Metapoliticul şi masa de manevră

„Ne-am urcat pe aceste baricade fragile ca să luptăm împotriva politicienilor. Ei nu ne-au dat nimic, ei vor doar să ne ia. Ei nu sunt ca noi, noi nu suntem ca ei, ei nu ne înţeleg şi nu ne respectă. Ei au problemele lor, noi le avem pe ale noastre, dar mult peste toate problemele noastre individuale se situează marea problemă a noastră cu ei. De douăzeci de ani ne aflăm pe baricade, unii împotriva altora. Sistemul trebuie schimbat, în loc trebuie pus altceva, în loc trebuie pus…”.

Aici pelicula se rupe. Nu mai urmează după asta decât una sau două propoziţii care repetă mesajul de mai sus fără să-l aprofundeze. Ele sunt rostite cu voce tare şi fermă, pentru ca audienţei să i se creeze percepţia unui emiţător al mesajului sigur pe el şi care ştie ce spune. Cei care îl contrazic nu sunt neapărat condamnaţi, dar, chiar fără să vrea, ajung să fie priviţi drept avocat al diavolului, avocat al celor care ne-au făcut, nouă tuturor, un mare rău prin însăşi existenţa lor. Emiţătorul nu transmite decât ceea ce citiţi mai sus. Motivele lui de a face asta ar putea fi două: 1. Nu doreşte să spună povestea până la capăt, adică să şi propună ceva în loc; 2. Nu ştie ce să propună în loc.
Să le luăm pe rând. În primul caz, demersul emiţătorului poate fi legat de poziţionarea sa în legătură cu mesajul pe care îl transmite. Dacă el se autopercepe ca potenţial înnoitor a ceea ce există şi este rău, ar putea fi interesat de construcţia unui tip carismatic de personalitate, care să reclame excepţionalul, extraordinarul. Într-un asemenea caz, detaliile planului sunt expuse selectiv, la intervale mari de timp, avându-se grijă de menţinerea aprinsă a flăcării revoltei, pentru ca momentul culminant să vină ca o continuare logică a evoluţiilor precedente. Il duce ha sempre ragione (Ducele (Conducătorul) are întotdeauna dreptate), spunea o lozincă din Italia anilor 20-30 ai secolului trecut. În cazul nostru, aceasta ar putea fi parafrazată: Conducătorul va avea întotdeauna dreptate. Detaliile planului sunt apanajul lui personal. El le ştie, şi el trebuie să le facă publice. De aceea, un atac la modul de a pune problema este văzut ca un atac la lider în sine, ca unic depozitar al căii de viitor care trebuie urmată. Liderul se confundă, deci, cu ideea, iar atacul la lider nu poate reprezenta altceva decât o tentativă de distrugere a ideii. O asemenea faptă nu poate fi tolerată şi trebuie pedepsită.
În cazul al doilea, ne confruntăm cu o lipsă a ideii de schimbare. Mesajul este condamnat să rămână în stadiul de revoltă fără revendicări. El se poate răspândi cu uşurinţă în rândurile oamenilor receptivi la aşa ceva, dar nu va produce şi efecte.
Cele două asumpţii (1. Nu doreşte să spună şi 2. Nu ştie ce să spună) ar părea să aibă, îtrucâtva, un statut egal la nivel de credibilitate dacă discuţiile pe marginea acestora s-ar purta în mod individual, tete-a-tete. Atunci însă când emiţătorul vorbeşte despre distrugerea sistemului şi se ştie că nu e singur, relaţionează şi-şi prezintă punctele de vedere în grup, probabilitatea primei asumpţii creşte necontenit. Deci, avem de a face cu o formă abilă de manipulare politică, în scopul obţinerii de aderenţă din partea nemulţumiţilor. Demersul şi scopul iniţial al constituirii grupului este ascuns de membrii acestuia, pentru ca de beneficiile rezultate să se poată bucura leadershipul.
Mesajul „anti-sistem” e prezentat la început ca o contrapondere la politica oficială, însă odată cu ierarhizarea relaţiilor din grup, cu prezentarea de către lider a detaliilor planului, a definitivării unui stil de acţiune, contrapoliticul (aşa vom numi tipul iniţial de mesaj) începe să se transforme în altceva.Vom numi acest tip de raportare la realitate metapolitic. Metapoliticul ia treptat, locul contrapoliticului şi la un moment dat apare în toată splendoarea sa, atunci când scopul manipulării iniţiale, fortificarea grupului în jurul unui lider, este atins. Contrapoliticul desfide întregul sistem, se prezintă ca un spărgător de gheaţă, tinde să atragă prin spiritul de frondă şi tentaţia revoltei împotriva a ceea ce e etichetat drept rău şi duşmănos. Metapoliticul aduce în schimb lideri asumaţi şi recunoscuţi în interiorul grupului, o poziţionare clară în privinţa acţiunilor care trebuie executate. Cu alte cuvinte, în metapolitic identificăm semnele construcţiei unui sistem nou, pliat pe personalitatea noului lider (sau lideri). El devine, de-acum încolo, universul normativ şi valoric la care se raportează grupul. S-ar putea continua aşa o perioadă lungă de timp, pe modelul universurilor paralele: două sisteme care există în paralel şi nu se interpătrund niciodată. Metapoliticul îşi manifestă, în această perioadă, „vârsta de aur”, deoarece scopul său este atins: constituirea unui sistem propriu, care să se afle lângă sistemul politic de bază. Acesta e prezentat tot ca fiind rău, greşit şi nedrept, abordare moştenită din contrapolitic şi dusă mai departe spre un nou mod de utilizare.
Ieşirea din metapolitic se produce atunci când se dă semnalul începerii acţiunilor de înlocuire a sistemului politic de bază cu cel generat deja, şi care îşi consumă fazele de dezvoltare autonomă. În cazul reuşitei cu succes a acţiunilor, sistemul metapolitic devine noul sistem politic.
Atitudinile liderilor, care exploatează la început sentimentele revanşarde ale oamenilor, nemulţumirile faţă de sistem, se modifică odată cu intrarea în noile faze de dezvoltare a sistemului pe care îl creează. Membrii grupului care dintr-un motiv sau altul nu se înscriu în profilul cerut de trăsăturile sistemului metapolitic sunt excluşi sau se autoexclud, deplasându-se spre margini. Apoi, odată cu intrarea sistemului metapolitic în „jocul mare”, are loc încă un proces de excludere a agenţilor defectori. Aceştia se deplasează spre limitele spaţiului social, iar unii dintre ei ajung să constituie baza socioidentitară pentru repetarea procesului, poziţionându-se la rândul lor în postura de revoltaţi şi luând-o de la capăt. Avem, deci, de a face cu un proces ciclic.
Constatăm gradul foarte scăzut de rezistenţă la tehnicile de manipulare ale celor pe care iniţiatorii procesului contrapolitic-metapolitic-politic îi utilizează drept masă de manevră pentru a-şi atinge scopurile. Aceştia sunt de foarte puţine ori capabili să vadă reversul medaliei mesajului revoluţionar pe care îl interiorizează la început: potenţialul erou transformat din afară sau autopoziţionat în postura de „tovarăş de drum” sau chiar în cea de „idiot util”.
Să fim înţeleşi corect: nu conferim o conotaţie neapărat negativă sistemului nou care vine să înlocuiască, prin intermediul procesului C-M-P vechiul sistem. În esenţă, este vorba de accederea în prim-plan a unor oameni noi, care nu sunt neapărat mai buni decât cei vechi, de cosmetizarea unor principii de conducere, modificarea unor instituţii, înlăturarea unor simboluri vechi şi aducerea în prim-plan a altora noi. Odată instaurat, sistemul trebuie să se autoperpetueze, iar aici noii elite nu-i rămâne decât să întreprindă acţiunile necesare ca să se menţină pe o perioadă cât mai îndelungată. Odată învins şi doborât vechiul paznic al stejarului sfânt de la templul Dianei din Nemi, succesorului său nu-i rămâne decât să preia acelaşi rol, de păzire a stejarului folosindu-şi toate forţele pentru se păstra cât mai mult timp în viaţă.
În acest punct intervine ceea ce putem numi „complexul hainelor regelui”. Cei care şi-au făcut un scop al vieţii din adularea personalităţii liderului, servirea acestuia nu neapărat pentru persoana sa ci pentru cauza cu care liderul devenise una încă la începutul fazei metapoliticului, îşi constată ruinat întregul edificiu identitar şi valoric pe fondul adoptării realpolitikului de către eroul carismatic de odinioară, a detaşării sale de instrumentele care l-au propulsat spre realizarea scopului politic, aşa cum un fluture adult iese dintr-o crisalidă.
Trecerea de la un sistem politic la altul se realizează de către lideri, folosind multimi –„mase de manevră”. O dată, de două ori, de trei ori, masa de manevra urmează lideri diferiţi, dar cu acelaşi appeal în rândurile ei. Nu e vorba în nici un caz doar de confruntări de stradă sau evenimente violente, deşi acestea nu pot fi niciodată excluse, ci de impresia libertăţii pe care o are individul înregimentat. Atunci când maestrul păpuşar îşi termină, totuşi, reprezentaţia, şi pleacă undeva sus, în nişte cercuri obscure unde poate fi văzut doar la televizor, susţinătorul său de frunte, eroul zilelor noastre, omul mereu cu zâmbetul pe buze care-şi investise întregul potenţial afectiv în mişcare, se vede aruncat în afara universului pe care şi-l construise. Logica războiului nu mai funcţionează. Camarazii săi nu mai există în felul în care au existat în timpurile bune. Acum mulți dintre ei au copii, burți, și câini de plimbat în după-amiezele de duminică. Masa de manevră și-a făcut datoria, masa de manevră poate să plece. Până la următorul ciclu de schimbare politică, individul redevine un anonim. El coboară de pe baricada fragilă simțind un gust amar…Cât costă, de fapt, votul nostru?

Anunțuri
Published in: on Martie 13, 2010 at 11:57 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://dannicu.wordpress.com/2010/03/13/metapoliticul-si-masa-de-manevra/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: