Metapoliticul şi masa de manevră

„Ne-am urcat pe aceste baricade fragile ca să luptăm împotriva politicienilor. Ei nu ne-au dat nimic, ei vor doar să ne ia. Ei nu sunt ca noi, noi nu suntem ca ei, ei nu ne înţeleg şi nu ne respectă. Ei au problemele lor, noi le avem pe ale noastre, dar mult peste toate problemele noastre individuale se situează marea problemă a noastră cu ei. De douăzeci de ani ne aflăm pe baricade, unii împotriva altora. Sistemul trebuie schimbat, în loc trebuie pus altceva, în loc trebuie pus…”.

Aici pelicula se rupe. Nu mai urmează după asta decât una sau două propoziţii care repetă mesajul de mai sus fără să-l aprofundeze. Ele sunt rostite cu voce tare şi fermă, pentru ca audienţei să i se creeze percepţia unui emiţător al mesajului sigur pe el şi care ştie ce spune. Cei care îl contrazic nu sunt neapărat condamnaţi, dar, chiar fără să vrea, ajung să fie priviţi drept avocat al diavolului, avocat al celor care ne-au făcut, nouă tuturor, un mare rău prin însăşi existenţa lor. Emiţătorul nu transmite decât ceea ce citiţi mai sus. Motivele lui de a face asta ar putea fi două: 1. Nu doreşte să spună povestea până la capăt, adică să şi propună ceva în loc; 2. Nu ştie ce să propună în loc.
Să le luăm pe rând. În primul caz, demersul emiţătorului poate fi legat de poziţionarea sa în legătură cu mesajul pe care îl transmite. Dacă el se autopercepe ca potenţial înnoitor a ceea ce există şi este rău, ar putea fi interesat de construcţia unui tip carismatic de personalitate, care să reclame excepţionalul, extraordinarul. Într-un asemenea caz, detaliile planului sunt expuse selectiv, la intervale mari de timp, avându-se grijă de menţinerea aprinsă a flăcării revoltei, pentru ca momentul culminant să vină ca o continuare logică a evoluţiilor precedente. Il duce ha sempre ragione (Ducele (Conducătorul) are întotdeauna dreptate), spunea o lozincă din Italia anilor 20-30 ai secolului trecut. În cazul nostru, aceasta ar putea fi parafrazată: Conducătorul va avea întotdeauna dreptate. Detaliile planului sunt apanajul lui personal. El le ştie, şi el trebuie să le facă publice. De aceea, un atac la modul de a pune problema este văzut ca un atac la lider în sine, ca unic depozitar al căii de viitor care trebuie urmată. Liderul se confundă, deci, cu ideea, iar atacul la lider nu poate reprezenta altceva decât o tentativă de distrugere a ideii. O asemenea faptă nu poate fi tolerată şi trebuie pedepsită.
În cazul al doilea, ne confruntăm cu o lipsă a ideii de schimbare. Mesajul este condamnat să rămână în stadiul de revoltă fără revendicări. El se poate răspândi cu uşurinţă în rândurile oamenilor receptivi la aşa ceva, dar nu va produce şi efecte.
Cele două asumpţii (1. Nu doreşte să spună şi 2. Nu ştie ce să spună) ar părea să aibă, îtrucâtva, un statut egal la nivel de credibilitate dacă discuţiile pe marginea acestora s-ar purta în mod individual, tete-a-tete. Atunci însă când emiţătorul vorbeşte despre distrugerea sistemului şi se ştie că nu e singur, relaţionează şi-şi prezintă punctele de vedere în grup, probabilitatea primei asumpţii creşte necontenit. Deci, avem de a face cu o formă abilă de manipulare politică, în scopul obţinerii de aderenţă din partea nemulţumiţilor. Demersul şi scopul iniţial al constituirii grupului este ascuns de membrii acestuia, pentru ca de beneficiile rezultate să se poată bucura leadershipul.
Mesajul „anti-sistem” e prezentat la început ca o contrapondere la politica oficială, însă odată cu ierarhizarea relaţiilor din grup, cu prezentarea de către lider a detaliilor planului, a definitivării unui stil de acţiune, contrapoliticul (aşa vom numi tipul iniţial de mesaj) începe să se transforme în altceva.Vom numi acest tip de raportare la realitate metapolitic. Metapoliticul ia treptat, locul contrapoliticului şi la un moment dat apare în toată splendoarea sa, atunci când scopul manipulării iniţiale, fortificarea grupului în jurul unui lider, este atins. Contrapoliticul desfide întregul sistem, se prezintă ca un spărgător de gheaţă, tinde să atragă prin spiritul de frondă şi tentaţia revoltei împotriva a ceea ce e etichetat drept rău şi duşmănos. Metapoliticul aduce în schimb lideri asumaţi şi recunoscuţi în interiorul grupului, o poziţionare clară în privinţa acţiunilor care trebuie executate. Cu alte cuvinte, în metapolitic identificăm semnele construcţiei unui sistem nou, pliat pe personalitatea noului lider (sau lideri). El devine, de-acum încolo, universul normativ şi valoric la care se raportează grupul. S-ar putea continua aşa o perioadă lungă de timp, pe modelul universurilor paralele: două sisteme care există în paralel şi nu se interpătrund niciodată. Metapoliticul îşi manifestă, în această perioadă, „vârsta de aur”, deoarece scopul său este atins: constituirea unui sistem propriu, care să se afle lângă sistemul politic de bază. Acesta e prezentat tot ca fiind rău, greşit şi nedrept, abordare moştenită din contrapolitic şi dusă mai departe spre un nou mod de utilizare.
Ieşirea din metapolitic se produce atunci când se dă semnalul începerii acţiunilor de înlocuire a sistemului politic de bază cu cel generat deja, şi care îşi consumă fazele de dezvoltare autonomă. În cazul reuşitei cu succes a acţiunilor, sistemul metapolitic devine noul sistem politic.
Atitudinile liderilor, care exploatează la început sentimentele revanşarde ale oamenilor, nemulţumirile faţă de sistem, se modifică odată cu intrarea în noile faze de dezvoltare a sistemului pe care îl creează. Membrii grupului care dintr-un motiv sau altul nu se înscriu în profilul cerut de trăsăturile sistemului metapolitic sunt excluşi sau se autoexclud, deplasându-se spre margini. Apoi, odată cu intrarea sistemului metapolitic în „jocul mare”, are loc încă un proces de excludere a agenţilor defectori. Aceştia se deplasează spre limitele spaţiului social, iar unii dintre ei ajung să constituie baza socioidentitară pentru repetarea procesului, poziţionându-se la rândul lor în postura de revoltaţi şi luând-o de la capăt. Avem, deci, de a face cu un proces ciclic.
Constatăm gradul foarte scăzut de rezistenţă la tehnicile de manipulare ale celor pe care iniţiatorii procesului contrapolitic-metapolitic-politic îi utilizează drept masă de manevră pentru a-şi atinge scopurile. Aceştia sunt de foarte puţine ori capabili să vadă reversul medaliei mesajului revoluţionar pe care îl interiorizează la început: potenţialul erou transformat din afară sau autopoziţionat în postura de „tovarăş de drum” sau chiar în cea de „idiot util”.
Să fim înţeleşi corect: nu conferim o conotaţie neapărat negativă sistemului nou care vine să înlocuiască, prin intermediul procesului C-M-P vechiul sistem. În esenţă, este vorba de accederea în prim-plan a unor oameni noi, care nu sunt neapărat mai buni decât cei vechi, de cosmetizarea unor principii de conducere, modificarea unor instituţii, înlăturarea unor simboluri vechi şi aducerea în prim-plan a altora noi. Odată instaurat, sistemul trebuie să se autoperpetueze, iar aici noii elite nu-i rămâne decât să întreprindă acţiunile necesare ca să se menţină pe o perioadă cât mai îndelungată. Odată învins şi doborât vechiul paznic al stejarului sfânt de la templul Dianei din Nemi, succesorului său nu-i rămâne decât să preia acelaşi rol, de păzire a stejarului folosindu-şi toate forţele pentru se păstra cât mai mult timp în viaţă.
În acest punct intervine ceea ce putem numi „complexul hainelor regelui”. Cei care şi-au făcut un scop al vieţii din adularea personalităţii liderului, servirea acestuia nu neapărat pentru persoana sa ci pentru cauza cu care liderul devenise una încă la începutul fazei metapoliticului, îşi constată ruinat întregul edificiu identitar şi valoric pe fondul adoptării realpolitikului de către eroul carismatic de odinioară, a detaşării sale de instrumentele care l-au propulsat spre realizarea scopului politic, aşa cum un fluture adult iese dintr-o crisalidă.
Trecerea de la un sistem politic la altul se realizează de către lideri, folosind multimi –„mase de manevră”. O dată, de două ori, de trei ori, masa de manevra urmează lideri diferiţi, dar cu acelaşi appeal în rândurile ei. Nu e vorba în nici un caz doar de confruntări de stradă sau evenimente violente, deşi acestea nu pot fi niciodată excluse, ci de impresia libertăţii pe care o are individul înregimentat. Atunci când maestrul păpuşar îşi termină, totuşi, reprezentaţia, şi pleacă undeva sus, în nişte cercuri obscure unde poate fi văzut doar la televizor, susţinătorul său de frunte, eroul zilelor noastre, omul mereu cu zâmbetul pe buze care-şi investise întregul potenţial afectiv în mişcare, se vede aruncat în afara universului pe care şi-l construise. Logica războiului nu mai funcţionează. Camarazii săi nu mai există în felul în care au existat în timpurile bune. Acum mulți dintre ei au copii, burți, și câini de plimbat în după-amiezele de duminică. Masa de manevră și-a făcut datoria, masa de manevră poate să plece. Până la următorul ciclu de schimbare politică, individul redevine un anonim. El coboară de pe baricada fragilă simțind un gust amar…Cât costă, de fapt, votul nostru?

Reclame
Published in: on martie 13, 2010 at 11:57 pm  Lasă un comentariu  

Recuperarea ţării pierdute

Mi-am pus întrebarea: câţi dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului trec printr-o stare de uşor disconfort atunci când privesc harta actuală a României? Nu mi-am pus-o ca să găsesc un răspuns imediat. Ci ca să mă ajute să-mi continui gândul. Uneori, avem nevoie de întrebări   care să  genereze o avalanşă de gânduri, iar acestea să se materializeze în ceva care poate fi comunicat şi altora. Mie întrebarea anterioară mi-a generat alta: „De ce ar trebui un român de pe malul stâng sau drept al Prutului să nu îndrăgească actuala configuraţie a hotarului estic al României?” În mod logic, sentimentul frustrării faţă de o stare conştientizată ca anormală este cu atât mai mare cu cât pierderea, lipsa care produce anormalitatea este mai semnificativă. Astfel, dacă există oameni care au pierdut mai mult decât alţii, este în firea lucrurilor ca aceştia să fie mai hotărâţi să-şi recapete ceea ce au pierdut, să vrea să revină la starea de normalitate. Acum, aplicând acest raţionament în cazul românilor de pe malul stâng şi al de pe malul drept al Prutului, următoarea întrebare este: care dintre cele două grupuri a pierdut mai mult? Cei de pe malul drept au pierdut în 1940 o provincie şi jumătate din a doua. Cei de pe malul stâng au pierdut opt provincii şi jumătate. Adică aproape toată ţara, şi capitala. Ei sunt, de fapt, cei care şi-au pierdut ţara. Dacă gândim problema la nivelul implicării individuale, pentru a reveni la starea de normalitate din 1918-1940, raţionamentele anterioare ne spun că, în virtutea unei pierderi mai mari, cei din stânga Prutului ar trebui să fie mai motivaţi în a vrea eliminarea frontierei. Aceştia sunt cei care trebuie să-şi ia ţara înapoi. Pierderea pe care au suferit-o îi justifică să vrea acest lucru, să lupte pentru asta în ciuda opoziţiei care li s-ar putea ridica, la nivel individual sau colectiv, de pe malul drept, eliminând întemeierea întrebării „Voi de ce nu vreţi să vă uniţi cu noi?”, care apare de multe ori cu scopul de a masca, de fapt, nedorinţa celui care o pune de a îi vedea pe moldovenii de dincolo de Prut în interiorul hotarelor ţării.

Dorinţa de a face parte din aceeaşi comunitate politică, de a se supune aceloraşi legi şi instituţii, pe ambele maluri ale Prutului, trebuie să fie motorul ideii de reunire. Prejudecata „cetăţeanului de gradul II” şi a „rudei sărace” va exista atâta timp cât vor exista oameni care să se complacă în acest statut, reclamând un „tratament special” în virtutea statutului său de „defavorizat”.

Prin participare la viaţa politică a statului român, prin acceptarea şi autoidentificarea cu normele, legile şi uzanţele care guvernează atât statul cât şi societatea românească, moldovenii din stânga Prutului vor demonta ideea „tratamentului special”, generator şi perpetuator de diferenţe, deoarece vor atinge acelaşi nivel de apartenenţă la comunitatea cetăţenească cu românii din dreapta Prutului. Conştiinţa lor civică le va permite să se manifeste drept cetăţeni cu drepturi şi obligaţii depline ai României, diferenţele estompându-se până la dispariţie.

Cum? Muncind asupra lor, ca să ajusteze la nivelul general acceptat pe teritoriul ţării a principalului generator de diferenţiere, atât la nivel colocvial, cât şi formal, în domeniile academic şi mediatic: exprimarea. Autodepăşindu-se. Devenind mai buni.

Poate fi greu, dar nu e imposibil.

Voi reveni la această temă.

Published in: on martie 4, 2010 at 10:28 pm  Comments (7)