Jurnal de campanie

With their tanks and guns, oh my God, what have they done

To the town I loved so well?[1]

Priveam fix spre tabla albă, pe care o mână desena cu markerul niste scheme complicate despre comportamentul partidelor în teoria direcțională a votului. Mâna era însoțită de o voce, care zicea ceva despre vote-seeking parties, dar undele ei sonore mă ocoleau, nu se știe din ce cauză. O auzeam ca de după un perete. În cap aveam vuietul unei mulțimi. Mulțimea se agita, scandând sacadat un singur cuvânt : A-fa-ră ! Și în jur era deja întuneric, și căderea nopții ar fi trebuit să-i împrăștie pe toți pe la casele lor. Dar nu pleca nimeni. Noaptea s-a dovedit a fi un sfetnic bun, de data asta.

Am închis ochii și m-am scufundat în întuneric asemeni zecilor de mii din seara precedentă. Chiar și așa, cu ochii închiși, ar fi trebuit să fiu atent la ce se întâmpla în jurul meu. Dar m-am lăsat pradă unei toropeli comode.

Până în clipa în care m-au electrocutat vibrațiile telefonului pe care îl strânsesem instinctiv în pumn. Am traversat grăbit sala.

–          Știi ce-i la noi ? – vorbi mama cu glas scăzut.

–          Ce-i ? – aproape am urlat eu.

–          Au spart președinția.

În minte au început să-mi roiască dintr-o dată tot felul de elicoptere, de mărime mai mare sau mai mică. Unul dintre ele trebuia să aterizeze acum pe Președinție, să-și ia pasagerul și să plece… unde ?

–          Îs mulți ?

–          Îs foarte mulți, și continuă să vină. Ascultăm ”Vocea Basarabiei”.

Am reintrat în sală neștiind încă prea bine dacă  să mulțumesc sorții că se întâmplă ceea ce așteptam de atâta timp, că am șansa să trăiesc asta la douăzeci de ani, sau s-o blestem pentru că m-a prins la peste patru sute de kilometri depărtare de teatrul evenimentelor și, în plus, în mijlocul celui mai încărcat semestru din facultate.

Mămăliga noastră a făcut explozie, îmi ziceam în timp ce parcurgeam distanța spre Băneasa. În momentele acelea, nu puteam să concep că această explozie ne-ar aduce altceva decât victoria. Miile de persoane adunate în Piața Universității în seara aceleiași zile, zecile de drapele și însuflețirea generală nu au făcut decât să-mi amplifice această senzație.

Ecranul laptopului transmitea, însă, vești îngrijorătoare. Frazele reci, oficiale, lipsite de expresivitate ale comunicatelor de presă, mă iritau la culme. Rafalele de armă care se auzeau în întunericul nocturn, arestările care începuseră deja să se facă, tensiunea plutind parcă prin aer, prevesteau ceva de proporții. Într-o înregistrare video făcută în noaptea de marți spre miercuri, doi jurnaliști își dau cu părerea : ”Mâine vor încercui toată zona asta ca să-și protejeze ultimul punct strategic pe care îl mai au, Guvernul”. ”Și la ce-o să le folosească, mâine va fi aici mult mai multă lume”, spune celălalt și continuă : ”A mai rămas să meargă lumea să ia și Televiziunea, ca să transmită în toată republica imagini de aici”.

Se pare că nu eram singurul optimist. Ba chiar înclin să cred că au fost mulți de-alde mine. Dar… a doua zi, în timp ce intram în curtea facultății, grupulețe de studenți își dădeau cu părerea despre tema zilei, cea care reușise să eclipseze chiar și detenția lui Gigi.

–          Am văzut că s-a cam terminat cu revoluția, azi nu mai e la fel de multă lume ca ieri.

–          Ce se întâmplă, v-ați speriat, nu ?

–          Libertatea se câștigă prin sânge, luptând, nu dând bir cu fugiții !

–          Cum am făcut noi în decembrie 1989!

–          Da!

–          Ce credeați voi, că e așa ușor?

Îi priveam pe acești copii, majoritatea dintre ei cu câteva luni mai în vârstă decât mine, și cerul mi se lăsa, încet dar sigur, peste umeri. Apoi, ochii mi-au lunecat într-un punct fix, undeva spre foișorul din curtea facultății, acolo unde alți colegi dezbăteau, probabil, aceeași temă. Un strigăt de furie se chinuia să-mi iasă din adâncuri, dar continuam să afișez un zâmbet forțat. I-am privit pe cei care mă înconjuraseră, am privit fețele și hainele lor. Acum mă vor părăsi, vor merge pe la casele lor, vor asculta manele și vor bea Coca-Cola. Își vor aminti oare despre jertfele pe care nu ei ci generația părinților lor le-a închinat libertății? Stând în fotolii, în apartamentele lor, butonând în neștire telecomanda sau urmărind încă un episod din ”Prison break”, vor ști ei oare cum este să experimentezi timp de opt ani Nelibertatea?

Dintr-odată, am început să sesizez un miros de anvelopă arsă. În acea zi de miercuri, l-am simțit până seara târziu. ”Realitatea” anunța că partea centrală a orașului e împânzită de trupe ale Ministerului de Interne și mașini blindate.

Mirosul de anvelopă arsă nu mă slăbea. Acum, simțeam și un gust de metal contorsionat în gură. Toate prevesteau moarte. Și nori negri asupra pământului meu.

Ei, cei împotriva cărora a început lupta, au manifestat perfidie și cruzime. Un lucru am înțeles : natura umană nu se schimbă odată cu trecerea timpului. Cu foarte puțin timp în urmă, credeam că trăiesc într-o lume în care violența nu se mai poate manifesta așa cum se întâmpla cu un secol în urmă. Iată că se poate. Ei au demonstrat că nu fac parte dintre noi, și că merită un Nuremberg al lor, pentru că i-au omorât, bătut și terorizat pe cei a căror voință ar fi trebuit s-o reprezinte.

Ei se vor prăbuși sub povara propriei puteri, cea de care se țin cu atâta ardoare. Iar pentru noi, cei cărora li s-a declarat în mod oficial război, mesajul nu poate fi decât unul singur : Lupta continuă !

@PMAN !


[1] Versuri din cântecul  ”The Town I Loved So Well” de Phil Coulter. Cântecul se referă la ocuparea orașului nord-irlandez Derry de către trupele britanice, în timpul perioadei tensionate a anilor 70.

Anunțuri
Published in: on Mai 12, 2009 at 12:56 pm  Comments (5)  

The URI to TrackBack this entry is: https://dannicu.wordpress.com/2009/05/12/jurnal-de-campanie/trackback/

RSS feed for comments on this post.

5 comentariiLasă un comentariu

  1. e o relatare a „revolutiei furate” resimtita de catre toti principalii ei actori- tinerii ca tine si ca mine. Trist,dureros, dar adevarat. Nu ne mai ramane decat speranta..iar ea- inaripeaza si tine treaza constiinta. Nu dispera!

  2. Din pacate noi nici nu am avut aceasta”revolutie furata”. A fost doar o iluzie ca ne-am trezit, si in sfirsit vom lupta pina la capat. Orbiti de gustul libertatii am facut jocul comunistilor. Am fost niste marionete si nimic mai mult! Acum suntem vandali si rasisti, straini la noi acasa!

  3. Diviana, multumesc pentru comentariu! 🙂
    Comunistii au folosit in scopurile lor 200 de oameni care au vandalizat sediile parlamentului si presedintiei. Toti ceilalti, pana la 50.000, care au fost acolo, au iesit sa protesteze impotriva comunistilor. Prin asta ei nu au facut jocul comunistilor.
    Tu si toti ceilalti care ati protestat pasnic, nu sunteti vandali! Nu sunteti nici marionete. Si noi, basarabenii care suntem aici la Bucuresti, am fost acuzati in ziarele comunistilor ca am organizat lovitura de stat de pe teritoriul Romaniei… ca am fi teroristi. Dar teroristi sunt ei, comunistii care au ucis si batut oameni, nu noi.
    Moldova ne apartine noua, nu lor. Si vremea noastra inca o sa vina, o sa vezi.
    Numai sa nu mai fii asa de pesimista. Capul sus, si priveste cu incredere in viitor. 🙂

  4. Foarte bun articol. E ca un episod dintr-un roman.

    • Stela, multumesc pentru comentariu!

      Sper foarte mult ca acesta sa fie intr-adevar, un capitol din ceva mai mare. Poate, o carte.
      Vom vedea.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: