Noi şi Ei, sau „Dialogul imposibil”

Am crezut dintotdeauna că oamenii îşi pot schimba opiniile datorită forţei argumentelor care le sunt prezentate, datorită puterii de convingere a interlocutorului, şi, mai ales, datorită conştientizării (cel mai adesea cu ajutorul argumentelor menţionate anterior) anumitor lucruri, a înţelegerii faptului că anterior nu au avut dreptate, ori s-au înşelat parţial.

Am greşit. Vă  voi spune în continuare cum am greşit şi de ce.

Se ştie că avem actualmente, în Republica Moldova, o comunitate românofonă şi una rusofonă. Este adevărat, de asemenea, că unii membri ai celor două comunităţi au folosit sau folosesc, pentru etichetarea celorlalţi, apelative ca „porci de ocupanţi”, „comunişti”, „rusnaci” (vorbitorii de română), şi „liberaşti”, „fascişti”, „românoizi”, „barani” (vorbitorii de rusă).

Scriam în 2006 despre raportarea vorbitorilor de română la ceea ce ei numesc „problema naţională” şi gradul de asumare de către aceştia a identităţii culturale şi naţionale româneşti. La fel, mă interesa atitudinea lor în raport cu ansamblul de credinţe, valori, principii şi programe politice pe care discursul public l-a consacrat după 1989 în mod convenţional sub denumirile de „eliberare naţională”, „unitate naţională”, „românism”. Din motive deloc neutre, ci mai degrabă ataşate faţă de curentul ideologic menţionat anterior, mă interesa câţi dintre cei care-şi asumă un anumit grad de identitate românească ar fi dispuşi să meargă mai departe de obişnuitele discuţii la bucătărie, câţi dintre ei s-ar implica în mod activ la nivel societal pentru a crea o masă critică de aderenţi, adepţi şi prozeliţi ai rezolvării problemei naţionale. Am ajuns la concluzia că în raport cu propriile frustrări şi nemulţumiri (criza identitară), comunitatea românofonă se constituie în trei grupuri, cărora le corespund trei maniere diferite de percepţie a rolului lor social: 1. Sub criză: conştienţi de existenţa crizei, afectaţi de ea, dar indiferenţi şi nedoritori de schimbare; 2. În criză: conştienţi, doritori de schimbare şi militanţi, nu se mulţumesc să stea pe margine, ci participă activ la viaţa politică, în calitate de alegători şi potenţiali aleşi, protestează; 3. Peste criză: au depăşit individual (detaşându-se de grup) criza identitară printr-un efort mai mare de studii, erudiţie, mobilitate socială, unii dintre ei (ele) nu se mai află în Republica Moldova, ci au deja slujbe şi traseie stabile de viaţă în ţări din Uniunea Europeană şi nu numai. După cum vă puteţi da seama, al treilea grup e cel mai puţin numeros, primul e cel mai numeros, iar al doilea (le vom spune acestora, în continuare, militanţii) e cel mai zgomotos, de aceea anume această categorie e mai vizibilă public. Al treilea grup seamănă, într-un fel, cu primul, deoarece membrii săi, în contrast evident cu membrii celui de-al doilea grup, sunt mai indiferenţi din punct de vedere social, mai individualişti, şi mai orientaţi către ascensiunea personală (familială).

În ultimii ani, militanţii de vârstă tânără, majoritatea lor fiind copiii militanţilor mai în vârstă, au început să devină tot mai activi pe internet. Reţelele sociale sunt dominate de către aceştia, mesaje mobilizatoare anticomuniste şi pro-româneşti sunt foarte des întâlnite în social media (Facebook, Odnoklassniki, Twitter), cel mai „prolific” moment, ora astrală a userilor anticomunişti, adolescenţilor şi tinerilor navigatori pe internet cu convingeri româneşti, venind pe 7 aprilie 2009. Fenomenul nu s-a diminuat, de atunci, ci din contra, a crescut în intensitate şi profunzimea mesajului, trăindu-şi acum perioada de apogeu.

În acelaşi timp, concomitent cu creşterea militantismului românesc pe internet, s-a observat un fenomen similar în rândul tinerilor din cealaltă comunitate etnolingvistică, identitară şi culturală mare a Republicii Moldova – rusofonii. Voi preciza din start că în cazul activismului virtual al acestora, „partea leului” este deţinută de tineretul comunist. Reţeaua de socializare Facebook, de exemplu, găzduieşte în prezent două curente majore: cel pro-românesc (cu diversele şi adesea antagonicele sale nuanţe, tendinţe şi diferenţe) şi cel pro-rus (la fel, cu nuanţe şi tendinţe, existând aici însă o dominantă clară: tinerii comunişti). Aceştia au început să practice şi ei metodele de exprimare „ţipătoare” ale taberei pro-româneşti, mai ales de când PCRM a pierdut puterea.

Observând două fenomene „în oglindă” (dezvoltarea paralelă a militantismului pro-românesc şi pro-rus pe internet), am început să-mi pun întrebarea: cum îi vedem noi pe ei? Ne cunoaştem, oare, între noi (noi însemnând aici totalitatea cetăţenilor Republicii Moldova)? Există vreo posibilitate de a ne înţelege?

Aici voi spune că nu împărtăşesc punctul de vedere al unora dintre militanţii pro-români, conform căruia ruşii şi vorbitorii de rusă din Moldova ar trebui să-şi facă bagajele şi să plece cât mai repede peste Nistru. Consider că ei trebuie integraţi în societatea noastră, atât lingvistic, cât şi în sensul aderării la natura românească a acestei societăţi, sau cel puţin în sensul abandonării negării acestui fapt.

Acestea sunt motivele pentru care am încercat de mai multe ori să stabilesc o comunicare cu susţinători ai comuniştilor şi reprezentanţi, în acelaşi timp, ai minorităţii vorbitoare de limbă rusă. Am eşuat de fiecare dată, şi nu din vina mea. Problema e că partea conştientă a taberei pro-ruse interiorizează un mesaj profund anti-românesc, care le generează o respingere totală a argumentelor noastre, a ideii de dialog, în general. Suntem atât de diferiţi, vedem lucrurile în manieră antagonică, încât nu cred că voi exagera dacă voi spune că între noi este, practic, imposibil un dialog care să-i facă să-şi abandoneze unele puncte de vedere şi să le accepte pe ale noastre. Între noi nu poate funcţiona decât logica confruntării permanente. Noi reprezentăm două lumi diferite, două realităţi diferite. Dreptatea unuia nu poate fi şi dreptatea celuilalt, iar tentativele de extindere a realităţii noastre asupra lor, ca şi tentativa lor de a-şi impune realitatea asupra noastră nu se poate realiza decât printr-un singur mod – prin forţa deciziilor politice.

Unica noastră posibilitate de a-i integra este coerciţia politică, la fel se prezintă lucrurile şi în cazul lor. De aceea, avem o luptă acerbă pentru putere. O luptă care sfidează de multe ori regulile culturii politice şi recurge la un instrumentar sangvin sau chiar biologic de „reglare a conturilor”. Poziţiile noastre se radicalizează în timp. Până unde? Îmi amintesc acum de o declaraţie mai veche a lui Valeri Klimenko, în care acesta ameninţa populaţia Republicii Moldova cu război civil în cazul în care aceasta va fi pentru unirea cu România.

Asta ne aşteaptă? Sper foarte mult că nu, dar un lucru îmi este clar: unicul mod de relaţionare între comunităţile noastre va fi confruntarea. Din păcate. Atâta timp cât Ei impun condiţii de începere a dialogului pe care Noi le considerăm din start ca fiind inacceptabile, dialogul nu poate avea loc.

Obtuzitatea lor, agresivitatea primitivă şi lipsa oricărei încercări de empatizare, lipsa de deschidere către cei cu altă opinie decât a lor, nu oferă nicio posibilitate de a iniţia un dialog social. Iar aceia dintre vorbitorii de română sau rusă (sau ambele limbi în egală măsură) care cer dialogul cu insistenţă, neglijând realitatea şi cerând taberei pro-româneşti, în numele dialogului, să renunţe la militantism sunt cei care susţin, expresiv sau mascat, punctele de vedere şi influenţa taberei orientate agresiv spre majoritatea etnică, lingvistică şi culturală. În Republica Moldova, neutralitatea, din acest punct de vedere, pur şi simplu nu există. De aceea, lucrurile trebuie spuse întotdeauna clar şi pe faţă, preferinţele trebuie exprimate concret, dar fără a insulta persoane sau grupuri.

Incapacitatea de dialog şi deficienţa în comunicare socială pe care am descris-o mai sus constituie una dintre cele mai mari şi potenţial periculoase probleme ale societăţii noastre. În perspectivă, falia s-ar putea adânci, generând o prăpastie. Cred că trebuie să ne gândim cu toţii la o soluţie.

Anunțuri
Published in: on August 10, 2010 at 11:58 am  Comments (2)  

The URI to TrackBack this entry is: https://dannicu.wordpress.com/2010/08/10/noi-si-ei-sau-dialogul-imposibil/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Ai dreptate, realitatea este trista si cam dura. E o confruntare dificila.

  2. Atata timp cat rusofonii vor avea sustinere din afara, rezovarea problemei va fi una dificila.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: