos-o. Şi chiar dacă această stare de echilibru pe care o preţuim atât de mult nu însemnează, în ochii cuiva venit din afară, de exemplu, decât stagnare, lâncezeală, păstrare a noastră într-o stare de provizorat pe care o considerăm eternă şi o tratăm ca atare, un lucru rămâne clar: tot avem pentru ce să ne bucurăm. Dacă încă nu găsim în noi forţe ca să ieşim din minorat, măcar să conştientizăm că avem puterea să ne păstrăm aşa cum suntem. Şi să ne bucurăm că reuşim să menţinem cumpăna în stare de echilibru. Mi s-ar putea imputa că aprob aflarea poporului nostru într-o situaţie pe care puţini aparţinători ai lui o evaluează corect, ca fiind una de stagnare. Eu aş vrea, însă, ca o majoritate a compatrioţilor noştri să conştientizeze măcar acea putere minimă de care vorbeam mai devreme. Să abandoneze percepţia greşită a cumpenei, şi s-o achiziţioneze pe cea corectă. Ar fi un punct de început. Firav, nesigur, aproape de neobservat, dar totuşi… existent. Care ne-ar putea duce mai departe. Poate atunci vom învăţa să considerăm aflarea noastră pe acest pământ ca o şansă să ducem o viaţă demnă, curajoasă, şi nu o povară, o sarcină grea de tras la deal, aşa cum încă o mai consideră mulţi.

Fără îndoială, cumpăna va începe să se încline din nou, de data aceasta în direcţia pe care noi i-o imprimăm. Asta, însă, doar după ce vom conştientiza că avem puterea să o deplasăm unde dorim.

Dan Nicu

Sursa: INFOPRUT

Reclame
Published in: on ianuarie 30, 2011 at 9:11 am  Comments (1)  

Când tragedia umană se transformă în cal de bătaie

Am urmărit cu consternare ştirile despre atentatul terorist din aeroportul Domodedovo. Bilanţul trist: 35 de morţi şi aproape 200 de răniţi. Urmărind astăzi discuţiile legate de întâmplarea de la Moscova, de pe mai multe forumuri din Republica Moldova, Ucraina şi Rusia, am constatat câteva fenomene care ridică semne serioase de întrebare asupra măsurii în care anumiţi internauţi îşi păstrează calitatea de Oameni, cu care i-a învestit Cel de Sus odată cu apariţia lor pe lume.

Am citit, la început, articolul-dezminţire „Presa rusă foloseşte dezinformarea transnistreană”, postat pe portalul UNIMEDIA. Jurnaliştii de la Chişinău îşi exprimă protestul faţă de preluarea unui articol cu titlul „Moldova aplaudă atentatul terorist din Rusia şi se bucură de decesul cetăţenilor ruşi”, de către presa rusă de la agenţia transnistreană RIA Dniester. Numita agenţie de ştiri atribuie unor comentarii postate de către cititorii portalului UNIMEDIA un caracter reprezentativ pentru întreaga populaţie a Republicii Moldova.

Am accesat portalul rus Newsland, care a preluat „ştirea” transnistreană, ca să văd reacţiile ruşilor după citirea dezinformării. La adresa  http://newsland.ru/news/detail/id/621639/cat/94/  am putut testa pe propria-mi piele de moldovean ura provocată intenţionat în rândurile populaţiei ruse faţă de cei ca mine. Unul dintre comentatori îşi exprima dorinţa de „bărbat normal” de „a-i ateriza una la moacă” oricărui moldovean pe care îl vede pe străzile Moscovei, altul pretindea, pe baza „dovezilor istorice”, că pământul moldovenilor este de fapt, proprietatea popoarelor slave, pentru că „a fost inclus în componenţa Regatului Galiţiei-Volînia, iar în vechime era populat de tribul rusicilor”. O temă recurentă în multe comentarii era calitatea foarte proastă a vinului moldovenesc: „E cel mai prost din regiunea de sud-est a Europei”… „e chiar respingător”. Alţi comentatori cereau o invazie a armatei ruse în R.Moldova, ca să-i „înveţe minte” pe moldoveni, sau debitau ceva de genul „Moldovănaşule, stai cuminţel! Sunteţi un poporaş patetic, de nimic, care nu a oferit nimic lumii, niciun scriitor, niciun poet, niciun savant, nimic”. Apoi, s-a trecut la bancuri despre constructorii moldoveni care lucrează la Moscova. După bancuri, au urmat îndemnuri la deportarea tuturor celor concetăţenilor noştri care muncesc în capitala rusă. „Nu avem nevoie de ei, trebuie să-i reînvăţăm pe ai noştri să muncească, iar dacă nu vor, o să-i obligăm!”, ameninţa un rus înfuriat, recunoscând, probabil, înclinaţiile alor lui spre lăsarea pe tânjală. S-au mai spus multe porcării, s-a aruncat în stânga şi în dreapta cu insulte, folosindu-se tot arsenalul urii interetnice de factură sovietică. Un ucrainean din Lvov zicea: „Bine că v-aţi dat arama pe faţă, moldovenilor! Acum mi se confirmă gândurile pe care le aveam în iunie 1992, la Cocieri. În chestiunea moldovenească, ne înţelegem perfect cu ruşii”. Mă întreb, oare cine vorbea cu mulţi ani în urmă despre „internaţionalism”, despre „prietenie între popoare?”

Nu am mai stat să fac o statistică a tuturor comentariilor, însă trebuie să menţionez că au intervenit şi mulţi ruşi care au condamnat atacurile la adresa moldovenilor, ba unul a spus chiar: „Ura lor faţă de noi, de ruşi, vine din modul în care i-am tratat noi pe ei. Au tot dreptul să-şi apere libertatea”. Alţii au afirmat că asemenea comentarii instigatoare nu trebuie să-şi atingă scopul, adică să provoace conflicte interetnice. Am tot respectul pentru aceştia.

Nu despre ură, însă, este vorba. Eu nu înţeleg cum un popor întreg poate să urască alt popor întreg, şi de ce ar fi nevoie de această ură. Este vorba de manipulare. „Multstimaţii” „jurnalişti” transnistreni nu au tradus, intenţionat, toate comentariile scrise în limba română pe UNIMEDIA, pentru a induce în eroare publicul rus. Trebuie să amintesc, deci, că existau, pe lângă comentariile cu adevărat oribile care îşi băteau joc de suferinţa oamenilor, şi multe intervenţii care le condamnau pe acestea.

Calitatea de OM nu cunoaşte graniţe etnice sau naţionale. La fel şi cea de NE-OM. Aici, nu pot să nu vorbesc despre comentariile postate de către unii cititori ai Unimediei. Cu riscul de a fi acuzat de către unii dintre aceştia (poate că pe unii autori ai „perlelor” îi cunosc personal) de lipsă de patriotism şi românism, de „pactizare” cu „duşmanul etern Rusia”, afirm că niciun fel de patriotism, niciun fel de dragoste de moşie nu poate justifica insultarea memoriei unor victime nevinovate, lipsite de apărare, ale teroriştilor. Chiar dacă aceştia din urmă pretind că luptă pentru libertate. Nicio luptă pentru libertate nu poate legitima atacarea şi uciderea unor oameni care nu fac decât să-şi vadă de viaţa lor. Eu dezaprob şi condamn orice fel de terorism, oricărui ideal ar sluji el. Teroriştii nu-şi servesc idealul, ei îl distrug. Să omori oameni nevinovaţi, pe care nu-i cunoşti şi care nu ţi-au făcut nimic, nu reprezintă un act de bărbăţie. Reprezintă un act de laşitate extremă.

Dragi prieteni, nu-i apăraţi pe cei care omoară oameni nevinovaţi. Noi avem arme mai nobile prin care trebuie să luptăm cu oprimarea. Armele opiniei, ale democraţiei, ale perseverenţei. Ale autodepăşirii noastre şi a ieşirii din minoratul intelectual, identitar şi civic în care ne situăm.

Iar folosirea de către unii transnistreni, ruşi, sau chiar moldoveni, a tragediei personale a sute de familii în scopul zgândăririi conflictelor politice dintre state, chiar că este o mare porcărie. Lăsaţi-i pe acei oameni să-şi plângă morţii, să le aline suferinţa celor răniţi, şi rugaţi-vă voi, toţi cei care postaţi comentarii instigatoare la violenţă sau confruntare, să nu ajungeţi la rândul vostru să pierdeţi pe cineva drag.

P.S. În atentatul de la Domodedovo a murit o tânără ucraineancă din Odesa, născută în 1981, care venise la Moscova să-şi ridice premiul pe care piesa ei de teatru îl obţinuse la un concurs în care au existat peste 500 de pretendenţi. Se numea Anna Yablonskaya şi era mama unei fetiţe de trei ani. Scria şi poezii, iar piesele ei fuseseră montate deja pe multe scene din Rusia. Peste câteva luni, o piesă scrisă de ea va fi pusă în scena unui teatru din Londra.

În avalanşa acuzaţiilor, conflictelor, comentariilor debile postate pe internet, aproape nimeni nu s-a gândit la moartea tragică a acestei fiinţe umane, a acestui om de creaţie. Sau la drama prin care trece acum familia ei. Eu vă invit s-o faceţi. Şi dacă meditaţi puţin, veţi vedea că toate conflictele oamenilor vii pălesc în faţa morţii subite, provocate de nişte descreieraţi, a unui om în stare să scrie asemenea versuri:

http://www.ijp.ru/razd/pr.php?failp=06802500801

Published in: on ianuarie 26, 2011 at 2:40 am  Comments (22)  

Când vrei să-ţi strici ziua…

uită-te la Realitatea TV.

Azi am văzut imagini „unice” cu copii de 10-12 ani care scandează de zor numele unui candidat la funcţia de primar dintr-o comună, din judeţul Hunedoara… Zice-se că i-au adus profesorii lor. Cel puţin aşa a fost prezentată ştirea. Întâi, „micii revoluţionari” au fost aduşi să spargă un miting PNL din comună. Apoi, seara, au organizat un marş, strigând „Răducanu, Răducanu”. V-aţi prins, Răducanu e numele primarului.

În studioul de la Bucureşti fusese invitat şi un deputat PDL. Acesta nu a găsit nimic neobişnuit în „glorioasa” desfăşurare de forţe a minorilor, motivând că primarul este foarte iubit în comună. Chiar şi de către copii. Menţionez că în imagini am văzut şi portrete ale respectivului primar, agitate de către tinerii cetăţeni.

Deputatul PDL a mai zis ceva interesant: Răducanu a fost mulţi ani membru PNL şi primar din partea acestui partid.

Principiul „vaselor comunicante” între partidele mari din ţară funcţionează perfect.

Mi-e scârbă când văd oameni agitând portrete mari de lideri politici, şi scandând numele acestora. Indiferent de cine ar fi vorba. Mi-e şi mai scârbă când văd copii de 10-12 ani, fără discernământ politic, făcând acest lucru.

Nu, nu m-am înregimentat în rândurile atacatorilor profesionişti ai PDL. Fenomenul „scandarea şi portretul” e propriu tuturor partidelor din România. Îl avem în sânge din vremurile glorioase ale „anilor-lumină”, ai lui Ceauşescu. Românul-activist politic scandează ritmic „X… Y… Z… escu” şi agită portrete pentru că aşa se simte bine. În stilul lui. Şi liderii politici se complac. Îi încântă perspectiva apariţiei în faţa a 3-4 mii de oameni, dintre care vreo 100 au în mâini imaginea feţei lor preocupate de destinul naţiunii, şi le scandează ritmic numele. Ei ştiu foarte bine că acestea sunt elemente ale cultului personalităţii. Ştiu foarte bine că sunt nişte elemente îndepărtate de democraţie ale luptei politice. Dar… le place. A, dacă dorim să construim o democraţie originală, cum ne sfătuia tovarăşul Iliescu, foarte bine. În calitate de cetăţean al României, însă, îmi doresc ca în ţara mea să se instaureze o democraţie proprie statelor occidentale, nu una cu elemente de sultanism şi în stil „strong-man” latino-american. E adevărat, suntem latini, dar nu trebuie să fim şi latino-americani. Nu e obligatoriu. Şi nici dezirabil.

Şi nu vreau să văd copii de 10-12 ani fără discernământ politic scandând lozinci şi agitând portrete.

Da, e posibil ca Realitatea TV să încerce să mă manipuleze. Vocile comentatorilor, da. Însă nu şi imaginile. Acelea vorbesc pentru ele însele.

Da, şi în ţări din Europa de Vest sau America de Nord lumea iese cu portrete şi scandează. Acele ţări, însă, nu au în democraţia lor „microbul dictaturii”. Noi am scăpat de o dictatură stalinistă cu 21 de ani în urmă. Ţările din vest au instituţii care protejează eficient structurile statului de acaparare din partea factorului politic şi depăşire a prevederilor legale ale administraţiei publice centrale şi locale. Având asemenea mecanisme de protecţie, îşi pot permite să se manifeste în modul în care se manifestă. La noi, nu! Şi, în niciun caz, nu se poate înţelege şi nu se poate aproba folosirea copiilor într-o campanie politică. La indicaţia profesorilor, sau a altcuiva.

Nici chiar sub pretextul (întemeiat „temeinic”, nu?) că „primarul este foarte iubit în localitate”.

Published in: on ianuarie 12, 2011 at 3:23 pm  Lasă un comentariu