Din seria „Peregrinări urbane”. Capitolul I. În apărarea blogurilor

În timpul peregrinărilor mele nesfârşite pe străzile marelui nostru oraş Chişinău, am deseori ocazia să observ lucruri interesante. Unele dintre ele îmi trezesc admiraţia, altele îmi stârnesc repulsie. Unele merită menţionate în scris, merită însemnate în răbojul memoriei şi trecute la catastif cu atenţie, pentru că prezintă motive de mândrie. Sunt, adică, bune, folositoare. Altele… merită şi ele menţionate, şi ţinute minte chiar mai bine decât celelalte, pentru că sunt o întruchipare a tot ceea ce avem mai josnic, mai murdar, mai netrebnic în această societate.

Din păcate, trebuie să recunosc aici că 95% din ceea ce observ nu notez. Ceea ce văd îmi stăruie în memorie… o zi, poate două, trei. Maxim o săptămână. Apoi dispare. Şi este trist, pentru că evenimentele, evoluţiile, faptele, întâmplările, nu intră în patrimoniul informaţional al omenirii decât dacă cineva le notează. Aşa s-a născut istoria, nu? Am făcut ştiinţe politice, şi unii dintre profesorii mei îmi spuneau că nu putem vorbi despre istorie decât din momentul în care apare acea formă a organizării societăţii umane numită stat. Adică, o structură care deţine monopolul forţei legitime într-un teritoriu şi aplică această forţă prin diverse metode. Mie totuşi mi se pare că…. istoria a apărut atunci când un om fascinat de ceea ce tocmai descoperise, a scrijelit cu un cui câteva semne pe o tablă de lut. Atunci, doar atunci am devenit capabili să stocăm informaţia. Lăsând semnele acelea pe o tablă de lut, pentru generaţiile viitoare, omenirea a început acest fascinant şi continuu proces, de 5000 de ani încoace: gândirea de sine. Când urmaşii celor care au lăsat inscripţia pe tabla de lut au fost capabili să ia cunoştinţă de evenimente din trecut, conservate în scris, înregistrate, atunci s-a născut istoria.

Şi câte lucruri, gânduri, câte întâmplări ciudate şi evenimente se pierd deoarece nu avem întotdeauna timp, chef sau dispoziţie să le notăm? Ele stau în memoria noastră un timp, apoi dispar.  Nu profităm de darul pe care o minte genială ni l-a făcut cu 5000 de ani în urmă, şi pierdem. Pierdem din noi, din conştiinţa noastră.

Aceste gânduri mă frământau atunci când am decis să iniţiez o serie de relatări ale lucrurilor care mi se întâmplă în fiecare zi, în timpul peregrinărilor mele pe străzile marelui oraş Chişinău. Poate că unele dintre ele vor rămâne în memoria contemporanilor, şi vor fi transmise urmaşilor noştri.

Astăzi, 22 septembrie, mergeam pe bulevardul Ştefan cel Mare, dinspre strada Tighina spre Piaţa Marii Adunări Naţionale. La un moment dat, am luat-o la dreapta. Cred că era strada Mihai Eminescu. Am mers vreo 30 de metri, şi la un moment dat am văzut la vreo câţiva paşi în faţa mea un chiosc. Pe chioşc, cu litere mari, era grafitt-uită o inscripţie: „ANTI-BLOG”.

Am rămas puţin blocat. „Cum adică?” Inscripţii pro-libertate de exprimare am mai văzut eu pe unde am fost. Dar inscripţii împotriva libertăţii de exprimare? Asta mi se pare cam ciudat. Şi îngrijorător. Cui nu-i plac blogurile? Cine ar vrea să le bage pumnul în gât bloggerilor? Şi de ce? Cui nu-i convine lupta de idei, de opinii?

Unul dintre preşedinţii de tristă faimă ai Parlamentului Republicii Moldova, Dumitru Moţpan, spunea prin 1995 că în Republica Moldova „s-au plodit cam mulţi deştepţi”. Probabil, pe aceeaşi linie merge şi „revoluţionarul” care a desenat inscripţia pe chiosc. Acesta ştie, probabil, că în ziua de azi un blog este mai folositor decât un ziar, şi de multe ori, fiind suficient de popular, are impact mai mare decât ziarele. El ştie, desigur, că un blog reprezintă o tribună de liberă exprimare, şi că în republica noastră, cu creştere vertiginoasă a folosirii internetului, citirea blogurilor şi scrierea propriilor opinii reprezintă şansa cetăţeanului de a nu fi dezinformat. De a nu mai fi dus de nas, de a lua pulsul realităţii obiective, nu a celei pe care o construieşte mass-media tradiţională prin intermediul reportajelor TV tendenţioase, a ruperii din context a declaraţiilor, a jocului abil de imagini. El ştie toate aceste lucruri, şi ele nu-i convin. Dacă ar putea, probabil ar sechestra toate calculatoarele celor care îi strică ziua prin mesajele lor „nemiloase”.

Un blog reprezintă şansa de a te face auzit. Un blog este un canal de comunicare. Al celui care îl administrează, cu sine însuşi şi cu societatea. Mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă, în loc să fim o ţară de gastarbeiteri, am deveni o ţară de bloggeri?

Voi reveni cu alte cazuri ciudate, unice în felul lor şi captivante din această pricină, culese în timpul peregrinărilor mele nesfârşite pe străzile marelui oraş Chişinău.

Anunțuri
Published in: on Septembrie 22, 2010 at 10:32 pm  Comments (2)  

The URI to TrackBack this entry is: https://dannicu.wordpress.com/2010/09/22/din-seria-peregrinari-urbane-capitolul-i-in-apararea-blogurilor/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. „câte lucruri, gânduri, câte întâmplări ciudate şi evenimente se pierd deoarece nu avem întotdeauna timp, chef sau dispoziţie să le notăm? Ele stau în memoria noastră un timp, apoi dispar.”

    Ooo, da !!! Cite poezii puteau fi puse pe hirtie daca nu m-a leneveam s-a m-a scol din pat in timpul somnului ca s-a le notez …

  2. Pai nu te lenevi atunci 🙂 scrie!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: