Săgeata

 

Soarele – talger roşu îndreptându-se spre orizont.

Cerul – de culoarea lazuritului, ca o batistă albastră-sinilie aruncată peste lume.

Stelele – abia vizibile, accentuându-şi cu fiecare clipă strălucirea.

Piaţa Patriarhiei – invadată de oameni.

 

De două zile, oraşul era în fierbere, deşi la prima vedere, mergând pe bulevardele lui aflate în zona centrală, ar fi putut părea la fel de liniştit ca întotdeauna. Acea expresie cu mâncarea naţională care nu face explozie îşi păstrase valabilitatea pe parcursul a opt ani… Opt ani lungi, în care orăşenii se retrăseseră, ca nişte melci, în propriile cochilii, preocupându-se de micile lor griji cotidiene. Opt ani în care, chiar dacă apăruseră multe edificii noi, totul încremenise ca într-un tablou suprarealist, iar oamenii, asemeni unor mici figurine de ceară, împietriseră în poziţii ciudate.

Adierea unei respiraţii glaciale adusese ură şi dezbinare. Existaseră şi înainte, dar niciodată în asemenea proporţii. Acum, ura emana din toate direcţiile. Din catedrală, din clopotniţă, din arcul de triumf, din pietrele pavajului, dar mai cu seamă din clădirea-turn în care se adăpostea Despotul. Aceasta avea ferestre din sticlă fumurie, pentru ca nimeni să nu poată vedea ce face Despotul, şi pereţi monumentali din piatră albă, ca acesta să se ştie în siguranţă. Rezistenţa lor depăşea forţa celei mai mari bombarde din oraş.

Din momentul în care se înscăunase cu mare alai, promiţând instaurarea unei noi Ere de Aur, în care pâinea şi carnea să se vândă la preţuri modice, iar vinul şi apa-de-foc să curgă gârlă, orăşenii deprinseseră gustul cnutului şi a lăncilor gardienilor publici, astfel fiindu-le recompensată naivitatea. Impertinenţa şi maliţiozitatea stăpânirii se văzu la dimensiunile ei reale atunci când câteva zeci de bătrâne care cereau ieftinirea pâinii fură bătute cu sălbăticie şi îmbrâncite de pe scările clădirii-turn de către gardieni. În loc să se apuce din start de îndeplinirea fabuloaselor promisiuni pe care le făcuse înainte să sărute, cu lacrimi în ochi, drapelul cetăţii, Despotul începu să ţină multe discursuri. La început, vorbea despre moştenirea grea pe care i-o lăsase Consiliul celor O Sută, care condusese anterior oraşul. „Noi trebuie să ne ridicăm din genunchi” spusese acesta, vorbind la o reuniune publică. Şi pentru că puterea lui venea „de la oameni”, Despotul le organiza periodic supuşilor săi mari petreceri de masă, în cadrul cărora aceştia erau încurajaţi să-şi bea minţile, mulţumindu-i astfel tătucului pentru viaţa fericită înecată în alcool ieftin. După aceste petreceri, care durau zile în şir, oraşul vegeta săptămâni întregi în neştire. Foarte puţini dintre locuitorii săi îşi dădură seama că Piaţa Patriarhiei, locul în care mii de oameni dobândiră, cu ani în urmă, Independenţa, în care se cântase şi se plânsese, se transformă într-o cocină, într-un adăpost al beţivilor şi al târfelor. Totul, sub privirile aprobatoare ale omului care hotăra acum destinele cetăţii.

După ce se simţi îndeajuns de puternic, Despotul începu să-şi realizeze planul pentru care acaparase puterea. Pe măsură ce punea mâna pe averile oraşului, făcând din vistieria publică o sursă de îmbogăţire personală, orăşenii erau hrăniţi cu lecţii de „înţelepciune” menite să le devieze atenţia de la adevăratele probleme. Astfel, aceştia au aflat că vorbesc o altă limbă decât cea pe care o vorbiseră dintotdeauna, că drapelul şi stema lor, pentru care se murise cândva, sunt însemne străine şi trebuie schimbate, că independenţa oraşului este mereu pusă în pericol de către duşmanii din exterior şi pentru a o apăra, poporul este dator să creadă orbeşte în cuvintele stăpânirii. Cei mai buni oameni ai oraşului luară calea exilului. Încurajat de către Despot, acesta îi uşură mult viaţa, pentru că îl lipsi de majoritatea potenţialilor duşmani.

 

Cei opt ani de dominaţie îi albiseră părul, însă vocea şi atitudinea îi rămăsese aceleaşi. Reuşise. Instaurase, în sfârşit, dictatura. Duşmanii îi zăceau în morminte sau închisori. De la înălţimea turnului său, oraşul se vedea ca în palmă. Zâmbi. Nimeni şi nimic nu-l mai putea opri acum. Era el însuşi, „unic Domn şi Stăpânitor”. Pentru totdeauna.

Auzi paşi în spatele său. Îşi întoarse capul, ca să-l vadă pe cel care îi fusese alături dintotdeauna în tot ce făcuse, servindu-i interesele din umbră sau în mod explicit. Era Sfetnicul. Acesta îşi miji ochii, schiţă un zâmbet abia perceptibil şi-şi privi stăpânul drept în ochi. Era un gest pe care învăţase să şi-l permită.

–   Plecăciuni, Înălţime! vociferă Sfetnicul. Buzele roşii îi constrastau cu mustăţile şi barba scurtă, negre ca tăciunele.

 –  Ce e? Ce cauţi aici fără să te fi chemat eu?

–   Iertare, Înălţime, dar se pare că oraşul se află în pragul unei revolte. Grupuri de persoane înarmate cu lănci, scuturi şi arbalete furate din arsenalele militare au devastat în noaptea asta câteva posturi de gardă de la periferia nordică. Trebuie instaurată starea de urgenţă şi declarată mobilizarea generală.

La auzul acestor cuvinte, Despotul se făcu roşu de mânie.

–   Ah, trădătorule! Unelteşti împreună cu duşmanii mei! Vrei să mă faci să intru în panică şi să-ţi dau puteri sporite, ca să-mi poţi veni de hac mai uşor. De cine crezi că mă tem, când armata mi-e fidelă şi n-o să mă trădeze niciodată? Două centurii de arcaşi, şi s-a zis cu revolta lor! De ce vii abia acum, seara, să-mi spui despre asta?

–  Pentru că nu obişnuiesc să vă deranjez fără a fi chemat. – pară Sfetnicul. – Acum, însă, dată fiind situaţia….

–   Hai, termină cu balivernele, spune-mi ce se întâmplă! – îi tăie avântul „Înălţimea sa”, vădit iritat că fusese bătut cu propriile arme prin replica precedentă.

–   Se pare că situaţia a luat o turnură neplăcută, Înălţime! – răspunse Sfetnicul, păstrându-şi acelaşi zâmbet pe buze. – Am încercat să ordonez măsuri de forţă împotriva manifestanţilor, dar în loc să potolească spiritele, aceasta a antrenat în acţiune noi şi noi grupuri de oameni. Totul a avut loc foarte repede. Am ajuns la concluzia că tocmai înăbuşirea revoltei într-un cartier duce la izbucnirea ei în altul… e ca un foc de pădure.

–   Păi atunci stinge-l! Ia oricâţi gardieni doreşti, pune-te în fruntea detaşamentelor şi termină cu această… această… răzmeriţă! – urlă Despotul.

–   Mai cu cale ar fi să încercăm să ne salvăm vieţile, Înălţime – pronunţă interlocutorul său cu atenţie; – am fost informat că două coloane de manifestanţi se îndreaptă către Piaţa Patriarhiei din direcţii opuse, şi că liderii lor vor face joncţiunea la arcul de triumf, şi că următorul pas va fi luarea cu asalt a Palatului… şi…

–   Basta! – răcni Despotul. Binecunoscuta-i voce răguşită se transformă într-un soi de lătrat de hienă. – Gărzi! Gărzi! Luaţi-l!!!

După ce Sfetnicul îi dispăru din priviri, Despotul se aruncă din nou spre ferestre şi privi în depărtare, acolo unde, în lumina roşiatică a apusului de noiembrie, grupuri mici de oameni începură să-şi facă drum către clădirile guvernamentale. Mormăi o înjurătură în limba scită, limba lui preferată, după care se grăbi spre Casa de Trasmisiuni, ca să anunţe majorarea salariilor muncitorilor din manufacturi de la cinci sute la şase sute de drahme.

 

…O lovitură bruscă îl trezi din somn. Căzu pe duşumea, dar se ridică în clipa următoare. Înţelesese totul. Acum se va îmbrăca în grabă, îşi va încălţa obielele şi peste ele cizmele şi va încremeni în poziţie de drepţi, lângă ceilalţi.

–   Gardieni! Securitatea poporului şi a statului este pusă în pericol, începând cu noaptea trecută, de către un grup de bandiţi. Aceştia l-au ameninţat cu moartea pe conducătorul nostru, cel care v-a adus lumină şi pace şi care munceşte zi şi noapte pentru propăşirea voastră şi a familiilor voastre. Misiunea centuriei noastre este să apere Palatul de grupurile de răufăcători. Este o mare onoare. Îl veţi proteja pe multiubitul nostru lider şi părinte! Viaţa pentru Căpitan!

De două zile, trăia cu speranţa că jocul pentru el se va termina mai repede, că va reuşi să evite ceea ce i se rezervase acum, că vreo săgeată rătăcită îl va scuti de supliciul de a-şi măcelări compatrioţii ieşiţi în stradă. În timpul raidurilor din ziua precedentă, îşi văzuse câţiva dintre camarazi seceraţi de luptătorii insurgenţi. Îi invidia acum.

Peste doisprezece ore, se poziţiona la vreo cincizeci de metri în faţa Palatului. Câteva sute de arbalete îşi aşteptau victimele, care se tot apropiau, cântând şi scandând lozinci. Lancea şi scutul zăceau pe caldarâm. Îşi simţi fruntea înrourată şi spatele străfulgerat de fiori reci. În jurul lui se vorbea mult, preponderent în scită. Se rosteau discursuri ad-hoc de îmbărbătare. Tensiunea creştea.

–    Legiune! Ascultă comanda la mine! – urlă generalul, de la înălţimea carului său de luptă, tras de doi cai. – Alinierea! Poziţia de tragere luat!

Îşi ridică arbaleta. Ochiul său antrenat îi spuse că săgeata lui ar fi lovit pieptul unui puşti de vreo şaisprezece ani, care îi venea în întâmpinare. 

–   Foc!

Îşi privi fascinat săgeata, care descrise o traiectorie semieliptică până să-şi atingă ţinta. Generalul se prabusi la pamant cu beregata strapunsa. În clipa imediat următoare, simţi o durere imensă în spate, şi i se tăie răsuflarea. Încercă să facă un pas, când auzi o voce puternică din mulţime chemându-l pe nume.

–   Ieremia!

Apoi căzu.

Anunțuri
Published in: on August 27, 2008 at 11:51 am  Comments (1)  

The URI to TrackBack this entry is: https://dannicu.wordpress.com/2008/08/27/sageata/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Am citit fara suflare.
    Demult n-am citit cu atata interes o proza 🙂
    Sincere Felicitari >:D<


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: