Cu gandul la Radu Gyr

Nu dor nici ranile nevindecate, cum doare prostia multiplicata in milioane de exemplare. Nu doare nici cangrena, cum doare nepasarea semenilor tai. Nu doare nici macar glontele care-ti trece prin carne cum doare nedorinta oamenilor care sunt ca tine de a-si depasi frica, de a iesi in strada si de a le baga pumnul in gat celor care ne distrug, de zeci si sute de ani ne tin cu mainile si picioarele legate.

Nu doare nici macar moartea spiritului asa cum doare lenea acestuia.

Invins nu esti atunci cand sangeri/nici  ochii cand in lacrimi ti-s/Adevaratele infrangeri/Sunt renuntarile la vis.

Iesiti in strada!

Sa fie Revolutie!

Reclame
Published in: on decembrie 18, 2008 at 12:35 am  Comments (5)  

Cerul

cerul mă loveşte cu
lăncile-i albastre…
mă pune la zid şi mă mitraliază
cu gloanţe reci de gheaţă,
ridic capul în tăcere… şuvoaie de
sânge mi se preling de pe tâmple,
cerul mă priveşte satisfăcut
crede că m-a învins
dar îl scuip în faţă, îmi rup lanţurile
şi evadez
cerul mă urmăreşte, vrea să se răzbune
eu îl ard cu privirea, mă zbat să scap
din plasa-i mută şi oarbă
cad din tării în mare, explodez,
moleculele-mi sunt luate de vânt…

Published in: on decembrie 13, 2008 at 10:59 pm  Comments (3)  

Vedi

Vedi illie ocles. Nec solem, nec mes, nec stelles ne possit contendre lumene oclinimu elleais.

Published in: on decembrie 10, 2008 at 12:31 am  Comments (2)  

Memoria ereditară, o armă tocită?

       Normalitatea, aşa cum o cunoşti, a dispărut în neant, lăsând în urma ei o ruptură psihică distructivă, care îţi macină creierul, pentru că ştii şi conştientizezi că starea din prezent a lucrurilor nu este cea firească. Ai ştiut acest lucru începând cu momentul naşterii tale, când te-a fulgerat frigul stâncilor reci pe care te-ai trezit, şi te-a speriat întunericul peşterii care urma să-ţi devină adăpost. Ţi-ai dat seama că te afli la începutul unei vieţi scurte şi pline de suferinţă.

 

      Despre ruptura psihică şi despre unica armă care i-a mai rămas unei omeniri măcinate de timp, memoria ereditară, este nuvela lui Ray Bradbury „Frost and fire”(Gheaţă şi foc). Urmaşii coloniştilor tereştri suferă din cauza influenţei razelor soarelui din lumea pe care urmau s-o cucerească. Acestea reduc durata de viaţă a oamenilor la opt zile, cauzându-le şi unele modificări de ordin fiziologic şi psihic. În opt zile, aceştia se reuşesc să se nască, să crească, să treacă prin maturitate, să îmbătrânească şi să moară. Radiaţia face ca pulsul să li se accelereze la câteva sute de bătăi pe minut, ritmul vieţii crescând şi el corespunzător. Din cauza condiţiilor meteorologice, este imposibil să ieşi afară ziua sau noaptea fără să-ţi pierzi viaţa. Ziua soarele pârjoleşte tot ce-i stă în cale, iar noaptea îngheţul pune stăpânire pe planetă. Unicele ore la care temperaturile erau suportabile erau dimineaţa, înanite de răsăritul soarelui, şi seara, după asfinţit.Reduşi la un stadiu inferior de civilizaţie, aceştia sunt nevoiţi să se  adăpostească prin peşterile adânci şi răcoroase din interiorul stâncilor.

       Copiii acestei lumi moştenesc, odată cu caracteristicile părinţilor, şi amintirile lor. Ei ştiu că pe stâncile din depărtare lucesc în bătaia soarelui navele cosmice pe care le folosiseră strămoşii ca să ajungă pe planetă şi îşi dau seama, aproape instinctiv, că ele reprezintă salvarea. Că spre ele trebuie să tindă. Celor mai mulţi dintre oamenii stâncilor le lipseşte, însă, curajul de a încerca. Ei se complac în propria efemeritate, încercând să-şi trăiască viaţa cât mai intens, atâta timp cât sunt în stare.

       Iar undeva în munți se află laboratoarele Savanţilor, o mână de temerari care nu vor să se împace cu ideea că oamenii au căpătat durata de viaţă a unei insecte. Aceştia îşi petrec zilele vieţii căutând o cale de salvare, cercetând orice posibilitate de a depăşi condiţia de degradare la care ajunsese rasa umană a acelei lumi. Dar lumea îi duşmăneşte, învinuindu-i pentru toate relele şi excluzându-i din societate.

      Românii basarabeni se prezintă astăzi ca un grup care simte instinctiv salvarea, îşi dă seama, mai devreme sau mai târziu, de direcţia în care trebuie să meargă, dar nu are curajul (şi, adesea, nici dorinţa) de a-şi învinge frica pe care memoria colectivă a precursorilor le-a transmis-o. În schimb, ei transmit această anxietate copiilor lor, care, deşi născuţi într-un stat liber şi democratic, continuă să gândească în manieră totalitaristă şi în spirit neosclavagist. Putem vorbi deja despre o veritabilă generaţie irosită pentru Republica Moldova. Este generaţia celor care, având astăzi douăzeci de ani şi mai mult, nu au altă dorinţă decât aceea de a trece cât mai repede hotarele în căutarea unei vieţi mai bune în Occident sau Rusia. Aceşti oameni şi-au răzuit pojghiţa de spoială sovietică depusă peste ei în primii ani de viaţă pentru a face loc unui înveliş de frustrări şi frământări de ordin identitar și nu numai. Unii își rezolvă problema printr-un refuz categoric de a accepta identitatea românească și încearcă să-și inducă opinii denigratoare la adresa României și a tuturor celor care au legătură cu aceasta. Însa limbajul și gesturile îi trădează. Devine evident pentru mine de fiecare dată când discut un reprezentant al acestei categorii că el/ea înceacă să se convingă în primul rând pe sine însuși că are dreptate. Îmi demonstrează acest fapt atât violența limbajului cât și modul de a articula cuvintele.

Foarte puțini dintre basarabenii care înjură România urăsc România. Marea majoritate își urăsc de fapt propria incapacitate de a ieși din cercul vicios identitar și social în care se află, neputința de a se adapta într-o societate românească care se schimbă, se modernizează și depășește, încet dar sigur, tarele trecutului, și chiar nedorința cronică de a face un pas ferm către salvare.

        La fel ca oamenii peșterilor din nuvela lui Ray Bradbury „Frost and fire”.

Published in: on decembrie 7, 2008 at 12:51 am  Comments (5)  

La Badea Mior, cu lumânarea recunoștinței

      În numărul din 30 octombrie curent al cotidianului „Moldova Suverană”, Boris Marian publică un articol în care atacă violent cenaclul „Iulia Hasdeu” al revistei „Clipa siderală” şi doi scriitori, Nicolae Rusu şi Vladimir Beşleagă. Motivul? Luarea în discuţie în cadrul unei şedinţe a cenaclului a eseului „Orgoliul – forţa distructivă a scriitorului Ion Druţă”, de Nicolae Rusu.

       Nu îl cunosc pe Boris Marian, şi nici nu ştiu prea multe despre el. Parcurgându-i divagaţiile din articolul cu pricina, însă, am înţeles că am în faţa mea imaginea unui individ frustrat şi nefericit, care-şi topeşte insuficienţele de talent, măiestrie şi stăpânire a limbii române într-o violenţă demnă de turnătorii din anii stalinismului. Diareea lingvistică de care dă dovadă acest individ în încercarea de a-şi susţine punctul de vedere, violenţa limbajului folosit constituie un indiciu că pretinsa atacare a lui Ion Druţă în cadrul discuţiilor, împotriva căreia se revoltă Marian, constituie un pretext pentru a lovi încă o dată în cei care nu sunt de acord cu poziţia oficială moldovenistă, ridicată la nivel de axiomă de actuala guvernare.

El compară discuţiile purtate pe durata şedinţei cu cele din cadrul adunărilor de condamnare a unor disidenţi din perioada comunistă, ca Soljeniţîn, Pasternak. Pe lângă aceştia, sunt menţionaţi Andrei Lupan şi Sergiu Rădăuţanu. Boris Marian a spus în textul său că-şi aminteşte foarte bine acele şedinţe. Deci, probabil lua şi el parte la ele. Consider că se impun câteva întrebări: ce poziţie împărtăşea el personal vizavi de condamnarea disidenţilor? V-aţi ridicat în perioada sovietică să le luaţi apărarea, domnule Boris Marian? Aveţi curajul să răspundeţi sincer la aceste întrebări?

       Dacă rândurilor îndreptate împotriva cenaclului şi a revistei li se poate atribui termenul „atac”, „insultă gravă” sunt unicele cuvinte care descriu aberaţiile îndrugate de Marian despre Nicolae Rusu și Vladimir Beşleagă. Primul este calificat ca „scriitor mediocru şi fanatic al românismului primitiv” iar al doilea ca „…atins de-a binelea de marasmul senil”, exprimare folosită mai întâi de Iurie Roşca. Vladimir Beşleagă mai este acuzat de încălcarea unei porunci biblice, de parcă Ion Druţă ar fi un sfânt şi oricine şi-ar exprima o opinie care îl vizează şi-ar netezi drumul spre iad. Îi cunosc pe Nicolae Rusu şi Vladimir Beşleagă şi ştiu că aceşti oameni nu se vor coborî până la a-i da un răspuns acestui provocator, pentru că ambii au o înaltă ţinută morală şi nu le lipseşte nici îngăduinţa cu care sunt trataţi de obicei oligofrenii.

       Boris Marian îi lustruieşte în fel şi chip imaginea lui Ion Druţă (de parcă acesta ar avea nevoie de aşa ceva), invocând “readucerea în actualitate a simbolurilor neamului”. Ca exemplu este dat monumentul “Lumânarea recunoştinţei” de la Soroca, o găselniţă a conducerii comuniste şi o tentativă a acesteia de a construi o nouă “spiritualitate naţională”. Dacă “Lumânarea recunoştinţei” este prezentată ca pretins simbol al neamului, atunci acest neam nu are simboluri, deoarece nimeni nu a reuşit încă să-şi dea seama ce anume simbolizează acest monument pe care s-au cheltuit milioane de lei din banii publici. I se spune “lumânare”, dar nu seamănă cu o lumânare, mai ales din depărtare. Şi dacă simbolizează recunoştinţa, despre ce tip de recunoştinţă e vorba? Nu cumva e vorba despre recunoştinţa pentru cei veniţi de peste Nistru să ne “elibereze”? Mi se pare cel puţin hilar faptul că în condiţiile evoluţiei noastre istorice, cuiva să-i dea prin cap să considere recunoştinţa drept valoare supremă a poporului nostru şi chiar să-i închine un monument. Poate că ar fi bine să readucem puţin în discuţie şi iniţiativa mai veche a lui Ion Druţă, cea cu monumentul pentru Badea Mior, autorul presupus al “Mioriţei”. Nu ştiu din ce cauză, dar de fiecare dată când aud sintagma “Badea Mior”, gândul îmi zboară la “baran”, cum ne porecleau “eliberatorii”. Apoi, ajung să-mi dau seama că Badea Mior e părintele moldovenilor pe care i-au vrut sovieticii, moldoveni ca nişte oi, cuminţi şi docili, dispuşi să accepte orice fel de tratament care li se aplică. Ion Druţă este unul dintre cei care, în perioada sovietică şi actuală, au încercat să construiască o identitate moldovenească bazată pe resemnare şi supunere, caracteristici desprinse din “Mioriţa”. Balada populară le-a picat cum nu se poate mai bine ideologilor sovietici, care au folosit-o pentru a induce moldovenilor senzaţia că sunt un popor docil, care trebuie să asculte de “fratele mai mare”. E vorba aici despre manipulare conştientă, încă din primii ani ai vieţii, în scopul de a evita orice fel de rebeliune antisovietică. Iar Ion Druţă este un artizan al acestei manipulări, care este folosită şi astăzi de puterea comunistă pentru a domina situaţia. Cum altfel decât ca metodă de realizare a acestei manipulări poate fi caracterizat mesajul ambiguu de care dă dovadă Druţă? Într-o nuvelă despre copilărie acesta se visa “Regele României”, în eseul “Cine a stins lumina în România” prezenta locuitorii celor două maluri ale Prutului ca un singur popor, iar în februarie 1994 se etala la congresul “Casa noastră”, apărând “limba moldovenească şi poporul moldovenesc”. Cum poate fi înţeles Druţă? Îndemnul lui de a ne apăra istoria, pronunţat prin intermediul personajului Horia din nuvela “Clopotniţa” a fost luat în serios de exponenţii mişcării de eliberare naţională şi asta fac românii basarabeni până acum: îşi apără istoria şi valorile naţionale. Doar că Ion Druţă se referea probabil la altă istorie şi la alte valori naţionale, din moment ce luptă împotriva celor româneşti şi promovează nişte simboluri false, nişte forme fără fond. Dacă Badea Mior şi “Lumânarea recunoştinţei” sunt un fel de Cervus divinus? Îi pun această întrebare lui Boris Marian, deoarece el, ca un bun cunoscător al operei lui Druţă, ştie, bănuiesc, despre ce e vorba. Această extraordinară nuvelă despre tehnicile de manipulare aplicate de “organele competente” sovietice într-un sat basarabean cu scopul de a aduna informaţii despre locuitorii acestuia şi preocupările lor “antisovietice”, prin intermediul unei sperietori, un animal pe care nu-l văzuse nimeni dar pe care au ajuns să-l caute toţi, Cervus divinus, ilustrează cel mai bine acţiunile lui Druţă din 1989 încoace. Nu-i aşa, domnule Marian? Nu recunoaşteţi anumite similitudini? Nu s-a transformat oare scriitorul în prizonier al propriei lui opere?

      Dar să ne întoarcem la Boris Marian… Pe lângă faptul că loveşte în nume recunoscute ale literaturii române din Republica Moldova, el dă şi în tinerii de la “Clipa siderală”, în speţă Ion Mihai Felea, numindu-i “nenorociţi” şi acuzându-i că sunt “necopţi la minte”. Cât de necopţi la minte sunt tinerii de la Clipa Siderală se va vedea după ce Boris Marian va binevoi să răspundă la întrebările pe care i le-am pus în acest text. Eu am, totuşi, impresia că ei sunt suficient de copţi la minte încât să-i demonteze afirmaţiile mincinoase şi să-i dea o lecţie de adevărată verticalitate, o valoare pe care Boris Marian se vede că şi-a uitat-o prin băncile şcolii de partid.

       Prin demersul său denigrant, Boris Marian ia forma unui câine turbat care latră ca să oprească ceea ce nu mai poate fi oprit: deşteptarea tinerilor din Moldova. Pentru că asta şi-a propus să facă şedinţa cu pricina a cenaclului, şi acesta este şi scopul asumat al revistei “Clipa siderală”. Simbolurile false, produse ale epocii sovietice, unanim recunoscute pentru deşertăciunea “spiritualităţii” pe care o promovează, nu au decât o singură destinaţie: coşul de gunoi! Asta le-o spunem sus şi tare noi, tinerii Moldovei, care nu mai vrem să ne aplecăm capul în faţa minciunii, inculturii şi obtuzităţii lui Boris Marian şi a tagmei lui de moldovenişti, oameni care au încremenit în era sovietică şi nu vor mai ieşi niciodată de acolo pentru că sunt rotiţele neunse ale unui sistem care scârţâie din temelii, şi care acum îşi trăieşte ultimele zile într-un ultim avatar: Republica Moldova.

Published in: on decembrie 7, 2008 at 12:22 am  Comments (8)  

Mos Nicolae si Jeremnul

„Daca n-o sa fii cuminte, il scot pe Sfantul Nicolae din cui!”

Vorbele pe care mi le spunea, atat de crengian, strabunica mea cand aveam vreo 4-5 ani mi-au revenit in memorie azi, 6 decembrie, cand mi-am amintit ca in noaptea precedenta ar fi trebuit sa astept venirea Mosului Nicolae.  A Sfantului Nicolae, de fapt.

Datorita strabunicii mele, care tinea icoana lui intr-un colt al camerei, Nicolae e unicul sfant pe care-l recunosc la fata chiar si azi. Lucru ciudat, se spune ca el aduce daruri copiilor cuminti si pedepse celor neastamparati, dar eu nu l-am perceput niciodata ca pe un mos cu cadouri… unicul lucru la care ma asteptam pe atunci de la Sfantul Nicolae era o scarmaneala buna. 

Jeremnul in schimb, ma urmarea oriunde m-as fi dus. Strabunica mea ii invoca adesea numele. Incerca sa ni-l prezinte ca pe o sperietoare a casei, dar eu stiu ca era ceva mai mult. Spirit rau? Duh? Probabil, ceva mai mult decat toate acestea la un loc.

Jeremnul stie (aproape) totul si poate (aproape) totul. El calatoreste prin tinuturi indepartate si vine sa pandeasca in spatele usilor cand se lasa intunericul. Nimeni nu-l poate opri. Nu e nici  bun nici rau, nu stie nici de razbunare, nici de indurare. E atat de diferit de noi, incat nu-l poti trece prin sita obisnuita a sentimentelor umane, nici a reactiilor care decurg din acestea.  Negrul nostru el il poate transforma in alb, iar unui mar tumefiat ii poate reda stralucirea. Poate spala apa si uneori, cand e in toate bune, isi instaleaza o scara, ia cu sine un tarnacop si dezbate stele de pe cer…

La multi ani de Sfantul Nicolae!!!

Published in: on decembrie 6, 2008 at 5:30 pm  Comments (1)  

SNSPA

Serviciul National de Studii Poetice si Artistice 🙂

Published in: on decembrie 5, 2008 at 9:03 am  Comments (2)