Maxim Şevcenko – chipul duşmanului

Astăzi, moldovenii şi românii în general au avut ocazia să-şi vadă duşmanul în ochi. El are barbă scurtă şi rară şi vorbeşte repede. Este foarte agresiv în exprimare şi ne urăşte.

Accesaţi acest site ca să vă convingeţi:

http://www.echo.msk.ru/programs/personalno/705812-echo/

Acest individ ne urăşte cu o ură pe care nu i-o pot înţelege. Dacă l-aş întâlni, l-aş întreba, poate că l-a bătut vreun moldovean cândva, sau i s-a făcut rău de la prea mult vin moldovenesc băut, ori i-a dat papucii vreo moldoveancă. Cert este, însă, că „excelenţa sa”, moscovita cu bărbuţă Maxim Şevcenko, ne-ar tăia beregatele la toţi dacă ar avea cum. Dar în primul rând, i-ar tăia beregata lui Mihai Ghimpu, despre care a spus ca este „smintit”.

Comentatorului nostru politic nu-i plac ultimele acţiuni ale preşedintelui Republicii Moldova. Acesta din urmă, în schimb, îşi urmează cu consecvenţă calea. Câinii latră, caravana trece. Nimeni şi nimic nu poate deturna procesul de reforme şi de re-afirmare a valorilor şi principiilor naţionale, elemente fără de care integrarea noastră europeană ar fi o vorbă goală de momit lumea cu ea, cum a fost pe timpul comuniştilor.

Maxim Şevcenko  poate să-şi muşte degetele cât va dori. Tovarăşe, cu cât mai mult ne veţi ataca şi ponegri, cu atât mai uniţi vom fi în demersul de a vă contracara atacurile. Şi veţi pierde lamentabil, voi, cei care de pe vremurile Războiului Nordic v-aţi cam dezvăţat să pierdeţi.

Acum duşmanul nostru are şi un chip. Nu e doar imaginea vagă a unui oarecare rusnac, ci una foarte clară a individului Şevcenko. Într-un material video de pe http://www.russia.ru , acest „expert” în problemele românilor şi moldovenilor afirma ceva de genul: „Cu duşmanii trebuie să procedăm aşa cum se procedează de obicei cu duşmanii”.

Ce-ar fi dacă, atunci când scandalagiul nostru s-ar decide că a venit vremea să viziteze Chişinăul, am proceda şi noi cu el aşa cum se procedează de obicei cu un duşman?

Maxim Şevcenko, prin declaraţiile tale dezgustătoare ai devenit duşmanul moldovenilor. Păzeşte-te de noi. Nu-ţi va pica deloc bine. Dacă va fi nevoie, o să te găsim şi în gură de şarpe, şi o să-ţi plătim ţie personal pentru tot răul pe care noi, moldovenii, l-am suportat din partea alor tăi timp de două secole. Eşti gata să te jertfeşti pe altarul crimelor conaţionalilor tăi?

Reclame
Published in: on august 27, 2010 at 10:43 pm  Comments (2)  

Şi cu asta, ce-am făcut?

Ne-am trezit din hibernare
Si-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Si cu asta ce-am făcut?
Am dorit, cu mic, cu mare,
Si-am luptat, cum am stiut,
S-avem nouă guvernare,
Si cu asta ce-am făcut?
Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie,
Si cu asta ce-am făcut?
Ia coruptia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare,
Si cu asta ce-am făcut?
Pentru-a câstiga o pâine,
Multi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin tări străine,
Si cu asta ce-am făcut?
Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize,
Si cu asta ce-am făcut?
Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Si cu asta ce-am făcut?
Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
ţara-i plină de vedete,
Si cu asta ce-am făcut?
Pleacă-ai nostri, vin ai nostri!
E sloganul cunoscut;
Iarăsi am votat ca prostii,
Si cu asta ce-am făcut?

(Constantin Tănase, 1945)

P.S.: Orice asemănare cu ziua de astăzi reflectă caracterul ciclic al istoriei naţiunii noastre, caracter datorat eternei ne-trageri de concluzii şi învăţăminte din greşelile trecutului, trăsătură care ne caracterizează pe noi, românii, oriunde ne-am afla.

Şi acum, pentru că tocmai am ieşit din ziua de 24 august, zi în care cu 66 de ani în urmă glorioasele hoarde alcoolizate şi abrutizate de „eliberatori sovietici” au ocupat oraşul nostru românesc Chişinău, inserez o poezioară scrisă tot de către genialul Constantin Tănase al Bucureştilor anilor 40, dedicată tot lor, „dragilor noştri eliberatori sovietici”, mânca-le-ar casa pustia şi neamul nemernicia:
Rău era cu “der, die, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie.

Vă mulţumim pentru eliberare, dragi tovarăşi!

Vă mulţumim, tovarăşe prim-ministru Vladimir Filat, că pactizaţi cu duşmanii propriului dumneavoastră popor, mergând pe furiş şi pe ascuns să puneţi flori la monumentul edificat de ocupanţi pentru ocupanţi! Ia spuneţi, tovarăşe prim-ministru, cum e să comemorezi 28 iunie 1940 şi să sărbătoreşti 24 august 1944 depunând flori pentru cei care ne-au rupt din nou de la România? Nu simţiţi puţină…. dedublare de personalitate? Sau o atenuează pragmatismul?

Published in: on august 24, 2010 at 10:15 pm  Lasă un comentariu  

Toamna Patriarhului, iarna naţiunii

La uşă ne bate toamna anului 2010

Nu ştim cum va fi ea. Ştim doar că e cea mai importantă toamnă din 1812 încoace. Cele mai importante trei luni în două secole.

Dragi concetăţeni, cum vă simţiţi ştiind acest lucru? Veţi rămâne la fel de indiferenţi? Vă veţi păstra capetele scufundate adânc în nisip? Sau veţi LUPTA?

Căci, iată, se întâmplă lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite. Eu nu am auzit vreodată ca în ultimii 19 ani un conducător rus să spună literalmente că Moldova este o parte a Rusiei şi că moldoveni sunt o parte a naţiunii ruse. Până ieri.

Sunt semnele a ceva ce va veni deasupra capetelor noastre în curând. Apele se despart, începe jocul cu cărţile pe faţă. Noi cum intrăm în joc? Noi cum reacţionăm la această împletire a circumstanţelor, unică în ultimii 200 de ani?

Mergem în continuare pe principiul capului plecat pe care sabia nu-l taie? Îi ascultăm în continuare pe emisari ai Moscovei, moldoveni vânduţi pe bani, trădători de neam şi ţară ca Pasat şi clica lui?

SAU NE RIDICĂM DIN GENUNCHI?

Lansez ideea unui miting de protest împotriva afirmaţiilor Patriarhului Rusiei precum că moldovenii ar fi o parte a naţiunii ruse şi că Moldova este o parte integrantă a Rusiei. Celor care se simt, ca şi mine, lezaţi în sentimentul lor naţional de aceste afirmaţii le propun să ne adunăm în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare în ziua de marţi, 24 august la ora 18.00.

Published in: on august 22, 2010 at 10:15 pm  Comments (1)  

Republika Pra(g)matia

Pamflet! A se citi şi trata ca atare!

1

John Manson era un prosper om de afaceri new-yorkez. La cei 38 de ani ai săi, se putea considera un priviliegiat al soartei. Reuşise să pună pe picioare un adevărat imperiu financiar. Compania sa devenise unul dintre principalii jucători la bursa de pe Wall-Street, iar majoritatea concurenţilor se străduiau să-i ghicească „sursele” norocului aparent inepuizabil. Nimeni dintre ei, însă, nu reuşise.

Norocul lui John Manson se explica prin extraordinara lui putere de muncă. Îi plăcea mult să muncească. Dar tot pe atât de mult îi plăcea să se şi distreze. Încercase deja toate tipurile de distracţii, şi mai tradiţionale şi mai deocheate, pe care le putea experimenta un om până la vârsta sa. Călătorise mult. De câteva luni, însă, conştiinţa faptului că mai e ceva de văzut, mai e un loc în care n-a fost şi un lucru pe care nu l-a făcut, dispăruse. Pur şi simplu, nu-i venea nimic în minte. John îşi aruncă ochii la fereastra gigantică a biroului său, pe care se vedeau zgârie-norii apropiaţi. Afară începu să cadă o ploaie măruntă, moment în care întreprinzătorul apăsă pe butonul roşu de pe birou. Se auzi o voce feminină: „Da, domnule Manson”. „Stacy, găseşte-mi… cel mai bun agent turistic din oraşul ăsta. Şi spune-i să vină aici”. „Desigur, domnule Manson.” răspunse prompt credincioasa lui secretară.

Peste  o oră, uşa biroului lui Manson se deschise, şi de după ea îşi făcu apariţia un bărbat mic de statură, smolit, cu nas încovoiat şi ochi ageri. Avea un început de burtă şi zâmbea larg. Manson găsi ceva neobişnuit în acest… agent turistic. I se păru că seamănă mai curând cu un negustor din vreun oraş arab. Dar… fie.

– Dle Manson, mă numesc Homer Sorrow şi vă voi face o propunere pe care cu siguranţă nu o veţi putea refuza!

Prosperul om de afaceri deveni intrigat de semeţia agentului turistic cu faţă de terorist şi spuse:

– Trebuie să vă previn, domnule Sorrow, că am cam vizitat tot ce era de vizitat pe planeta asta.

Ochii „arabului” sclipiră. El se apropie de John şi aproape strigă:

– Nu, dle Manson, vă înşelaţi amarnic! Aveţi nevoie de o doză de pragmatism, trebuie să mergeţi în Republika Pra(g)matia!

– Cum ai zis? Pragmatia?

– Nu, domnule, P r a (g) m a t i a! Republika Pra(g)matia! Patria pragmatismului mondial!

– Hm, şi… cam pe unde vine asta?

– Cam prin Europa centrală, din punct de vedere geografic, şi Europa de extrem-orient din punct de vedere politic. Au o istorie interesantă… să vedeţi, extraordinarele lor realizări, pragmatismul lor nemaipomenit! Doar sunteţi om de afaceri, apreciaţi pragmatismul, nu?…

– Păi… hm, da… dar, vedeţi… că… – mormăi Manson, începând să se bâlbâie. Sorrow atâta aştepta. Dându-şi seama că începe să-l prindă în mreje pe afacerist, şi-a intensificat atacul informaţional. A transpirat vreo patruzeci de minute tot explicând avantajele şi plăcerile unui sejur în ţara pragmaticilor est-europeni. Într-un final, Manson spuse:

– Dle Sorrow, vă mulţumesc mult pentru vizită! Cu siguranţă, mi-aţi trezit interesul pentru ţara despre care aţi vorbit. Probabil, vă voi contacta zilele viitoare.

De fapt, Manson îşi dădea seama că momentan nu are o dorinţă mai mare decât cea de a vizita Republika Pra(g)matia, dar era un om de afaceri serios, nu? Nu putea sub nicio formă admite să pară dominat. De aceea, îl expedie pe agentul turistic coborât parcă din cele „O mie şi una de nopţi” destul de rapid, în stilul său caracteristic. Peste numai patru ore, însă, vorbea de zor la telefon cu acesta, punând la punct detaliile călătoriei. Avea să pornească încă din acea noapte. Se săturase de New York.

2

Republika Pra(g)matia (CIA World Factbook):

Capitala: Pragmaton

Teritoriu: Puţin mai mare decât statul Maryland. Şi-a schimbat denumirea din Pragmatia în Pra(g)matia în urma acţiunilor vecinului din vest, care nu-i recunoştea statalitatea, ameninţându-i teritoriile. Numele locuitorilor şi tradiţiile acestora au rămas să se numească… Pragmatice.

Populaţie: 1200000 oameni pe teritoriul ţării, un număr necunoscut se află în Europa, America, Asia şi Africa, propovăduind religia pragmatismului. (De aici a provenit zicala: Pragmaticul e peste tot, ca şi Coca-Cola)

Limbi vorbite: În urmă cu 3 ani s-a ţinut ultimul referendum cu privire la denumirea limbii majorităţii populaţiei. Cu vot aproape unanim s-a adoptat denumirea: DESTAT (abreviere de la: Dorinţa Eradicării Spiritului Teritorial Autonomist al Trădătorilor). În calitate de limbă de comunicare interpragmatică este acceptat dialectul „velikiimogucii”. Statul asigură condiţii egale de funcţionare pentru limbile „destat” şi „velikiimogucii”, pentru ca pragmaticii din minoritatea vorbitoare de velikiimogucii să nu se supere, punându-se astfel în pericol principiile pragmatismului, fixate în Constituţie.

Componenţă etnică: În conformitate cu Recensământul Pragmatic: 76% Pragmatici, 2% Autentici, 22 la sută Pragmatico-veliko-derjavnici în diferite concentraţii.

Economie: Din raţiuni pragmatice, ţara a dezvoltat în mod prioritar câteva ramuri economice: producerea poşircii, a cioclejilor de păpuşoi, a cărnii şi ouălor neomologate, a portbagajelor încăpătoare pentru stocare ţigări, a articolelor potrivite pentru trecut vama. Pragmaticii fac eforturi de a reorienta comercializarea de poşircă spre piaţa Uniunii Europene, după ce jumătate din populaţia Imperiului VelikiiMogucii a fost nevoită să îndure timp de patru ore priveliştea feţei lui Ghenadii Onişcenco în prime-time la Pervîi Kanal, în urma acestei prelucrări psihologice cetăţenii imperiali lăsându-se de băut poşirca pragmatică. De asemenea, în ţară se practică pe larg una dintre cele mai inovatoare şi pragmatice ramuri economice: Raider-ul. Guvernul pragmatic estimează că datorită acestei noi ramuri economice, către anul 2100 Republika Pra(g)matia va deveni un imperiu mondial.

Religii: Mitropolia Pragmatonului şi a întregii Pra(g)matii – cult monoteist esoteric, care combină elemente ale religiei ancestrale a pragmaticilor, scosul ochilor la fraţi, cu Noul Legământ Pragmatic, adus poporului de către Mitropolitul Vovan I. Religia pragmatică este propovăduită peste tot în lume, mai ales în Europa de sud şi de sud-vest şi în Imperiul VelikiiMogucii (cu care, de altfel, are misterioase afinităţi, care încă nu au fost cercetate în totalitate de către istoricii religiilor), de un număr necunoscut, dar foarte mare, de misionari pragmatici.

Mitropolia Autentică a Adevăratului Plai Strămoşesc, religie minoritară a acelora dintre locuitorii ţării care nu au vrut să accepte, sub presiune, Noul Legământ Pragmatic, şi şi-au păstrat vechile obiceiuri intacte, inclusiv scosul ochilor la fraţi, tradiţie pe care o înfăptuiesc ori de câte ori au ocazia. Conştientizează cu toţii faptul că şi-au păstrat mai bine esenţa şi cultura străveche decât aceia dintre fraţii lor care se intitulează „pragmatici”, însă, deoarece îşi scot ochii în permanenţă, nu le mai rămâne timp să-şi recapete poziţiile pierdute. Majoritatea lor, însă, sunt mulţumiţi de actuala situaţie. Este cunoscută situaţia când unul dintre liderii marcanţi ai Autenticilor i-a scos ochii cu o plăcere sadică altuia, urlându-i la ureche: „Dacă nu m-ai lăsat să fac eu Unirea, n-o să o faci nici tu de-acum încolo!” ………..

….John Manson nu apucă să termine de citit datele generale despre republica pragmatică, deoarece avionul său tocmai urma să aterizeze pe aeroportul din Pragmaton. Se opri la forma de guvernare. „Las-că văd cu ochii mei ce fel de conducere au”, îşi spuse omul de afaceri. Ceea ce citise deja îl intrigase şi mai mult. I se părea ciudat că nu auzise niciodată de religia pragmatică, chiar dacă ştia acum că misionarii ei mişunau pe tot globul pământesc.

…. Pe drum de la aeroport spre hotelul din centrul oraşului, tot azartul îi pieri. Oraşul nu era urât, ba din contra… avea bulevarde largi, multe clădiri în construcţie. Dar era… doar unul din multele oraşe pe care le văzuse Manson în viaţa lui. Se simţi amăgit şi-şi dădu seama că agentul de turism îl dusese de nas ca pe ultimul linge-blide….

….Nici după o zi întreagă de stat în Pragmaton, un oraş foarte verde, după cum îl asigurase personalul hotelului, care vorbea o engleză stâlcită cu accent velikiimogucii, impresia nu i se schimbase. Dar… în seara celei de-a doua zile, pe când stătea liniştit la terasa din faţa hotelului şi încerca cea mai bună dintre berile locale, „Pragmaton Aurie”, de el se apropiară doi bărbaţi îmbrăcaţi la patru ace, care i se recomandară.

– Venim din partea Puternicului nostru. Vestea cu privire la sosirea dumneavoastră în glorioasa noastră ţară suverană şi independentă a făcut înconjurul oraşului, iar numele dumneavoastră este pe buzele tuturor patrioţilor pragmatici. Vă rugăm să veniţi cu noi pentru a vă întâlni cu Puternicul ţării, el vă aşteaptă deja la reşedinţa lui.

Fără să vrea, Manson îşi aminti de misionarismul pragmaticilor şi încercă să se opună, pentru că era un catolic devotat şi nu dorea să se convertească, dar după jumătate de oră de insistenţe ale celor doi tineri îmbrăcaţi la patru ace, se conformă. După un drum de 10 minute cu maşina cu numere speciale TIGARETA 01, cei trei ajunseră la luxoasa reşedinţă a celui pe care tinerii l-au supranumit Puternicul. „Probabil, asta o fi fiind denumirea locală a funcţiei prezidenţiale. De ce dracu n-am citit şi forma de guvernare?” se întreba în gând Manson.

Odată introdus în reşedinţă, începu să colinde coridoarele întortocheate, flancat de cei doi tineri pragmatici. După câteva minute bune de mers pe jos şi urcat scări, Manson şi însoţitorii lui descinseră într-o sală lungă, cu puţină mobilă şi mult spaţiu liber.

– Veţi aştepta maxim un minut. – îi comunică unul dintre tineri, după care amândoi plecară pe altă uşă.

Manson îşi reculese gândurile, procedeu pe care îl aplica întotdeauna înaintea întâlnirilor cu şefii de stat. Nu dase greş niciodată. Îşi atinsese întotdeauna obiectivele. Zâmbi. Era un om de succes, şi ştia asta. Nu va da greş nici acum. Auzind un zgomot în spatele său, se întoarse….

…ca să descopere în cadrul uşii mari din fundul sălii o arătare gigantică. Cu picioare, labe, aripi strânse la spate. Un dragon. Colac peste pupăză, dragonul mai avea şi două capete ca de varan, care se tot fixau cu privirea unul pe altul, de ziceai că în secunda următoare se vor lovi.

– Ne mâncăm între noi, dar suntem obligaţi să stăm pe acelaşi trunchi, pentru binele cetăţenilor Republicii Pra(g)matia! spuse primul cap, de o culoare pronunţat mai verde decât celălalt.

– Dragii mei, haideţi totuşi să ne calmăm şi să discutăm problema în conformitate cu înţelegerile anterioare, răspunse cu o ură ascunsă, dar totuşi sesizabilă al doilea cap, care se uita mai mereu spre est.

Manson simţi că-l ia cu friguri şi cu călduri. Asta era, înnebunise. Nu mai era întreg la minte. Îşi roti privirile disperat în jur, şi încercă să părăsească încăperea. Când descoperi că toate uşile erau închise, se aşeză pe parchetul scump şi îşi acoperi capul cu mâinile.

– Domnule Manson, urmează să respectăm norma legală în cazul dumneavoastră, spuse din nou capul verde. – Puteţi să vă ridicaţi, nu vă vom face rău. Suntem interesaţi de consolidarea relaţiilor de afaceri între antreprenorii noştri şi cei din SUA. Dumneavoastră sunteţi unul dintre cei mai renumiţi. E o onoare să vă avem la Pragmaton, şi vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră.

– Să vă povestim întâi despre pragmatism – spuse capul orientat spre est. – Vedeţi, dragii mei, cu douăzeci de ani în urmă au existat nişte bandiţi care se numeau şi se numesc şi acum Autentici. Ei vroiau să unească ţara noastră, fosta Republică Sovietică Socialistă Pragmatică, cu Autenticia, vecinul nostru de la vest. Noi… de fapt, nu noi, părinţii noştri, eu şi Verde eram încă mici pe atunci, s-au opus banditismului unionist al acelor ani şi au refăcut legăturile cu ţara noastră mare, Imperiul VelikiiMogucii. Dar, pentru că lucrurile nu se mai puteau face pe faţă, şi pentru că timp de opt ani a condus un balaur Roşu şi bătrân, fost ministru de interne, care spunea toate lucrurile pe faţă ca tâmpitu, de şi-a atras protestele tinerilor Autentici care i-au dat foc bârlogului, prietenii de la FSB-ul Patriei-Mame au hotărât să-l mătrăşească. Atunci, am venit noi cu o strategie nouă, inteligentă. Despre pragmatism vorbeau şi părinţii noştri, înainte de venirea la putere a Balaurului Roşu, însă aşa, din când în când şi cu jumătate de gură. Noi însă, ne-am dat seama că putem profita de invenţia părinţilor noştri politici, şi să exprimăm ideea viţelului care suge la două vaci într-un format nou, upgraded, mai soft power: PRAGMATISM. Am inventat ideologia pragmatică, am schimbat numele ţării în Pra(g)matia, pentru ca Autenticia să nu ne mai deranjeze cu pretenţiile ei teritoriale, am răspândit religia pragmatică în întreaga lume. Totul cu un singur scop: de a menţine lucrurile în starea care sunt. Poporul nostru e pragmatic, el nu are nevoie de schimbare. El hrăneşte în mod pragmatic vaca cu fân secerat pe imaşurile patriei. El conduce în mod pragmatic tractorul, pe ogorul liderului din sat. El merge în mod pragmatic la Istanbul ca să-şi vândă un rinichi… trebuie să se facă şi el gospodar în sat, nu? Ne reuşeşte să mimăm în mod pragmatic şi eficient procesul de integrare europeană, într-un mod mult mai subtil şi profitabil decât o făcea Balaurul Roşu…

– …Că tot veni vorba de profit, – interveni capul mai verde – lasă-mă să zic şi eu!

Capul orientat spre est îi aruncă celuilalt o privire pătrunzătoare, şi cei doi începură să se bombardeze cu flăcări. Când terminară, epuizaţi, capul mai verde spuse, sleit:

-…Uite-aşa în fiecare zi. Dar, ce să-i faci, exercitarea actului de guvernare presupune sacrificii, şi sacrificii mari! Vreau să vă spun că mi-a reuşit să învăţ de la maeştri! L-am depăşit în pragmatism pe Balaurul Incoerent, poate-l ştiţi şi dumneavoastră! El a fost cândva reporter, dar apoi s-a dovedit a fi un extraordinar om politic! Sunt mândru că m-a crescut la sânul său! Noi avem nevoie, în Republika Pra(g)matia, de pragmatism pentru ca cetăţenii să nu-şi pună întrebări în legătură cu trecutul, dar mai ales, cu prezentul lor. Pragmatismul este cea mai bună metodă de a adormi vigilenţa cetăţenilor, de a nu-i supăra nici pe partenerii noştri din Imperiul VelikiiMogucii, pentru prim-ministrul căruia am un mare-mare respect, şi chiar am început să-l copiez câte puţin în comportament şi discursuri, de a ne menţine în graţiile acestora, dar de a le servi mesaje plăcute şi celor din Europa. Noi trebuie să fim prieteni cu toţi, nu? După cum a spus şi Balaurul Roşu: „Republika Pragmatia va fi acolo unde-i vor fi interesele!”. Din moment ce Republica deja devenită Pra(g)matia suntem noi, interesul ei este interesul nostru, iar interesul nostru ne dictează să facem în aşa fel ca să ne putem face biznesul în continuare. Eu am făcut bani de tânăr, ştiu cât îi de greu… – oftă capul verde. – Cetăţenii pragmatici sunt pragmatici. Ei sunt pragmatici pentru că ne înţeleg, ne respectă, ne ascultă şi ne votează. Eu sunt puternic!

– …Ba eu sunt puternic! – strigă capul orientat spre est.

-Ba eu!

-Ba eu!

Capetele se angajară din nou într-o rundă de ardere reciprocă.

– O să mă jălui la Umbra Marelui Urs! – urlă într-un final capul orientat spre est. – O să-i spun să-şi cheme doctorii ca să ne facă operaţie şi să ne separe! Să vedem cum o să te descurci atunci singur, nesuferitule!

– Las’că nu mai ajungi tu degrabă la Marele Urs! – îi răspunse capul mai verde gâfâind. – Tot gâlcevindu-ne, am uitat de invitatul nostru. Domnule Manson, nu v-am spus, până la urmă, de ce vă aflaţi aici! V-am chemat ca să ieşim afară în faţa presei şi să ţinem o conferinţă de presă comună. Dă bine pentru imaginea Mea…

– A noastră, zevzecule! A  n o a s t r ă! Suntem doi acum, ai uitat? Conform Codului de Onoare al Nomenclaturistului Spoit, eşti obligat să împarţi totul cu mine!  – strigă capul orientat spre est şi-i afumă capului mai verde o aripă în creştet.

– Bine, fie… a noastră. – răspunse capul mai verde după ce-şi reveni din şoc. – Aşadar, domnule Manson? Gândiţi-vă bine, dacă vreţi să vă mai întoarceţi la New York ar fi bine să acceptaţi.

Manson dădu din umeri, tremurând. Era de acord. Vroia să trăiască, până la urmă! Aşa că se resemnă şi-l urmă pe balaurul cu două capete pe alte coridoare. Pe drum, image-makerii balaurului („asta-i, probabil, denumirea locală a dragonului” se gândi Manson) organizară un coridor al make-up-ului, astfel încât atunci când ieşiră cu toţii în faţa presei, alături de John Manson stăteau doi bărbaţi prezentabili, adevăraţi lideri pragmatici ai unei ţări pragmatice, care era mulţumită de viaţa ei pragmatică şi ne-supărătoare de Imperiu VelikiiMogucii. Cei doi au început să vorbească despre afacerile lui Manson, despre cât de mult se bucură ei că acest mare bussinessman din SUA a binevoit să vină cu investiţii substanţiale în economia Republicii Pra(g)matia. Manson simţea, la fel ca înainte, că-i fuge pământul de sub picioare, dar a găsit, totuşi, forţe, să mulţumească audienţei pentru atenţie şi să laude pragmatismul şi realizările epocale ale acestuia.

Peste şase ore avionul său decola de pe aeroportul din Pragmaton.

Fusese cea mai palpitantă aventură din viaţa sa.

Published in: on august 21, 2010 at 1:50 am  Comments (2)  

Mark Tkaciuk vs Igor Boţan, sau Demitizarea eminenţelor de pleavă

(CRONICĂ DE TELEVIZIUNE – n-am mai făcut aşa ceva, îi rog pe toţi cititorii să mă scuze dacă omit ceva)

În acea dimineaţă toridă de august, lui Mark Tkaciuk nu i-a spus nimeni: „Pentru tine, azi a venit începutul sfârşitului”. Chiar şi cel de-al şaselea simţ (acea inteligenţă pătrunzătoare, care-l ajutase să iasă uscat din apă de atâtea ori, uneori rămânând el însuşi foarte surprins) tăcea. Experimentatul politician comunist se simţea la fel de bine ca oricând, sigur pe sine, şi aştepta cu un anumit interes seara, când avea de onorat o invitaţie la principala emisiune de dezbatere politică a unui post de televiziune din Chişinău. Chiar dacă se străduise să pară detaşat şi să nu dea o importanţă prea mare momentului (mai apăruse la televizor, nu-i vorbă, dar în circumstanţe cumva… diferite şi de obicei cu prezentatori care nu-l băteau la cap şi-i puneau întrebări „adecvate”), îşi dorea o apariţie în care să pună nişte puncte pe „I”.

Cu accentul ei de timişoreancă autentică, Natalia Morari l-a prezentat rapid pe importantul invitat. Vis-a-vis de el stătea, ca în fiecare seară, Analistul Casei, Igor Boţan. Meciul a început rapid, fără tatonări preliminare.

Ambii jucători s-au lansat în competiţia argumentelor, însă în doar câteva minute Tkaciuk a început să dea semne… stranii. Viteza sa de reacţie dispăruse cu desăvârşire. Nu mai părea buldogul politic din 2009, părea că şi-a pierdut într-o oarecare măsură colţii. Dacă la nivel tehnic (utilizarea limbajului specific) nimic nu părea să se fi schimbat, o anumită apatie, lehamite şi… chiar oboseală i se citea pe faţă. Nu mai era la fel de spontan în răspunsuri, nu mai era la fel de implicat în discuţie.

De cealaltă parte a ringului, Igor Boţan a demonstrat o pregătire exemplară pentru confruntare, reuşind să marcheze puncte la aproape fiecare contact verbal cu interlocutorul său vorbitor de limbă „moldovenească” învăţată în Sankt-Petersburg după un manual românesc. Începând de la motivul absolut retardat şi spus, desigur, în bătaie de joc pe care Tkaciuk l-a invocat ca să-şi justifice ne-vorbirea limbii române (că dacă ar vorbi-o, moldovenii ar crede că le-a învăţat limba pentru că „vrea” ceva mai mult de la ei), până pe la jumătatea emisiunii, a vut loc, în principiu, un dialog între Natalia Morari şi Tkaciuk, cu intervenţii sporadice ale lui Boţan. Apoi, folosind afirmaţia comunistului precum că PCRM-ul ar fi criticat frecvent pentru că nu comunică şi nu colaborează cu celelalte partide, Igor Boţan a trecut la atac. Foarte tacticos, dar şi tăios, el l-a acuzat pe bună dreptate pe Tkaciuk de destabilizare a situaţiei politice, de oportunism, a demonstrat că PCRM îşi urmează propria agendă politică, în detrimentul cetăţenilor Republicii Moldova, că manipulează date. Apoi, situaţia s-a schimbat. Până la sfârşitul emisiunii, Mark Tkaciuk a fost dominat aşa cum face un profesor universitar cu un student-problemă care nu şi-a învăţat pentru examen. Acesta s-a repliat şi a trecut în defensivă, fapt care l-a făcut să spună lucruri pe care nu le-ar fi spus în altă situaţie, de exemplu despre dosarele lui Iurie Muntean deschise de către Procuratura Generală. Sau enormitatea: Statalitatea Republicii Moldova se păstrează datorită existenţei unui partid mare şi puternic care luptă pentru această statalitate (se referea la PCRM, desigur).

Tkaciuk a pierdut a doua parte a emisiunii, şi emisiunea în ansamblu. A fost băgat în corzi fără drept de apel, comiţând unele erori impardonabile. Cireaşa de pe tort a constituit-o întrebarea lui Boţan dacă îi plac sporturile acvatice. Primind un răspuns negativ din partea comunistului, acesta l-a întrebat dacă a fost vreodată pe un submarin. Tkaciuk a zâmbit forţat, încercând din răsputeri să mimeze indiferenţa, şi a răspuns din nou negativ. Aluzia era clară: http://www.podlodkamd.blogspot.com. Intraţi aici şi vedeţi şi voi!

Cât despre mine, tot ce pot să spun e că în locul unei eminenţe cenuşii şi a unui cardinal roşu, nu am văzut altceva decât un propagandist ieftin, politruc expirat şi „ideolog” de pleavă. Aceste evoluţii ale respectivului personaj, cât şi autoplasarea sa ostentativă, în afara cadrului cultural şi lingvistic al etniei  majoritare, vor fi de natură să-i precipite ieşirea naturală din viaţa politică activă a Republicii Moldova

Este doar o chestiune de timp.

Published in: on august 16, 2010 at 10:15 pm  Comments (3)  

Noi şi Ei, sau „Dialogul imposibil”

Am crezut dintotdeauna că oamenii îşi pot schimba opiniile datorită forţei argumentelor care le sunt prezentate, datorită puterii de convingere a interlocutorului, şi, mai ales, datorită conştientizării (cel mai adesea cu ajutorul argumentelor menţionate anterior) anumitor lucruri, a înţelegerii faptului că anterior nu au avut dreptate, ori s-au înşelat parţial.

Am greşit. Vă  voi spune în continuare cum am greşit şi de ce.

Se ştie că avem actualmente, în Republica Moldova, o comunitate românofonă şi una rusofonă. Este adevărat, de asemenea, că unii membri ai celor două comunităţi au folosit sau folosesc, pentru etichetarea celorlalţi, apelative ca „porci de ocupanţi”, „comunişti”, „rusnaci” (vorbitorii de română), şi „liberaşti”, „fascişti”, „românoizi”, „barani” (vorbitorii de rusă).

Scriam în 2006 despre raportarea vorbitorilor de română la ceea ce ei numesc „problema naţională” şi gradul de asumare de către aceştia a identităţii culturale şi naţionale româneşti. La fel, mă interesa atitudinea lor în raport cu ansamblul de credinţe, valori, principii şi programe politice pe care discursul public l-a consacrat după 1989 în mod convenţional sub denumirile de „eliberare naţională”, „unitate naţională”, „românism”. Din motive deloc neutre, ci mai degrabă ataşate faţă de curentul ideologic menţionat anterior, mă interesa câţi dintre cei care-şi asumă un anumit grad de identitate românească ar fi dispuşi să meargă mai departe de obişnuitele discuţii la bucătărie, câţi dintre ei s-ar implica în mod activ la nivel societal pentru a crea o masă critică de aderenţi, adepţi şi prozeliţi ai rezolvării problemei naţionale. Am ajuns la concluzia că în raport cu propriile frustrări şi nemulţumiri (criza identitară), comunitatea românofonă se constituie în trei grupuri, cărora le corespund trei maniere diferite de percepţie a rolului lor social: 1. Sub criză: conştienţi de existenţa crizei, afectaţi de ea, dar indiferenţi şi nedoritori de schimbare; 2. În criză: conştienţi, doritori de schimbare şi militanţi, nu se mulţumesc să stea pe margine, ci participă activ la viaţa politică, în calitate de alegători şi potenţiali aleşi, protestează; 3. Peste criză: au depăşit individual (detaşându-se de grup) criza identitară printr-un efort mai mare de studii, erudiţie, mobilitate socială, unii dintre ei (ele) nu se mai află în Republica Moldova, ci au deja slujbe şi traseie stabile de viaţă în ţări din Uniunea Europeană şi nu numai. După cum vă puteţi da seama, al treilea grup e cel mai puţin numeros, primul e cel mai numeros, iar al doilea (le vom spune acestora, în continuare, militanţii) e cel mai zgomotos, de aceea anume această categorie e mai vizibilă public. Al treilea grup seamănă, într-un fel, cu primul, deoarece membrii săi, în contrast evident cu membrii celui de-al doilea grup, sunt mai indiferenţi din punct de vedere social, mai individualişti, şi mai orientaţi către ascensiunea personală (familială).

În ultimii ani, militanţii de vârstă tânără, majoritatea lor fiind copiii militanţilor mai în vârstă, au început să devină tot mai activi pe internet. Reţelele sociale sunt dominate de către aceştia, mesaje mobilizatoare anticomuniste şi pro-româneşti sunt foarte des întâlnite în social media (Facebook, Odnoklassniki, Twitter), cel mai „prolific” moment, ora astrală a userilor anticomunişti, adolescenţilor şi tinerilor navigatori pe internet cu convingeri româneşti, venind pe 7 aprilie 2009. Fenomenul nu s-a diminuat, de atunci, ci din contra, a crescut în intensitate şi profunzimea mesajului, trăindu-şi acum perioada de apogeu.

În acelaşi timp, concomitent cu creşterea militantismului românesc pe internet, s-a observat un fenomen similar în rândul tinerilor din cealaltă comunitate etnolingvistică, identitară şi culturală mare a Republicii Moldova – rusofonii. Voi preciza din start că în cazul activismului virtual al acestora, „partea leului” este deţinută de tineretul comunist. Reţeaua de socializare Facebook, de exemplu, găzduieşte în prezent două curente majore: cel pro-românesc (cu diversele şi adesea antagonicele sale nuanţe, tendinţe şi diferenţe) şi cel pro-rus (la fel, cu nuanţe şi tendinţe, existând aici însă o dominantă clară: tinerii comunişti). Aceştia au început să practice şi ei metodele de exprimare „ţipătoare” ale taberei pro-româneşti, mai ales de când PCRM a pierdut puterea.

Observând două fenomene „în oglindă” (dezvoltarea paralelă a militantismului pro-românesc şi pro-rus pe internet), am început să-mi pun întrebarea: cum îi vedem noi pe ei? Ne cunoaştem, oare, între noi (noi însemnând aici totalitatea cetăţenilor Republicii Moldova)? Există vreo posibilitate de a ne înţelege?

Aici voi spune că nu împărtăşesc punctul de vedere al unora dintre militanţii pro-români, conform căruia ruşii şi vorbitorii de rusă din Moldova ar trebui să-şi facă bagajele şi să plece cât mai repede peste Nistru. Consider că ei trebuie integraţi în societatea noastră, atât lingvistic, cât şi în sensul aderării la natura românească a acestei societăţi, sau cel puţin în sensul abandonării negării acestui fapt.

Acestea sunt motivele pentru care am încercat de mai multe ori să stabilesc o comunicare cu susţinători ai comuniştilor şi reprezentanţi, în acelaşi timp, ai minorităţii vorbitoare de limbă rusă. Am eşuat de fiecare dată, şi nu din vina mea. Problema e că partea conştientă a taberei pro-ruse interiorizează un mesaj profund anti-românesc, care le generează o respingere totală a argumentelor noastre, a ideii de dialog, în general. Suntem atât de diferiţi, vedem lucrurile în manieră antagonică, încât nu cred că voi exagera dacă voi spune că între noi este, practic, imposibil un dialog care să-i facă să-şi abandoneze unele puncte de vedere şi să le accepte pe ale noastre. Între noi nu poate funcţiona decât logica confruntării permanente. Noi reprezentăm două lumi diferite, două realităţi diferite. Dreptatea unuia nu poate fi şi dreptatea celuilalt, iar tentativele de extindere a realităţii noastre asupra lor, ca şi tentativa lor de a-şi impune realitatea asupra noastră nu se poate realiza decât printr-un singur mod – prin forţa deciziilor politice.

Unica noastră posibilitate de a-i integra este coerciţia politică, la fel se prezintă lucrurile şi în cazul lor. De aceea, avem o luptă acerbă pentru putere. O luptă care sfidează de multe ori regulile culturii politice şi recurge la un instrumentar sangvin sau chiar biologic de „reglare a conturilor”. Poziţiile noastre se radicalizează în timp. Până unde? Îmi amintesc acum de o declaraţie mai veche a lui Valeri Klimenko, în care acesta ameninţa populaţia Republicii Moldova cu război civil în cazul în care aceasta va fi pentru unirea cu România.

Asta ne aşteaptă? Sper foarte mult că nu, dar un lucru îmi este clar: unicul mod de relaţionare între comunităţile noastre va fi confruntarea. Din păcate. Atâta timp cât Ei impun condiţii de începere a dialogului pe care Noi le considerăm din start ca fiind inacceptabile, dialogul nu poate avea loc.

Obtuzitatea lor, agresivitatea primitivă şi lipsa oricărei încercări de empatizare, lipsa de deschidere către cei cu altă opinie decât a lor, nu oferă nicio posibilitate de a iniţia un dialog social. Iar aceia dintre vorbitorii de română sau rusă (sau ambele limbi în egală măsură) care cer dialogul cu insistenţă, neglijând realitatea şi cerând taberei pro-româneşti, în numele dialogului, să renunţe la militantism sunt cei care susţin, expresiv sau mascat, punctele de vedere şi influenţa taberei orientate agresiv spre majoritatea etnică, lingvistică şi culturală. În Republica Moldova, neutralitatea, din acest punct de vedere, pur şi simplu nu există. De aceea, lucrurile trebuie spuse întotdeauna clar şi pe faţă, preferinţele trebuie exprimate concret, dar fără a insulta persoane sau grupuri.

Incapacitatea de dialog şi deficienţa în comunicare socială pe care am descris-o mai sus constituie una dintre cele mai mari şi potenţial periculoase probleme ale societăţii noastre. În perspectivă, falia s-ar putea adânci, generând o prăpastie. Cred că trebuie să ne gândim cu toţii la o soluţie.

Published in: on august 10, 2010 at 11:58 am  Comments (2)  

Felicitări, dragi „tovarăşi”! Creatura voastră a împlinit 70 de ani!

În urmă cu 70 de ani, în această zi, o forţă de ocupaţie străină care îşi stabilise controlul asupra a 11 judeţe şi jumătate ale României încălcând hotarele pe care ea însăşi le recunoscuse, prin ministrul ei de externe Litvinov,  încălcând pactul Briand-Kellogg, care interzicea uzul forţei militare pentru modificarea frontierelor, a creat pentru locuitorii a 6 dintre cele 11 judeţe un stat pe care l-a numit „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”.

Mai jos, veţi putea vedea de ce acest act (crearea prin lege a unei republici sovietice) contravenea chiar Constituţiei URSS, şi, deci, poate fi calificată ca ilegală.

Formarea RSS Moldoveneşti a fost ilegală şi pentru că nu a fost  consecinţa voinţei locuitorilor teritoriului dintre Prut şi Nistru, ci a unei legi adoptate de către forul legislativ superior sovietic, şi deci îi lipsea legitimitatea. Nu s-a organizat niciun referendum pentru a da legitimitate noii „creaturi”, nu s-a aflat voinţa populaţiei în niciun mod.

Constituţia URSS, capitolul II, articolul 14:

Статья 14.   Ведению   Союза   Советских    Социалистических    288
Республик  в  лице  его  высших  органов государственной власти и
органов государственного управления подлежат:  

в) принятие в состав СССР новых республик;

Sursa: http://www.hist.msu.ru/ER/Etext/cnst1936.htm#3

În următoarele decenii, am trăit cu toţii sub legi impuse, sub instituţii impuse, străine, atât primele, cât şi ultimele, de locuitorii acestui pământ. Fără să ştim, fără să bănuim măcar, am trecut printr-un proces de permanentizare a ocupaţiei militare din iunie 1940, care s-a transformat în ocupaţie politică, economică, socială, instituţională.

Republica Moldova este continuatoarea „creaturii” de la 2 august 1940. Parlamentul Republicii Moldova îşi numără legislaturile (suntem în legislatura a XVIII-a acum, cred) începând cu primul Soviet Suprem al RSS Moldoveneşti (1941), instituit în urma unor alegeri nedemocratice şi ilegitime (29 ianuarie 1941), deoarece în ianuarie-februarie 1941 locuitorii RSS Moldoveneşti erau cetăţeni români!

Dovada:

УКАЗ ПРЕЗИДИУМА ВЕРХОВНОГО СОВЕТА СССР

О ВОССТАНОВЛЕНИИ В ГРАЖДАНСТВЕ СССР ЖИТЕЛЕЙ
БЕССАРАБИИ И О ПРИОБРЕТЕНИИ СОВЕТСКОГО
ГРАЖДАНСТВА ЖИТЕЛЯМИ СЕВЕРНОЙ БУКОВИНЫ

8 марта 1941 г.

1. Все лица, состоявшие к 7 ноября 1917 года подданными бывшей Российской империи и проживавшие на территории Бессарабии
к 28 июня 1940 года (а равно их дети), независимо от того, состояли они до 28 июня 1940 года в румынском подданстве
или нет, признаются восстановленными в правах советских граждан с 28 июня 1940 года.

2. Лица из числа постоянных жителей Бессарабии, состоявшие к 7 ноября 1917 г. подданными бывшей Российской империи, но
не проживавшие к 28 июня 1940 г. на территории Бессарабии и находящиеся временно за пределами СССР, обязаны до 1 мая
1941 года зарегистрироваться в полпредствах и консульствах СССР, как советские граждане, путем личной явки или посылки
специального заявления по почте с приложением паспорта или документа, удостоверяющего личность заявителя и факт
постоянного проживания в Бессарабии.

3. На лиц, упомянутых в ст. ст. I и 2 настоящего Указа, которые приобрели до 28 июня 1940 года какое-либо иное иностранное
гражданство, а также на лиц, лишенных советского гражданства декретом ВЦИК и СНК РСФСР от 15 декабря 1921 года,
настоящий Указ не распространяется.

4. Все лица, проживавшие к 28 июня 1940 г. на территории Северной Буковины, за исключением иностранцев и лиц,
эвакуированных после 28 июня 1940 г. в Румынию, а также лиц, лишенных советского гражданства декретом
ВЦИК и СНК РСФСР от 15 декабря 1921 года, признаются гражданами СССР с 28 июня 1940 г.

5. Лица, возвратившиеся в Бессарабию и Северную Буковину из Румынии после 28 июня 1940 г. в порядке,
согласованном между советскими и румынскими властями, с момента возвращения приобретают советское гражданство.

Ведомости Верховного Совета СССР, 1941 г., N13

Sursa:  http://istorya.ru/forum/index.php?showtopic=172

Aşadar, cetăţenii români au fost „transformaţi” peste noapte în sovietici în martie 1941.

Sovieticii au impus cetăţenii unui stat străin (România) să participe la alegeri pentru a institui o adunare legislativă şi o Constituantă care să pecetluiască juridic statutul de ocupaţie! Totul s-a făcut prin presiuni, constrângere, şi exterminare fizică.

Cât despre actualul stat Republica Moldova, dovezile pe care le-am prezentat mai sus demonstrează că la 27 august 1991 nu a fost instituit un alt stat, ci pur şi simplu a fost proclamată independenţa statului nelegitim constituit de către sovietici în 1940.

S-a mers pe jumătăţi de măsură atât atunci, cât şi mai târziu. Consecinţele le resimţim până astăzi.

Felicitări, „tovarăşi” întemeietori de „ţară” ai anului 1940, Iosif Vissarionovici Stalin şi Adolf Hitler!! Creatura voastră a supravieţuit, iar azi majoritatea o cred Patrie!

Avem ca şi părinţi fondatori ai statalităţii noastre DE PAIE pe doi dintre cei mai mari criminali ai secolului XX! Se aude la Curtea Constituţională???

SAU NU?

Published in: on august 2, 2010 at 3:35 pm  Comments (7)