Îndemn

Dragi vizitatori ai acestui blog!

Republica Moldova se află în faţa unui moment decisiv. Peste o lună, cetăţenii ei vor fi chemaţi la urne ca să aleagă un nou parlament. Din moment ce forma de stat este republica parlamentară, preşedintele fiind ales, conform Constituţiei, de către parlament, alegerile parlamentare din 5 aprilie reprezintă evenimentul definitoriu pentru viaţa politică din stânga Prutului, în următorii patru ani.

 Să ne reamintim puţin din istoria de după 1990 a vieţii politice din Republica Moldova.

Alegerile din februarie 1990, din RSS Moldovenească, au marcat intrarea pe scena politică a unei noi forţe, Frontul Popular Moldovenesc. Această formaţiune luase naştere în iunie 1988, sub denumirea de Mişcarea Democratică, şi reprezenta în primă fază un conglomerat de mişcări anticomuniste, majoritatea cărora militau pentru renaşterea naţională a românilor basarabeni, dar şi a altor etnii de pe teritoriul RSSM. Mişcarea capătă denumirea de Front Popular la 20 mai 1989. La început nerecunoscut de autorităţile sovietice, Frontul câştigă în scurt timp o popularitate imensă în rândurile cetăţenilor, transformându-se într-o mişcare populară. Astfel, după februarie 1990, acesta formează primul guvern democratic al RSSM, condus de Mircea Druc. La început, guvernul se bucura, în parlament, de susţinerea deputaţilor din partea Frontului, dar şi a fracţiunii preşedinţilor de colhozuri (cooperative agricole). Radicalizarea artificială a poziţiei câtorva lideri ai Frontului, care a avut loc după congresul al II-lea al FPM, din 1990, a condus la detaşarea preşedinţilor de colhozuri de Front, şi trecerea acestora în tabăra nostalgicilor prosovietici (aşa-numitul „Interfront”). Guvernul democratic al lui Mircea Druc, rămas fără susţinere parlamentară (Frontul deţinea de unul singur doar  o treime din cele 380 de mandate de deputat), este debarcat în mai 1991. Următorul guvern, condus de Valeriu Muravschi, a reprezentat o formă de tranziţie treptată de la un discurs politic energic, proromânesc şi proeuropean, în favoarea reformelor democratice, la „consens” şi „reconciliere”, noţiuni speculate din plin de forţele nostalgice prosovietice. În august 1991 Republica Moldova îşi proclamă independenţa şi PCM este scos în afara legii. Frontul Popular trece oficial în opoziţie în noiembrie 1991, boicotând alegerile prezidenţiale din 1991. Mai târziu s-a apreciat că nedorinţa liderilor Frontului de a înainta un candidat propriu pentru alegerile prezidenţiale a determinat claustrarea mişcării pe scena politică. Afişarea, începând cu congresul al II-lea, a unei retorici virulente pro-unire cu România în condiţiile fortificării mişcărilor separatiste din Transnistria şi sudul Republicii Moldova, a reprezentat de fapt începutul drumului spre pierderea influenţei politice.  Principalul artizan al acestui tip de discurs a fost unul dintre liderii mai tineri (pe atunci) ai Frontului. Numele lui este Iurie Roşca.

În vara anului 1992, pe fondul pierderii definitive a Transnistriei, cabinetul Muravschi, care păstrase aparenţele unui guvern democratic, este înlăturat de la putere, instaurându-se un guvern susţinut din plin de fracţiunile interfrontiste („Edinstvo” şi socialiştii) şi de preşedinţii de colhozuri din „Viaţa Satului”, condus de Andrei Sangheli, un fost activist de partid comunist şi fost ministru al agriculturii. Fosta fracţiune „Viaţa satului” se transformă în Partidul Democrat Agrar (PDAM). În mai 1993, conducerea Parlamentului, în majoritatea ei formată din membri ai Frontului Popular, îşi dă demisia, fiind înlocuită de reprezentanţi ai „Interfrontului”.

Alegerile parlamentare anticipate din februarie 1994 au adus la putere Partidul Democrat Agrar din Moldova. Este de notat că acest partid era format, în absoluta lui majoritate, din reprezentanţi ai fostei nomenclaturi a regimului sovietic de ocupaţie, care condusese teritoriile Basarabiei şi Bucovinei de Nord după 1944. PDAM a obţinut 56 din cele 104 mandate de deputat. Forţele proruse din Blocul Unităţii Socialiste, au obţinut, la rândul lor, 28 de mandate. La conducerea guvernului rămâne, până în 1996, Andrei Sangheli. Opoziţia democratică, scindată în Frontul Popular Creştin Democrat şi Partidul Forţelor Democratice, obţine 20 de mandate. Este de menţionat că în timpul aflării la putere a PDAM, s-a readus în legalitate un partid comunist, sub denumirea de PCRM (Partidul Comuniştilor din Republica Moldova).

În decembrie 1996, preşedintele Mircea Snegur, fost secretar de partid comunist al raionului Edineţ (deci, tot un fost reprezentant al nomenclaturii comuniste) pierde alegerile în faţa penultimului secretar general al Partidului Comunist din Moldova şi a preşedintelui în exerciţiu al Parlamentului, Petru Lucinschi.

Alegerile din 1998 au adus la putere o alianţă formată democratică formată din Convenţia Democrată din Moldova (condusă de fostul preşedinte Snegur), Partidul Forţelor Democratice (Valeriu Matei) şi Mişcarea pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă (Dumitru Diacov, fost instructor pentru ideologie la Comitetul Central al Organizaţei de Komsomol (Tineret Comunist) din RSSM, între 1980-1984 fost şef de departament la Comitetul Central al Organizaţei de Komsomol din RSSM, fost deputat al PDAM, din 1994 şi vicepreşedinte al Parlamentului între 1995 şi 1998). Între 1998-1999 guvernul a fost condus de Ion Ciubuc, fost prim-secretar al comitetului de partid din raionul Vulcăneşti, între 1978-1984, iar între februarie şi noiembrie 1999, de către omul de afaceri Ion Sturza. Guvernul Sturza este înlăturat de la putere în noiembrie 1999 prin voturile reprezentanţilor Partidului Comuniştilor şi al Partidului Popular Creştin Democrat (fostul FPCD) condus de Iurie Roşca. Această alianţă ad-hoc îl aduce la putere pe Dumitru Braghiş, fost instructor în cadrul „Komsomol” între 1987-1988. În iulie 2000, parlamentul votează în unanimitate trecerea la republica parlamentară, prerogativele preşedintelui fiind reduse substanţial, el urmând a fi ales de către deputaţi. Mandatul lui Petru Lucinschi expiră în decembrie 2000, şi Parlamentul face patru tentative de a alege un nou preşedinte. După eşecul acestora, conform Constituţiei, Parlamentul este dizolvat şi sunt fixate alegeri parlamentare anticipate pentru 25 februarie 2001.

Începând cu februarie 2001 şi până în prezent, la putere în Republica Moldova se află PCRM. Liderul acestui partid, Vladimir Voronin, este în acelaşi timp şi preşedinte al Republicii Moldova, şi a concentrat în mâinile lui puteri dictatoriale, depăşindu-şi atribuţiile constituţionale. Între 2001 şi 2008, funcţia de prim-ministru a fost deţinută de Vasile Tarlev, iar în prezent la conducerea guvernului se află Zinaida Greceannîi.

Evoluţia principalelor partide de opoziţie în perioada 2001-2009 a cunoscut mari fluctuaţii şi răsturnări de situaţie. Alegerile din februarie 2001 au adus în parlament un singur partid declarat de opoziţie, PPCD (11 mandate), Alianţa Braghiş, cu 19 mandate, reprezentând o formaţiune-umbrelă pentru câteva minuscule partide pro-Lucinschi. În ianuarie-aprilie 2002 PPCD declanşează şi coordonează ample mişcări anticomuniste în Chişinău, în semn de protest împotriva politicii oficiale de rusificare. La aceste proteste s-au raliat şi celelalte formaţiuni de dreapta. În decembrie 2002, Partidul Forţelor Democratice, care acumulase 1% din sufragii la alegerile din februarie, fuzionează cu Partidul Social Liberal, formaţiune cvasinecunoscută până atunci, noul partid, condus de politologul Oleg Serebrian, păstrând denumirea celei de-a doua formaţiuni. Ulterior, la acest partid a aderat Liga Creştin-Democrată a Femeilor, condusă de Ala Mândâcanu. 

În septembrie 2001, Partidul Naţional Liberal fuzionează cu Partidul Ordinii şi Dreptăţii Sociale din Moldova, formând Uniunea Social-Liberală „Forţa Moldovei” (leader Veaceslav Untilă). În martie 2002, Partidul Renaşterii şi Concilierii, condus de Mircea Snegur, USL „Forţa Moldovei” şi PNŢCD (Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat) formează Partidul Liberal (formaţiune cu efemera existenţă de un an). Următorul pas este fuziunea PL cu Alianţa Social-Democrată (fosta „Alianţă Braghiş”, deţinătoarea a 13 mandate în parlament) şi Alianţa Independenţilor (condusă de primarul Chişinăului, Serafim Urechean, fost secretar II al comitetului raional de partid Briceni, între 1978 şi 1983), pe scena politică apărând partidul Alianţa Moldova Noastră, în iulie 2003.

Mişcarea pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă îşi schimbă denumirea în Partidul Democrat, în 2000, la cârma partidului rămânând Dumitru Diacov. În 2001, Partidul Democrat acumulează puţin peste 5 la sută din voturi şi nu reuşeşte să intre în parlament (pragul electoral fiind stabilit la 6%).

Partidul Social-Democrat, în frunte cu Oazu Nantoi, a exercitat o influenţă politică minoră în Republica Moldova, până când Nantoi îi cedează funcţia de preşedinte al partidului omului de afaceri Eduard Muşuc, în 2004. În 2007, Oazu Nantoi devine membru al Partidului Democrat.

În mai 2004, AMN,PD şi PSL constituie Blocul Moldova Democrată. La alegerile din 6 martie 2005, BMD obţine 28 % din sufragii şi 34 de mandate în parlament. Celelalte forţe politice care au trecut pragul de 6 la sută au fost PCRM (46% din voturi şi 56 de deputaţi) şi PPCD (9% din sufragii şi 11 deputaţi. Partidul Social Democrat (PSDM) condus de Eduard Muşuc, BMD s-a dovedit a fi o construcţie politică efemeră, deoarece în lunile martie şi aprilie PD (8 deputaţi) şi PSL (3 deputaţi) părăsesc fracţiunea BMD, lăsând AMN de una singură. La 4 aprilie 2005, fracţiunile PD, PPCD şi cei trei deputaţi din partea PSL votează pentru candidatura lui Vladimir Voronin la postul de preşedinte al Republicii Moldova, de rând cu deputaţii comunişti. Liderul PPCD, Iurie Roşca, motivează gestul partidului său prin necesitatea atingerii unui consens naţional şi a promovării de reforme.

În 2006, Alianţa Moldova Noastră pierde 10 din cei 23 de deputaţi cu care rămăsese după 4 aprilie 2005. Opt dintre aceştia constituie o nouă fracţiune, cea a Partidului Democraţiei Sociale, condus de Dumitru Braghiş. În decembrie 2007, PDS fuzionează cu PSDM, noua formaţiune numindu-se Partidul Social Democrat şi fiind condusă de Braghiş. Ceilalţi doi, Vitalia Pavlicenco şi Anatol Ţăranu, înfiinţează Partidul Naţional Liberal, formaţiune de orientare proeuropeană şi proromânească.

Tot în 2006, pe eşichierul politic a Republicii Moldova apare un nou partid: Mişcarea Acţiunea Europeană, condus de  Anatol Petrencu, preşedintele Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova.

Unul dintre partidele democratice care s-au format pe fondul destrămării Frontului Popular a fost Partidul Reformei, înfiinţat în 1993 de către Mihai Ghimpu. PR a avut o influenţă politică redusă, la alegerile din 2001 blocul din care făcea parte în frunte cu Partidul Naţional Român acumulând mai puţin de un procent din voturi. PR nu participă la alegerile palamentare din 2005. În aprilie 2005, adoptă denumirea „Partidul Liberal” şi o nouă siglă. În vara şi toamna lui 2005, au loc două scrutine nereuşite de alegere a primarului municipiului Chişinău, funcţie rămasă vacantă după accederea lui Serafim Urechean în parlament. În cadrul acestor scrutine, se evidenţiază canditatul Partidului Liberal, Dorin Chirtoacă. Ulterior, acesta devine vicepreşedinte al PL şi reuşeşte să  câştige detaşat postul de primar al Chişinăului, în favoarea candidatului comunist Veaceslav Iordan, în iunie 2007. Popularitatea PL este în continuă creştere, din acel moment.

Alegerile locale din iunie 2007 au marcat înfrângerea Partidului Comuniştilor, care pierde controlul asupra a  peste două treimi din cele 33 de raioane ale Republicii Moldova, în care administraţia este preluată de coaliţii ale partidelor democratice.

Partidul Democrat al lui Dumitru Diacov este părăsit, în a doua jumătate a anului 2007 de o grupare condusă de deputatul Vladimir Filat, care înfiinţează în decembrie 2007 Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM). Acest partid se manifestă foarte activ pe scena politică, reuşind să atragă de partea sa mulţi aderenţi. În februarie 2008, PDM fuzionează cu PSL, păstrându-şi denumirea iniţială.

Un alt eveniment destul de interesant care a avut loc în anul 2008 a fost „reîncarnarea” Uniunii Centriste din Moldova. Fostă componentă a Alianţei Braghiş, partidul a fost fondat în 2000, fiind condus de Mihai Petrache. Din 2000 până în 2008, a reprezentat o formaţiune politică nesemnificativă, nereuşind să atingă rezultate notabile la alegeri. La câteva luni după demiterea sa din funcţia de prim-ministru, Vasile Tarlev devine preşedintele UCM. Într-un interval scurt, la UCM aderă două partide de orientare prorusă, „Ravnopravie”, Partidul Popular Republican (condus de Nicolae Andronic), şi Partidul Umanist din Moldova, condus de Ion Mereuţă.

Aşadar, să revenim la subiectul alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009. În 2008, s-au adoptat modificări ale Codului Electoral care interzic înfiinţarea blocurilor şi alianţelor preelectorale, formaţiunile politice din Moldova fiind condamnate să fuzioneze sau să meargă în alegeri separat.

Raporturile de forţe care se configurează în prezent par a fi următoarele:

Pe partea stângă a eşichierului politic, observăm un Partid Comunist a cărui popularitate s-a erodat vizibil în ultimii ani, mai ales după eşecul din vara lui 2007. Dinamizarea acţiunilor partidelor de opoziţie, în special PL şi PLDM, a condus la o scădere vizibilă a popularităţii comuniştilor şi a liderului lor, Vladimir Voronin.

Partidul Social Democrat şi Partidul Democrat au eşuat în a se unifica şi a forma un pol de centru-stânga, urmând să meargă în alegeri separat, cu şanse destul de reduse de a accede în Parlament. Demiterea vicepreşedintelui PSD Eduard Muşuc din funcţia de preşedinte al Consiliului Municipal Chişinău ar putea reprezenta o lovitură serioasă pentru popularitatea partidului. Barometrul de Opinie Publica dat publicitatii in octombrie 2008 crediteaza PSD cu 4,6 la sută din intenţiile de vot, iar PD se bucură de susţinerea a 5,9 la sută dintre respondenţi.

Uniunea Centristă din Moldova, având în vedere susţinerea care i-ar fi acordată de electoratul din UTA Găgăuzia şi de câteva partide din Republica Moldova, ar putea trece pragul electoral. Nu întâmplător, liderul autoproclamat de la Tiraspol, Igor Smirnov, a permis cetăţenilor din stânga Nistrului să participe la alegeri. La alegerile trecute, autorităţile autoproclamate au obstrucţionat participarea cetăţenilor din Transnistria. Toate aceste fapte măresc suspiciunile că UCM este la ora actuală principalul reprezentant al intereselor ruseşti în Republica Moldova.

Formaţiunile de centru dreapta, AMN, PLDM şi PL vor trece mai mult ca sigur pragul electoral, popularitatea lor crescând simţitor în ultimul timp. Conform aceluiaşi Barometru al Opiniei Publice din octombrie 2008, aceste trei partide ar acumula împreună aproximativ o treime din numărul de voturi

Formaţiunile democratice mai mici, PNL şi MAE, care au decis să participe la alegeri pe o singură listă, păstrează şanse teoretice să acceadă în parlament. Celor două partide li s-a adăugat şi Partidul Naţional Român.

Partidul Popular Creştin Democrat nu se mai bucură în prezent de popularitatea din trecut, fiind într-un pericol real de a nu mai intra în Parlament. După gestul din 4 aprilie 2005, PPCD a pierdut 4 deputaţi (din 11) şi o mare parte a electoratului ei fidel, care a migrat spre partidele care-şi păstraseră mesajul anticomunist.

Am încerat, prin acest text, să arăt că Republica Moldova a fost condusă, din momentul proclamării independenţei sale, doar de comunişti, sub acest nume sau sub altul. Din 1991 până în prezent, la putere s-au aflat, pe rând, agrarienii, apoi un scurt respiro democratic sub conducerea ADR, în 1999, cu Ion Sturza,  o coaliţie comunisto-creştin-democrată începând cu noiembrie 1999, până la alegerile din februarie 2001, apoi neîntrerupt, timp de opt ani, PCRM şi Vladimir Voronin.

Întrebarea pe care mi-o pun este dacă 18 ani de conducere comunistă o fi suficient sau prea puţin pentru cetăţenii Republicii Moldova. Între Est şi Vest, Rusia şi Europa, suntem de vreo două secole,  dar parcă niciodată dihotomia Rusia/România (Europa) n-a fost mai accentuată. Nu cred că voi greşi dacă voi spune că alegerile de pe 5 aprilie vor determina în mod decisiv atât afacerile interne, cât şi, mai ales, cele externe. Va trebui, pe parcursul guvernării viitoare, să ne determinăm o dată şi pentru totdeauna din ce grup facem parte, şi să depăşim starea de marasm în care ne-am tot pomenit din 1991 încoace.

De aceea, Moldovei trebuie să i se dea o şansă! Iar îndemnul meu către voi ar fi să veniţi cu toţii la urne, cei care citiţi aceste  rânduri şi sunteţi cetăţeni ai Republicii Moldova,  şi să votaţi Schimbarea în bine!

Anunțuri
Published in: on Martie 2, 2009 at 1:58 am  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://dannicu.wordpress.com/2009/03/02/indemn/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: