La Badea Mior, cu lumânarea recunoștinței

      În numărul din 30 octombrie curent al cotidianului „Moldova Suverană”, Boris Marian publică un articol în care atacă violent cenaclul „Iulia Hasdeu” al revistei „Clipa siderală” şi doi scriitori, Nicolae Rusu şi Vladimir Beşleagă. Motivul? Luarea în discuţie în cadrul unei şedinţe a cenaclului a eseului „Orgoliul – forţa distructivă a scriitorului Ion Druţă”, de Nicolae Rusu.

       Nu îl cunosc pe Boris Marian, şi nici nu ştiu prea multe despre el. Parcurgându-i divagaţiile din articolul cu pricina, însă, am înţeles că am în faţa mea imaginea unui individ frustrat şi nefericit, care-şi topeşte insuficienţele de talent, măiestrie şi stăpânire a limbii române într-o violenţă demnă de turnătorii din anii stalinismului. Diareea lingvistică de care dă dovadă acest individ în încercarea de a-şi susţine punctul de vedere, violenţa limbajului folosit constituie un indiciu că pretinsa atacare a lui Ion Druţă în cadrul discuţiilor, împotriva căreia se revoltă Marian, constituie un pretext pentru a lovi încă o dată în cei care nu sunt de acord cu poziţia oficială moldovenistă, ridicată la nivel de axiomă de actuala guvernare.

El compară discuţiile purtate pe durata şedinţei cu cele din cadrul adunărilor de condamnare a unor disidenţi din perioada comunistă, ca Soljeniţîn, Pasternak. Pe lângă aceştia, sunt menţionaţi Andrei Lupan şi Sergiu Rădăuţanu. Boris Marian a spus în textul său că-şi aminteşte foarte bine acele şedinţe. Deci, probabil lua şi el parte la ele. Consider că se impun câteva întrebări: ce poziţie împărtăşea el personal vizavi de condamnarea disidenţilor? V-aţi ridicat în perioada sovietică să le luaţi apărarea, domnule Boris Marian? Aveţi curajul să răspundeţi sincer la aceste întrebări?

       Dacă rândurilor îndreptate împotriva cenaclului şi a revistei li se poate atribui termenul „atac”, „insultă gravă” sunt unicele cuvinte care descriu aberaţiile îndrugate de Marian despre Nicolae Rusu și Vladimir Beşleagă. Primul este calificat ca „scriitor mediocru şi fanatic al românismului primitiv” iar al doilea ca „…atins de-a binelea de marasmul senil”, exprimare folosită mai întâi de Iurie Roşca. Vladimir Beşleagă mai este acuzat de încălcarea unei porunci biblice, de parcă Ion Druţă ar fi un sfânt şi oricine şi-ar exprima o opinie care îl vizează şi-ar netezi drumul spre iad. Îi cunosc pe Nicolae Rusu şi Vladimir Beşleagă şi ştiu că aceşti oameni nu se vor coborî până la a-i da un răspuns acestui provocator, pentru că ambii au o înaltă ţinută morală şi nu le lipseşte nici îngăduinţa cu care sunt trataţi de obicei oligofrenii.

       Boris Marian îi lustruieşte în fel şi chip imaginea lui Ion Druţă (de parcă acesta ar avea nevoie de aşa ceva), invocând “readucerea în actualitate a simbolurilor neamului”. Ca exemplu este dat monumentul “Lumânarea recunoştinţei” de la Soroca, o găselniţă a conducerii comuniste şi o tentativă a acesteia de a construi o nouă “spiritualitate naţională”. Dacă “Lumânarea recunoştinţei” este prezentată ca pretins simbol al neamului, atunci acest neam nu are simboluri, deoarece nimeni nu a reuşit încă să-şi dea seama ce anume simbolizează acest monument pe care s-au cheltuit milioane de lei din banii publici. I se spune “lumânare”, dar nu seamănă cu o lumânare, mai ales din depărtare. Şi dacă simbolizează recunoştinţa, despre ce tip de recunoştinţă e vorba? Nu cumva e vorba despre recunoştinţa pentru cei veniţi de peste Nistru să ne “elibereze”? Mi se pare cel puţin hilar faptul că în condiţiile evoluţiei noastre istorice, cuiva să-i dea prin cap să considere recunoştinţa drept valoare supremă a poporului nostru şi chiar să-i închine un monument. Poate că ar fi bine să readucem puţin în discuţie şi iniţiativa mai veche a lui Ion Druţă, cea cu monumentul pentru Badea Mior, autorul presupus al “Mioriţei”. Nu ştiu din ce cauză, dar de fiecare dată când aud sintagma “Badea Mior”, gândul îmi zboară la “baran”, cum ne porecleau “eliberatorii”. Apoi, ajung să-mi dau seama că Badea Mior e părintele moldovenilor pe care i-au vrut sovieticii, moldoveni ca nişte oi, cuminţi şi docili, dispuşi să accepte orice fel de tratament care li se aplică. Ion Druţă este unul dintre cei care, în perioada sovietică şi actuală, au încercat să construiască o identitate moldovenească bazată pe resemnare şi supunere, caracteristici desprinse din “Mioriţa”. Balada populară le-a picat cum nu se poate mai bine ideologilor sovietici, care au folosit-o pentru a induce moldovenilor senzaţia că sunt un popor docil, care trebuie să asculte de “fratele mai mare”. E vorba aici despre manipulare conştientă, încă din primii ani ai vieţii, în scopul de a evita orice fel de rebeliune antisovietică. Iar Ion Druţă este un artizan al acestei manipulări, care este folosită şi astăzi de puterea comunistă pentru a domina situaţia. Cum altfel decât ca metodă de realizare a acestei manipulări poate fi caracterizat mesajul ambiguu de care dă dovadă Druţă? Într-o nuvelă despre copilărie acesta se visa “Regele României”, în eseul “Cine a stins lumina în România” prezenta locuitorii celor două maluri ale Prutului ca un singur popor, iar în februarie 1994 se etala la congresul “Casa noastră”, apărând “limba moldovenească şi poporul moldovenesc”. Cum poate fi înţeles Druţă? Îndemnul lui de a ne apăra istoria, pronunţat prin intermediul personajului Horia din nuvela “Clopotniţa” a fost luat în serios de exponenţii mişcării de eliberare naţională şi asta fac românii basarabeni până acum: îşi apără istoria şi valorile naţionale. Doar că Ion Druţă se referea probabil la altă istorie şi la alte valori naţionale, din moment ce luptă împotriva celor româneşti şi promovează nişte simboluri false, nişte forme fără fond. Dacă Badea Mior şi “Lumânarea recunoştinţei” sunt un fel de Cervus divinus? Îi pun această întrebare lui Boris Marian, deoarece el, ca un bun cunoscător al operei lui Druţă, ştie, bănuiesc, despre ce e vorba. Această extraordinară nuvelă despre tehnicile de manipulare aplicate de “organele competente” sovietice într-un sat basarabean cu scopul de a aduna informaţii despre locuitorii acestuia şi preocupările lor “antisovietice”, prin intermediul unei sperietori, un animal pe care nu-l văzuse nimeni dar pe care au ajuns să-l caute toţi, Cervus divinus, ilustrează cel mai bine acţiunile lui Druţă din 1989 încoace. Nu-i aşa, domnule Marian? Nu recunoaşteţi anumite similitudini? Nu s-a transformat oare scriitorul în prizonier al propriei lui opere?

      Dar să ne întoarcem la Boris Marian… Pe lângă faptul că loveşte în nume recunoscute ale literaturii române din Republica Moldova, el dă şi în tinerii de la “Clipa siderală”, în speţă Ion Mihai Felea, numindu-i “nenorociţi” şi acuzându-i că sunt “necopţi la minte”. Cât de necopţi la minte sunt tinerii de la Clipa Siderală se va vedea după ce Boris Marian va binevoi să răspundă la întrebările pe care i le-am pus în acest text. Eu am, totuşi, impresia că ei sunt suficient de copţi la minte încât să-i demonteze afirmaţiile mincinoase şi să-i dea o lecţie de adevărată verticalitate, o valoare pe care Boris Marian se vede că şi-a uitat-o prin băncile şcolii de partid.

       Prin demersul său denigrant, Boris Marian ia forma unui câine turbat care latră ca să oprească ceea ce nu mai poate fi oprit: deşteptarea tinerilor din Moldova. Pentru că asta şi-a propus să facă şedinţa cu pricina a cenaclului, şi acesta este şi scopul asumat al revistei “Clipa siderală”. Simbolurile false, produse ale epocii sovietice, unanim recunoscute pentru deşertăciunea “spiritualităţii” pe care o promovează, nu au decât o singură destinaţie: coşul de gunoi! Asta le-o spunem sus şi tare noi, tinerii Moldovei, care nu mai vrem să ne aplecăm capul în faţa minciunii, inculturii şi obtuzităţii lui Boris Marian şi a tagmei lui de moldovenişti, oameni care au încremenit în era sovietică şi nu vor mai ieşi niciodată de acolo pentru că sunt rotiţele neunse ale unui sistem care scârţâie din temelii, şi care acum îşi trăieşte ultimele zile într-un ultim avatar: Republica Moldova.