Dorobanţul

Strecuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid.
Inimoşi s-azvârl prin şanţuri şi de-a valma sar pe zid.

Şi era prin şanţ pierire şi văzduhul tremura,
Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.

Tropot de picioare multe, fum şi abur ca-ntr-un iad,
Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.

Dar roiau mereu flăcăii răsăriţi ca din pământ,
Valuri ce-necau reduta, scufundându-se-n mormânt.

Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ,
Zăbovea trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ.

Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau în grabă rost
Şi treceau, urmându-i alţii, iar el tot pe unde-a fost.

Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca-n asalt,
Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos şi nalt.

Iat-un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui,
Dă de el. Cu sârg, băiete! Ce-ntârzii de nu te sui?

El abia-şi întoarce capul. N-am putere să mă urc.
Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc!

Ţii la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o ţinea.
Cum n-aş pune-o, şi-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea.

Ajutându-i căpitanul, el se nalţă-ncet, încet,
Dă un chiot şi se nalţă, răsărind pe parapet.

Vede jos încăierarea luptătorilor voinici,
Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici.

El înalţă-n vânt chipiul, strig-un nume drag şi sfânt
Şi-apoi sare de pe ziduri, în redută şi-n mormânt.

Ea era pământ al nostru, smuls din sufletul turcesc,
Şi voia şi el să moară pe pământul românesc!

George Coşbuc, 1900

Reclame
Published in: on octombrie 21, 2010 at 12:06 pm  Comments (1)  

Sergentul

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă …
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!“
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie măreaţă,
Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea „Sfântul Gheorghe“ ş-a „României Stea“.
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare
Şi vede nu departe în faţa lui venind
Un corp de oaste mândră în aur strălucind.
Erau trei batalioane de garda-mpărătească
Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.
În frunte-i colonelul semeţ, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag,
Şi inima în peptu-i bătea cu foc, deşteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă.
Deodat’ el dă cu ochii de sarbedul român
Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,
Şi mult se minunează, şi nici cp-i vine-a crede
Când crucea „Sfântul Gheorghe“ pe sânul lui o vede.
S-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţă: „De unde vii, străine?“
„Vin tocmai de la Plevna.“ „Cum e acolo?“ „Bine.“
„Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-au dat?“
„Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.“
„Dar pentru care fapte?“ „Ştiu eu? … Cică drept plată
Că am luat eu steagul redutei .. şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şanţ …“
„Dar ce rang ai, voinice?“ „Am rang … de dorobanţ!“
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin … Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trâgând al lui picior.

Vasile Alecsandri

Published in: on octombrie 13, 2010 at 9:28 am  Lasă un comentariu