Fierarul

– Arhon, cum vă numiţi? Am ordin să vă trec în catastiful cetăţii!
Necunoscutul îşi ridică privirea. În contrast cu faţa, încordată aidoma unei sculpturi de marmură, aceasta îi era oarecum blândă. O strălucire ştrengărească îi trecu prin ochi când spuse:

– Ieremia Deleanu, din neamul Delenilor, discipol al Academiei Imperiale din Serdica.
Vocea îi era fermă, dar frigul dimineţii şi, probabil, oboseala drumului estompaseră în mare parte tonul ceremonios cu care ar fi trebuit să sune prezentarea. Auzindu-i cuvintele, portarul facu o temenea adâncă şi spuse:
– Fiţi binevenit la Albota, arhon, şi iertaţi-mi îndrăzneala de mai înainte!
Porţile cetăţii se deschiseră cu zgomot, iar necunoscutul dispăru în nici două minute. Portarul privi câteva clipe în urma lui. Nu prea cunoaşte eticheta, deşi aparţine unei familii nobile! Nici n-a catadicsit măcar să se caute prin buzunare. În plus, mai e şi singur… la ora asta. Şi unde s-a mai văzut nobil să călătorească pe jos şi fără escortă? Oare de unde ţine calea şi ce să caute un tânăr curtean din Capitală aici, la margine de ţară, în cetatea asta pedepsită de Dumnezeu?… Portarul îşi dorea sa afle raspunsuri la aceste întrebări. Dar, cu privirile lunecându-i pe zidurile masive, îşi dădu seama că nu avea să le afle vreodată. Cine ştie, poate că necunoscutul discută deja cu pârcălabul? Sunetul strident al goarnei îl trezi la realitate. Se apropia schimbarea de strajă. Portarul oftă şi se îndreptă şi el spre cetate.

– Înălţate împărate, daţi-ne un oştean! – strigă din toate puterile cel mai înalt dintre băieţii adunaţi pe poiana de la marginea pădurii.
– Pe cine? – sosi răspunsul, sub forma unui ţipăt gâtuit, din cealaltă “tabără”.
– Pe… Barbu!
Auzindu-şi numele. acesta îşi eliberă mâinile, privi înainte preţ de câteva clipe, îşi luă avânt, şi o porni la fugă. În câteva zeci de secunde, parcurse distanţa până la zidul uman format din copii ţinându-se de mâini Cu pieptul înainte, se aruncă ţintind braţele a doi dintre inamici. Deschizând ochii, se trezi de cealaltă parte a “zidului”. Zâmbi. Reuşise să spargă veriga. Acum cei doi îi aparţineau. Se ridică de la pământ, îşi luă “oştenii” bosumflaţi şi o rupseră la fugă toţi trei spre ai lui.
Acum era rândul celorlalţi să aleagă.
– …Pe cine? urlă “şeful”, ajuns împărat pentru câteva clipe.
Urmară câteva clipe de rumoare. Apoi, nişte zâmbete ironice… care nu prevesteau nimic bun.
– Pe… Ieremia! răsună în sfârşit.
Chematul făcu un pas înainte. Se pregăti… şi-şi începu cursa. Fugea cu privirile aţintite spre pământ, pentru că îi plăcea să privească firele de iarbă care rămâneau în urma lui cu repeziciune. Când mai rămâneau doar câţiva metri până la ţintă, îşi ridică ochii… ca să vadă un loc gol în faţă… un hău care-l absorbea… o negreaţă care i se depuse pe ochi când simţi coliziunea cu pământul.
Peste o eternitate petrecută în neştire, care de fapt dură câteva clipe, se ridică de jos clătinându-se. Nimeni nu-i sări în ajutor, nimeni nu-i făcu măcar un pas în întâmpinare. Ieremia îşi dădu seama, în ciuda stării în care se afla, cine era vinovatul.
– Marius, scit împuţit ce eşti! Vedea-te-aş în patru labe în mlaştinile de pe Nipru!
Cel căruia i se adresase îşi trecu degetele prin pletele blonde, şi zise:
– Copiii mâncătorilor de caş să facă ciocu’ mic, şi să ne scutească de duhoarea de oaie care se simte de la o verstă!
Lui Ieremia i se zburli părul, şi-şi simţi spatele străfulgerat de fiori reci. Ameţeala îi pierise cu desăvârşire când sări cu pumnii înainte să-şi pună la respect duşmanul. Iată cum prima lovitură îi atinge tâmpla, producând un sunet sec. Marius duce instinctiv mâna spre cap.
– De ce-ai făcut asta? mai apucă să zică, înainte să primească un cap în burtă.
Peste mai puţin de un minut, stăteau amândoi pe iarbă, trăgându-şi sufletul. Marius îşi pipăia imensa umflătură de la tâmplă şi vânătaia de sub ochi, în timp ce Ieremia îşi ţinea batista peste buza zdrelită.
– Ştii ce-o să-ţi facem, Blană de Berbec? – aproape că şopti Marius printre lacrimi, ţinându-se cu mâinile de burtă. – Nu ştii, nu? Ei lasă, că vezi tu! Azi nu mai ajungi viu acasă!
Ieremia se ridică în picioare şi începu să se îndepărteze de ceată. Îi ajunsese pe ziua de azi. Iar ameninţările “scitului” nu-i trezeau frica, de fapt îl lăsau rece. Era preocupat de altceva… de explicaţiile pe care va trebui să le dea acasă.
Peste aproape o oră , intră pe o stradă de la marginea oraşului. Nu mai avea mult de mers… Zgomotul unei pietricele care ateriză pe caldarâm chiar în faţa lui îl determină să-şi întoarcă privirea…
Marius era însoţit de doi dintre prietenii săi, şi de un câine negru, mare ca un viţel. Acesta mârâi ameninţător, înainte să se audă vocea stăpânului:
– Ia-ţi adio de la viaţă, Deleanu! Haemus şi Carpaţii!
Vădit încântat, acesta asmuţă câinele, scoţându-i zgarda.
Fără să mai aştepte continuarea, Ieremia o rupse la fugă. Ştia că n-are nicio şansă să scape de urmărirea diavolului negru, căruia ajunse, la capătul străzii, să-i simtă respiraţia în spate. Ştia că Marius şi ortacii lui vor avea grijă să afle toată şcoala, şi mai ştia că dacă nu găseşte o soluţie rapid, aceasta avea să fie şi ultima faptă de arme a gloriosului cavaler Ieremia Deleanu.
…Coşul pieptului şi gâtul îi deveniră o rană deschisă, uscată şi biciuită de aerul fierbinte al după-amiezei. Câinele nu-l slăbea nici pentru o clipă, nedând niciun semn de oboseală. În schimb, Ieremia simţi, după câteva minute, că se apropie de limita puterilor. Mai parcurse, cu un ultim efort, câteva zeci de metri, până în faţa porţii…
Îşi amintea cercul de cretă, faţa străbunicii sale aplecată asupra sa, fumul înecăcios al smocului de blană care îi ardea la picioare… Buzele străbunicii se mişcau într-un ritm alert, pronunţând cu repeziciune cuvintele descântecului, iar mâinile ei tremurânde îl învârteau în neştire. Ieremia nu înţelegea ce i se întâmplă, era încă prea mic ca să înţeleagă cuvintele limbii ciudate… Când ameţeala îl învinse, îşi lăsă capul să alunece de sub strânsoarea ei. Era liber…

Era liber să păşească înainte, porţile cetăţii deschizându-se pentru el. Paşii săi fermi, rapizi, îl duseră în câteva minute la fierărie. Aceasta, adăpostită de o cămară de piatră prevăzută cu un hogeag imens, îl izbi aproape violent cu un iz combinat de metal încins şi minim şase tipuri diferite de transpiraţie umană.
Îi ieşi în cale un puşti de vreo paisprezece ani, gol de la brâu în sus, care afişă o mină de mirare profundă la vederea vestimentaţiei sale.
– Cheamă-l pe stăpânul tău, băiete.
– Da, arhon!
O figură înaltă, robustă apăru în cadrul uşii.
– Nu mai e nevoie, Tiberiu. – tună bărbatul. – Lasă-ne singuri acum.
Băiatul se închină de două ori şi o luă la fugă în direcţia opusă, lăsând în urmă un nor de praf. Cei doi priviră pentru câteva clipe în direcţia lui, apoi fierarul spuse:
– E o modă mai nouă asta, printre cei de la Academie, să viziteze cetăţile de graniţă? S-au închis cumva bordelurile din Serdica şi acum căutaţi senzaţii tari la muierile sciţilor?
– Şi eu mă bucur să te văd, Darie! – veni răspunsul.
Fierarul se îndreptă din şale şi începu să hohotească zgomotos.
– Ieremia, copile, ce cauţi în gaura asta de şerpi? Ia vino-ncoace!
Îl strânse în braţele-i păroase, acoperindu-l cu totul, şi continuă să-l strângă până când acesta îşi simţi coastele trosnind. Apoi îl luă de mână şi începură să coboare treptele de piatră, coborând spre piaţa principală.
– O să mergem să-ţi găsim ceva de mâncare, şi să-ţi pregătim o cameră, pentru că…
– Darie… s-ar putea să nu rămân peste noapte.
Uriaşul îi aruncă o privire piezişă. Încetini pasul, apoi spuse:
– Înţeleg că, poate, ai motivele tale să procedezi astfel. Oricum, e clar că ai nevoie de ajutorul meu, altfel nu m-ai fi căutat. Vei fi fiind flămând, şi-mi dau seama că şi mie mi-ar prinde bine o gustărică. O să mergem să mâncăm şi vom discuta ceea ce avem de discutat cu burţile pline, că-i mai bine aşa. Ai avut, probabil, grijă de escortă?
– Sunt singur.
Darie se poticni, fiind pe cale să se prăbuşească de pe treapta pe care tocmai păşise. Când îşi recăpătă echilibrul, se sprijini pentru câteva clipe de zid, barându-i calea lui Ieremia.
– Încă n-au trecut destule ierni peste mine ca să-mi slăbească auzul. Deci, am auzit bine că ai făcut cea mai negândită faptă pe care un om de rangul tău o poate gândi în momentul ăsta. E război, copile! Tu ai gândit cu creierul sau cu altceva când ai pornit la drum?
Ieremia îşi simţi obrajii arzând. Darie ăsta nu se dezminte niciodată…
După o oră în care cei doi se puseră la cale cu caş şi şuncă stropite din abundenţă cu must de struguri, Darie îl conduse pe Ieremia în mica sa chilie, situată în turnul vestic al cetăţii.
– O să te rog să mă asculţi mai întâi. Întrebările poţi să le laşi pentru mai târziu. – spuse Ieremia.
– Ba eu o să te rog să mă ierţi! În casa mea eu decid când pun întrebările!
– Şi cu legea găzduirii cum rămâne? În plus, crezi că sunt un oaspete chiar atât de obişnuit în casa ta?
Darie mormăi ceva neinteligibil, iar Ieremia continuă:
– În primul rând, vreau să-ţi spun că nu am venit singur de la Serdica până aici, am însoţit un convoi militar până la Vozia, şi de acolo am luat un cal, care m-a purtat câteva zile bune până într-un sat din apropiere… Se pare că l-am gonit cam tare, pentru că nu mai era bun de nimic. Aşa că am mers o noapte pe jos, până când am zărit crenelurile cetăţii. Şi iată-mă-s în faţa ta. Ştiam de la tata că eşti aici…
– Ce mai face tatăl tău, Ieremia?
– E bine… acum e la Constantinopol, participă la tratativele cu frigienii. Dacă reuşim să-i convingem să ni se alieze, câştigăm războiul, deşi s-ar spune că…
– Scuteşte-mă de politică, mi-a fost de ajuns să ştiu că e bine. Văd că încerci să eviţi un răspuns direct. Eu, însă, nu sunt receptiv la vrăjelile tale. Aşadar, Ieremia, ce scop mai are vizita ta, în afară de a lua masa cu un vechi prieten şi de a întreţine discuţii cordiale la un pahar de must?
Ieremia, care până atunci privise într-un punct fix de pe podea, îşi ridică privirile până la nivelul ochilor albaştri ai lui Darie. Inspiră adânc şi începu:
– Îmi va fi greu să-ţi explic pe scurt, de aceea trebuie să începem cu începutul…

În acea zi de martie, sala de conferinţe a Academiei Imperiale din Serdica găzduia un mare eveniment, la care fuseseră aduşi să asiste toţi discipolii şi profesorii, toate locurile, dispuse în semicerc, ocupându-se în câteva minute.
– Haemus şi Carpaţii, băieţi! răsună salutul obişnuit al elevilor Academiei,
pronunţat de sute de voci.
– Haemus şi Carpaţii, Ieremia!
Se trezi din amorţeală şi privi în jur. Prietenul său, Toma, îşi făcea loc spre jilţul liber din stânga sa. Mic de statură şi smolit, acesta încerca din răsputeri să răzbată împingându-şi colegii cu coatele, cerându-şi scuze de la cei mai înalţi cu un cap decât el şi înjurând sacadat din când în când. Într-un final, reuşi să-şi ocupe locul, cu preţul mantiei şifonate şi a unei expresii iritate a feţei, pe care şi-o schimbă abia în momentul în care Ieremia spuse:
– Salut, Toma!
– Se pare că azi o să avem parte de ceva cu adevărat extraordinar, spuse acesta
entuziasmat. – Câţi au mai avut ocazia să-l asculte pe consilierul pe probleme de politică externă al Maiestăţii sale Imperiale?
– Toate promoţiile anterioare ale Academiei? îşi dădu Ieremia cu părerea.
– Ah, nu fi cârcotaş! replică Toma râzând. – Ai să vezi că o să-ţi placă şi ţie! Dar uite, el e deja la catedră.
Într-adevăr, catedra era ocupată de doi bărbaţi. Unul dintre ei, un individ chel şi uscăţiv, cu ochelari rotunzi, era Magistrul Cotiso Corneanu, rectorul Academiei. Celălalt, mai în vârstă, posesorul unor bogate plete albe, trebuia să fie nimeni altul decât consilierul imperial. Rectorul ţinea deja o cuvântare pe care oricum n-o asculta nimeni în afara celor din primele rânduri.
– …am onoarea de a-l invita să ia cuvântul pe Octavian Văleanu,consilierul pe probleme de politică externă a Majestăţii sale imperiale.
spuse rectorul, cu vocea lui piţigăiată. În acel moment, în sală se aşternu o linişte profundă.
– Vă mulţumesc. – pronunţă bătrânul cu atenţie. – Vă voi vorbi astăzi despre vecinii noştri, organizarea lor statală, relaţiile pe care le avem cu ei şi modul în care putem obţine un beneficiu maxim din calitatea de membru al alianţelor noastre strategice. Nu vă voi obosi cu prea multe detalii din istorie, pentru că mi s-a spus că e o parte importantă a programei şcolare…
– Crede că nu ştim că tot pe-aici şi-a făcut veacul. – zise Ieremia printre dinţi.
– …aş prefera mai degrabă să vă ofer o scurtă perspectivă a ideii noastre de politică externă. Aşadar, să începem cu vecinul nostru sudic, Elada, de care ne despart versanţii sudici ai Munţilor Pind. Elada ne este, prin forţa tradiţiei, prietenă şi aliată, după ce cu ajutorul nostru a căpătat o guvernare stabilă, puternică şi care a renunţat la ambiţiile de mărire prin instaurarea controlului elen asupra Mării Mediterane. Acceptând limitarea activităţii comerciale la rutele mediteraneene comune şi stabilind un plafon al veniturilor obţinute din comerţ, punându-şi, în sfârşit, puternica flotă militară şi comercială la dispoziţia programelor de operaţiuni comune, Atena a păşit pe calea cooperării, a prieteniei şi a bunei înţelegeri reciproce…
– …câtă ipocrizie! – şopti Ieremia mai mult în gând decât cu vocea. Privi în direcţia lui Toma, care, sprijinindu-şi fruntea cu degetele, asculta foarte concentrat cuvintele consilierului. Acesta termină, se pare, cu Elada şi trecu mai departe:
– Trecând Marea Egee, în Asia Mică, ajungem în Uniunea Frigiană, o federaţie multinaţională de state libere, cu formă republicană de guvernare şi o armată şi diplomaţie unică, având reşedinţa la Smirna. Relaţiile noastre cu frigienii au fost marcate adesea de neînţelegere şi conflicte, ultimul dintre războaie purtându-se cu douăzeci şi trei de ani în urmă, atunci când la Smirna are loc revoluţia şi familia imperială frigiană, unită cu a noastră prin legături de sânge, este asasinată, după ce în prealabil guvernul revoluţionar ne dăduse asigurări că va permite emigrarea ei la Serdica. În urma războiului, am obţinut nu doar spălarea marii nedreptăţi comise la adresa noastră, dar şi recuperarea unei părţi a tezaurului aflat în posesiunea frigienilor de pe vremurile Primului Război Dinastic…
– …cu preţul distrugerii totale a flotei şi a optzeci la sută din efectivele armatei… – interveni iarăşi Ieremia în şoaptă.
– …în ultimii ani, însă, relaţiile noastre cu Uniunea Frigiană au intrat pe un traseu ascendent, încheindu-se câteva tratate comerciale valoroase, care vor permite din nou intrarea mărfurilor noastre pe piaţa Armeniei, a Parţiei şi a Babiloniei, după o absenţă de câteva decenii. Sperăm că vom reuşi să păstrăm prietenia acestei mari ţări, cea mai mare forţă politică, militară şi economică din Asia Mică şi Orientul Apropiat…
– …citeşte: dacă n-am avea nevoie de sălbaticii ăştia împotriva sciţilor, i-am şterge de pe faţa Pământului…
– Ce tot mormăieşti acolo, Ieremia? – zise Toma iritat. – Lasă-mă să ascult cuvântarea!
În următoarele zeci de minute, consilierul schimbă axa de orientare şi începu să vorbescă despre vecinii de la nord, despre Panonia, şi Lituania… lăsând “peştele cel mare” pentru final. În sfârşit, epuizatul consilier acceptă un pahar cu apă din partea rectorului, făcu o pauză de concentrare, apoi continuă cu voce scăzută:
– Ne-a fost, din nefericire, rezervată soarta vecinătăţii cu un stat profound duşmănos nouă din toate punctele de vedere. Cultural, economic, ideologic suntem mai diferiţi decât orice alte două ţări din Europa. Sciţia, căci despre ea va fi vorba în continuare, este o ţară orientată mereu spre cuceriri teritoriale, spre extinderea propriilor pământuri şi înrobirea popoarelor băştinaşe ale teritoriilor acaparate. După declararea ca religie de stat a ereziei arcadiene, cu peste un secol în urmă, Sciţia începe să se întoarcă tot mai mult spre păgânism, vechilor zei ridicându-li-se temple lângă marile catedrale. Totodată, despoţii sciţi pornesc ofensiva pentru propagarea “dreptei” lor credinţe în sudul Europei, cu sabia în mână. Cetatea Sfântă a Constantinopolelui este principala lor ţintă, şi nu şi-ar putea-o atinge decât într-un singur mod: trecând peste noi. De aceea, în toţi aceşti ani de confruntare directă cu sciţii…
Enunţarea strategiei defensive comune cu Elada şi preconizatei atrageri a Frigiei în alianţă mai luă încă o jumătate de oră, timp în care Ieremia studie în detaliu imensele coloane dorice din cele şase colţuri ale sălii, şi tavanul, cu ornamentele sale de marmură albă şi verde.
În sfârşit, rectorul prinse glas, îi mulţumi lui Văleanu pentru cuvântare şi sună din clopoţel, ceea ce însemna că avea un anunţ de făcut.
– Prin nemărginita bunăvoinţă a Maiestăţii Sale, şi la insistenţa umilului Dumneavoastră servitor, am obţinut dreptul de a trimite zece dintre cei mai buni discipoli ai Academiei la recepţia oferită în cinstea regelui Hiberniei, cu ocazia vizitei oficiale a Maiestăţii sale. Cei zece discipoli pe care i-am ales în cadrul şedinţei de azi-dimineaţă a Senatului sunt: Alexandru Cârstea, Virgiliu Sorea, Hecate Stăncescu, Horaţiu Partenie, Adonis Marcu, Marius şi Barbu Văleanu, Stan şi Ieremia Deleanu şi… ah, da, Toma Cândroveanu.
– Ai auzit, Ieremia? Merg şi eu! – se dezlănţui acesta, auzindu-şi numele. – Mergem împreună, Stan, tu şi cu mine! Ah, ce minunat o sa fie! Nu-i aşa, Ieremia? Am auzit că fetele din Hibernia sunt foarte frumoase!
Ieremia zâmbi. Hibernienele roşcate… prea roşcate, cu gura mare, nu-l atrăgeau.

– Îmi amintesc că se vorbea de recepţia aia… a fost cu o săptămână în urmă, dacă nu mă înşel… – zise Darie îngândurat. – Se mai zvonea că hibernienii or să ia o corabie pusă la dispoziţie de ai noştri din portul Vozia, ca să ajungă în Colhida.
– N-au plecat în Colhida… ci altundeva, şi nici nu aveau drum prin Vozia. Dar lasă-mă să continui, Darie. – răspunse Ieremia.

Faimoasa Sală a Oglinzilor, cea mai mare şi mai fastuoasă încăpere din Palatul Imperial. se transformă într-o mare roşcată atunci când membrii delegaţiei hiberniene îşi făcură apariţia concomitent din cele douăsprezece intrări ale acesteia. Ieremia şi Toma ocupaseră două fotolii din apropierea intrării nord-vestice, de unde se vedea ca în palmă tot ce se întâmpă în sală. Stan, fratele mai mare al lui Ieremia, nu veni la recepţie, din motive ştiute numai de el şi de Magistrul Corneanu, care îl înlocui pe dată cu încă unul dintre Văleni. Desigur, gestul putea să-i provoace orice în afară de bucurie lui Ieremia.
– Hai, scuteşte-mă de mutra asta acră, ce naiba! aproape că strigă Toma. –Ai venit aici să te distrezi! Ia, să-i găsim pe ai noştri!
Îl luă de braţ şi îl târî după el, încercând să evite ciocnirile cu cei care îi apăreau în faţă. Făcură câteva cercuri în jurul sălii, căutându-şi cu ochii colegii, iar Toma îi strigă pe nume de câteva ori. Se lăsară păgubaşi atunci când începu să răsune Imnul, şi toţi se opriră în locurile în care se aflau. După o mică pauză, se interpretă şi imnul Hiberniei, de către un cor ad-hoc de fete cu păr roşu ca focul, şi o doamnă mai în vârstă care le acompania ciupind din strunele unei harpe neobişnuit de mari. Grupurile se destrămară, fiecare dintre roşcaţi căutându-şi un loc cât mai bun pentru a urmări evoluţia corului lor, şi atunci…
– Să nu mă mişc din loc dacă nu-s daţi dracului băieţii ăştia cu fuste! Numai priveşte-i! tot încerca să se bage în seamă Toma.
…atunci o văzu pe ea. Era înconjurată de hiberniene, dar spre deosebire de ele, era brunetă. Avea nişte trăsături ale feţei mai degrabă latine, prin fineţea lor. Ochi verzi, hotărî Ieremia, înjurându-l în gând pe uriaşul în kilt care se postă înaintea grupului de fete peste doar câteva clipe. Pentru câteva fracţiuni de secundă, avu impresia că şi ea îl remarcase. Dar când hibernianul cu păr roşcat pe picioare se îndreptă spre ai săi, n-o mai văzu. Dispăruse. Îşi roti privirile prin toată sala…
– Ieremia, Ieremia! – se auzi strigat din spate. Întoarse capul, ca să-l vadă pe Toma, cu o expresie îngrijorată pe chip. – Omule, ce se întâmplă? Te strig a treia oară! Arăţi de parcă ai fi văzut o nălucă!
– O nălucă… hiberniană. – răspunse, cu voce scăzută.
Urmară discursurile celor doi suverani şi ale câtorva oficiali, printre care şi numitul consilier Octavian Văleanu, mult mai “şters” aici, în compania atâtor nobili, decât între pereţii Academiei. Cei doi discipoli ai acesteia din urmă îşi abandonară fotoliile, care se dovediră a fi rezervate, şi se alăturară profesorilor şi celorlalţi colegi, care abia acum îşi făcură apariţia. După ce-şi primiră porţia de reproşuri pentru că nesocotiseră apelul Magistrului şi veniră fără să-i aştepte şi pe ceilalţi, se auzi din nou muzica. Ieremia avu proasta inspiraţie să se angajeze într-o discuţie care ameninţa din clipă în clipă să-i ocupe toată seara cu profesorul de strategie militară.
– Hibernienii sunt aici de ieri şi vor mai rămâne încă două zile. Apoi, băiete, îi aşteaptă drum lung, pentru că următoarea lor destinaţie e Veligradul. Da, da, ai auzit bine, se îndreaptă în capitala Sciţiei. Pe-aici sunt “în trecere”, înţelegi? Cei de acolo cochetează de ceva timp cu regele Seamus, mai ales după ce acesta a anexat Calledonia. Încă nu se ştie ce se va întâmpla la Veligrad, dar la sigur nimic bun pentru noi. Da, poate că n-ar trebui să spun toate astea, sunt oaspeţii noştri acum…
– Chiar, ce caută hibernienii aici în condiţiile astea?
– E prima vizită la Serdica după ce Seamus şi-a recăpătat tronul. Ştii că am fost, tradiţional, în relaţii foarte bune cu ei. Acum, şi-a anunţat o vizită de reconfirmare a prieteniei… mai ales că pleacă la sciţi după asta, şi vor să ne demonstreze că nu au niciun gând ascuns…
– Arhon! Iertaţi-mă că vă întrerup discuţia, dar Excelenţa sa Rohan
McNamarra m-a rugat să vă anunţ că vă aşteaptă în foişorul din
grădină,de lângă statuia lui Apollo.
– Ia să vedem ce are să-mi zică ambasadorul hibernian! – spuse
surâzând profesorul după ce îi mulţumi valetului în livrea. – Cu bine, tinere Deleanu!
Ieremia mulţumi cerului pentru această şansă, şi făcu stânga împrejur.
Atunci, o zări pentru a doua oară. Era singură, îşi făcuse apariţia, cel mai probabil, după finalul tuturor discursurilor. Ieremia făcu doi paşi în întâmpinarea ei şi se opri… până în momentul în care ea îi răspunse cu un zâmbet. Se apropiară, şi el se închină:
– Ieremia Deleanu, la ordinele Dumneavoastră!
Fata ezită un pic, apoi făcu o reverenţă:
– Erin.
– Puteţi să-mi faceţi onoarea de a vă afla şi numele de familie?
– Erin… şi atât! – răspunse ea râzând. – Şi să renunţăm la protocolul ăsta stupid. O să-mi permiţi, desigur, să te tutuiesc, pentru că mă simt mai bine aşa. La noi toată lumea se tutuieşte!
Luat prin surprindere de tirada ei, Ieremia bolmoji câteva cuvinte de aprobare, şi porniră de-a lungul sălii.
– Nu prea semeni cu fetele din ţara voastră, Erin. Sper că nu te jignesc spunându-ţi asta.
– Dac-ai fi primul care mi-o spune, aş lua-o ca pe un compliment. Dar mi s-a spus de atâtea ori, încât pentru mine sună banal. Tu, în schimb, eşti un oriental tipic! Atât de… respectuos, corect! Mi s-a spus, însă, că deseori orientalii afişează tipul ăsta de comportament…
– …ca să atragă în plasă hibernienele inocente, nu? – interveni Ieremia,
iar Erin începu să râdă cu putere.
– Fie şi aşa… să admitem.
– Trebuie, însă, să te dezamăgesc, spunându-ţi că dacă te atrag într-adevăr orientalii, mai ai de trecut o mare. Noi suntem europeni.
– Europeni orientali, mai precis. Dar mă irită faptul că mă goneşti de aici, Ieremia! Dacă-ţi spun că-mi place la nebunie oraşul acesta, şi oamenii de aici, deşi am ajuns abia ieri dimineaţă?
– În cazul acesta, nu pot decât să mă declar măgulit de simpatia pe care o ai faţă de oraş şi oamenii lui.
– O simpatie sporită de faptul că poimâine vom pleca de aici… şi despre locul în care vom ajunge nu ştiu dacă voi putea vorbi la fel!
– Ştii că în scită “Veligrad” înseamnă “oraş grandios”? Poate-ţi va plăcea acolo! – se strădui să-i facă jocul Ieremia.
– Văd că eşti bine informat. Faci onoare uniformei de cadet al Academiei Imperiale…
…Ieremia făcu ochii cât cepele…
– …dar nu. Ştiu că nu-mi va plăcea acolo. – spuse Erin cu un grad de răceală în glas.
– Cum spui. N-am vrut să te supăr. Oricum, te vei întoarce acasă în curând.
– Acasă… – aproape şopti ea.
Într-un final, au găsit o canapea liberă înspre cele trei intrări sudice ale sălii. N-au apucat să petreacă prea mult timp acolo, că Erin se auzi strigată de una dintre fostele ei însoţitoare.
– Ieremia, trebuie să plec! Mai vorbim, nu?
– Desigur! – răspunse acesta, privind-o pe măsură ce se îndepărta cu repeziciune.
În următoarea jumătate de oră, Ieremia admiră sculpturile şi tablourile din toată sala, alături de Toma, care îşi făcuse apariţia la fel de neaşteptat precum dispăruse. În dreptul intrării nordice, acesta sări ca fript şi zise repede:
– Ieremia, pregăteşte-te! Din clipă în clipă pe scenă trebuie să-şi facă iar apariţia hibernienii, şi se zvoneşte că va…
– Toma, cum crezi, de ce merg ei la Veligrad?
– Cum adică “de ce”? Păi, domnul profesor ne-a explicat…
– Ne-a spus unde merg hibernienii, dar nu ne-a spus şi de ce.
– Poate că nici el nu ştie.
Căzură pe gânduri. Ieremia se simţea obosit, şi stând pe canapea încercă să-şi limpezească mintea. Dar gândurile îl duceau departe…
Fu trezit din amorţeală de acordurile harpei. Aruncă o privire spre scenă…
Şi gândurile i se materializară într-o imagine reală care mângâia coardele strălucitoare, iar lângă ea se afla maestrul de concerte, care se adresă audienţei:
– Veţi avea onoarea să o ascultaţi pe Erin, prinţesa Hiberniei, Caledoniei, Britaniei, şi a Insulelor Nordice.

Darie îl privea cu atenţie pe Ieremia, care făcu o pauză, dar nu spuse nimic, ci aşteptă în linişte ca acesta să continue.
– A cântat foarte frumos, un cântec tradiţional de-al lor. În ziua următoare, ne-am văzut în oraş… era absolut singură, nu ştiu cum şi în ce fel a aranjat asta… şi ne-am plimbat prin Parcul mare. În sfârşit, vineri, în ziua plecării lor din Serdica, m-a chemat în apropierea palatului şi mi-a dat…
Scoase o fâşie micuţă de pergament din buzunar şi începu să citească:

Ieremia,

duşmanii ţării tale şi ai ţării mele ne pregătesc pierzania. Tatăl meu, regele Seamus, este şantajat de către sciţi, care mi-au sechestrat fratele mai mare, împreună cu întreaga lui familie. Preţul vieţii lor este căsătoria mea cu prinţul moştenitor al Sciţiei, Igor, şi intrarea Hiberniei într-o alianţă militară şi comercială cu sciţii. Acesta este scopul real al călătoriei noastre la Veligrad, cunoscut doar de câteva persoane. Eu, după cum îţi şi imaginezi, ar trebui să rămân acolo.
Vreau să ştii că nu te-am ales întâmplător. Avem oamenii noştri de încredere la Serdica, dar şi la Veligrad, care sunt gata să-şi dea vieţile ca să-mi elibereze familia.Trebuie să ni te alături, dacă vrei să-ţi salvezi ţara. Dincolo de raţiunile de stat, sentimentul meu de repulsie faţă de ideea căsătoriei cu prinţul Igor este şi mai puternic acum, după ce ţi-am cunoscut ţara şi după ce te-am cunoscut pe tine.
Aşadar, vom pleca spre nord, trecând hotarul Sciţiei pe la cetatea Albota peste două săptămâni. Întârzierea este legată de faptul că vom face opriri în oraşele importante ale ţării, la Târgovişte, Şcheile, Proilavia, Lăpuşna, Hotin, şi de acolo vom merge direct la Albota. Vom sta o zi în cetate, zi în care va trebui să organizezi răpirea mea, şi în care prietenii noştri din Veligrad îmi vor salva fratele de la moarte. Pentru că vă aflaţi în stare de război cu sciţii, gărzile imperiale ne vor însoţi până la ieşirea din ţară, când se pare că ar trebui să fim preluaţi de către unităţile militare scite.
Am aflat deja, din surse sigure, că la Albota se ascunde, sub protecţia pârcălabului, marele conducător de oşti şi ruda ta îndepărtată Darie Deleanu, căzut în dizgraţie la Serdica după eşecul campaniei panoniene, acum opt ani. Ştiu că împreună cu garnizoana cetăţii veţi reuşi să învingeţi gărzile tatălui meu şi pe cele imperiale. Nu trebuie să te temi de represalii din partea împăratului, el va fi pus în scurt timp la curent cu ceea ce se întâmplă. Speranţa mea este să nu facem prea mult zgomot, ca să evităm o intervenţie a sciţilor, care ne vor aştepta la câteva verste nord de cetate.
Vei fi condus până la Vozia de un convoi militar. Conducătorul lui te va găsi în cursul zilei de astăzi. De acolo, va trebui să găseşti o cale de a ajunge în timp util la Albota. Succes, şi Domnul să te aibă în pază!

– Rudă îndepărtată, i-auzi! – strigă Darie şi râse zgomotos. – Alteţa sa e bine informată!
– Altceva mă preocupă acum… – spuse Ieremia şi îi aruncă “rudei” o cătătură sugestivă.
– Ai pornit chiar în ziua aia?
– În acea seară, da. Şapte zile până la Vozia, cinci până aici…
– Deci, mai rămân două zile.
– Da, Darie, două zile! Acum să-mi spui doar atât: eşti cu mine sau nu?
– Nu e nevoie de tonul ăsta dramatic, copile. Îţi sugerez să te calmezi şi să reîncepi să gândeşti raţional. O să mă întrebi dacă e posibil să realizăm asta şi o să-ţi răspund că da, este posibil, chiar şi în criza de timp în care ne aflăm. Eu la altceva mă gândesc acum… Dacă ţi se întâmplă ceva? Cum mai apar în faţa tatălui tău? Şi ce-i spun? “Ştii, Belisarie, bătrâne, mezinul tău a fost săgetat la la trei stânjeni de mine şi l-am privit agonizând”.
– De acord, înţeleg unde baţi, nu am experienţa ta, dar o sabie tot pot mânui!
– Da? Şi te-ai bătut vreodată pe viaţă şi pe moarte? Nu mă refer la lecţiile de scrimă, vreau să spun: ai fost pus vreodată în situaţia să-ţi aperi viaţa? Nu! Ai tăi te-au crescut ca într-o seră… Nu ştiu unde o să ajungem cu nivelul actual de educaţie militară! Problema ta nu e teoria, e practica! Mă înţelegi? Tocmai de asta te rog să nu te dedai la acte de eroism inutil poimâine şi să nu-ţi pui viaţa în pericol. O să mă ocup eu de toate! Tu ţi-ai făcut datoria. Ah, da… şi ţine minte: dacă e într-adevăr atât de inteligentă precum mi-ai descris-o, te va înţelege! Nu merită să-ţi rişti viaţa pentru o muiere!
– Dar… Darie, cum rămâne cu pârcălabul?
– Macarie? Nu-ţi fă griji în legătură cu el, îmi e dator-vândut de pe vremea răz… de mulţi ani, în orice caz.
– Sper, în orice caz, că n-ai de gând să mă închizi în turn pe timpul luptei!
– Doar dacă n-o să te supui când îţi voi cere să te retragi.
Cu aceste cuvinte, cei doi se despărţiră. Ieremia fu condus spre locul său de odihnă, iar Darie se grăbi să-şi închidă “fierăria”.

…Trecerea nopţii mai luă puţin din încordarea cu care apărătorii fortăreţei scrutau împrejurimile. Ieremia, cu o arbaletă în mână, se postase în dreptul meterezelor turnulul de sud. Sufla un vânt rece, pătrunzător, care îi dădea fiori în ciuda cojocului miţos pe care şi-l luase pe spate. Porţile cetăţii li se vor deschide. Apoi, peste câteva ore, după ce-şi vor fi lăsat caii în grajduri şi vor vrea să se odihnească… se va da semnalul. Luaţi prin surprindere, fără arme, nu vor putea face mare lucru.
– Sper doar să nu fiu nevoit să omor prea mulţi de-ai noştri, – răsună vocea lui Darie din spate. Ieremia se întoarse ca să-l vadă. Îşi pusese platoşa şi mantia purpurie, şi arăta acum cu vreo zece ani mai tânăr.
– Generale, oştenii hibernieni sunt foarte pricepuţi şi viteji – zise Ieremia. – Eu unul sper să ne fie de ajuns.
– Da, şi fetele hiberniene sunt cele mai frumoase din Europa – replică acesta ceremonios, stârnind o explozie de hohote printre cei din jur. – Aş prefera să dau nas în nas cu o ceată de sciţi, decât cu una dintre ele.
Ieremia ar fi vrut să spună ceva în apărarea fetelor hiberniene, dar se sună cornul. Aruncându-şi privirile în depărtare, el zări într-adevăr un mic punct negru, care se transformă într-un grup de care şi călăreţi peste câteva minute. Erau hibernienii, fără îndoială, însoţiţi de gărzile imperiale. Strălucirea carelor şi a vestimentaţiei călăreţilor le luă ochii celor de pe metereze.
– Vreo două sute, cu tot cu ai noştri… mai mulţişori decât mă aşteptam, dar ce să-i faci… starea de război. – mormăi Darie în barbă.
Era, în general, incredibil că sciţii acceptaseră planul de acţiuni fără să se implice. De două zile, chiar se retrăseseră de pe vechile poziţii. Părea că au renunţat la confruntare.
…– Dar mie nu-mi place asta, – bolmojea în continuare uriaşul. – Ăştia ne coc ceva… ceva urât.

…Ieremia cobora în grabă scările turnului, ca să ajungă în piaţa principală a fortăreţei, unde fuseseră întinse mesele pentru oaspeţi, şi unde de câteva minute începuse lupta. Privită de sus, aceasta amintea valurile unui ocean roşcat care încercau să scape din prinsoarea ţărmurilor negre. Se ţineau bine, ajutaţi fiind şi de membrii gărzilor de elită din Serdica. Îi mulţumi în gând lui Darie pentru idea de a chema întăriri din satele apropiate. Fără ele n-ar prea fi avut şanse de victorie. Ajuns jos, îşi scoase sabia din teacă şi pară lovitura unui tânăr hibernian, care lupta cu o sabie scurtă, încovoiată. Încă două lovituri, o eschivă, şi apoi atacul decisiv. Nu mai aşteptă să cadă, îl îmbrânci şi-şi făcu loc printre grupurile de combatanţi. O căuta cu ochii pe Erin, despre care ştia că era pe cale să fie scoasă din cetate. Îl zări pe Darie cocoţat pe un pietroi, mânuind metodic două săbii, cu care seceră doi inamici. Se grăbi să ajungă la el.
– Repede, trebuie să mă ajuţi, vor să evadeze!
– Controlează porţile, din păcate. Încă n-am reuşit să ajungem acolo. Dar hai să mergem, o să le ieşim înainte prin tunel! Petre, după mine! – strigă el către unui oştean, care mai făcu semn câtorva.
Drumul prin catacombele întunecoase dură peste un sfert de oră. La lumina pâlpâitoare a felinarelor, Ieremia întrezări inscripţii în alfabetul vechi pe pereţii săpaţi în pământ.
– Da, e un tunel foarte vechi. Se prea poate că aici or să-mi putrezească şi mie osişoarele cândva. – vocifera Darie, umorul negru al căruia nu pierea în nicio situaţie.
Îşi făcură apariţia printr-o trapă acoperită cu pământ, situată la vreo cincizeci de metri de porţile cetăţii. Acestea erau întredeschise, străjuite de un grup de hibernieni, care se mărea din clipă în clipă.
– Uite-o şi pe Alteţa Sa! – strigă Darie către Ieremia, arătându-i cu degetul către unica femeie din mijlocul lor, o brunetă. – Ea e?
– Da! – răspunse Ieremia.
– Pe ei, copii! – urlă comandantul. – Înainte!
Următoarele minute se dovediră dezastruoase pentru hibernieni, care începură să dea înapoi, spre porţi, în faţa oamenilor lui Darie. Erin îl îmbrânci la un moment dat pe însoţitorul ei, după care încălecă şi se alătură lui Ieremia.
– Tata e în siguranţă, departe de aici! Opreşte-i pe cei din cetate, le-am transmis alor noştri să se predea! – strigă ea.
Darie făcu un semn, şi peste câteva clipe se auzi sunetul cornului. Apoi se întoarse spre Ieremia:
– Bravo, copile! Bine lucrat! Acum, trebuie să-ţi spun,
îmi pare rău că am pierdut atâţia oameni, dar e bine că totul
a decurs în linişte… şi nu le-am atras atenţia sciţilor. Oricum,
peste câteva ore se vor prinde, aşa că trebuie să vă luaţi repede
tălpăşiţa de-aici.
– Arhon, vreau să vă mulţumesc pentru ajutorul oferit! – îi spuse Erin lui Darie. – Venind din partea unui mare om de arme ca dumneavoastră, el nu poate decât să ne onoreze şi mai mult!
– Mă declar foarte flatat, dar trebuie să ştii că el merită mai mult
decât mine mulţumirile tale! – răspunse acesta şăgalnic, făcându-i din ochi lui Ieremia, care începu să privească foarte atent în altă direcţie…
– Darie, priveşte spre turnul vestic!
Privirile le zburară în sus, ca să vadă o siluetă pregătindu-se să tragă clopotele. Apucă funiile, şi în secunda următoare, răsună dangătul puternic al clopotului mare… o lovitură… apoi alta…
– Petre, dă-mi arcul! Repede!
Ochi… şi trase. Dar săgeata nu-şi atinse ţinta.
– Ei, drăcie!
Mai potrivi o săgeată, dar înainte să apuce să tragă, silueta se prăbuşi.
Priviră cu toţii în direcţia prinţesei, care lăsă jos arcul.
– Era un hibernian. Am considerat de datoria mea să mă ocup eu de el.
– Ştii ce înseamnă asta? – întrebă Darie.
– Da. Sciţii vor fi aici în câteva zeci de minute.
– Cel mult câteva zeci de minute. Petre! Doi cai odihniţi!
– Ce vrei să faci, Darie? – zise Ieremia, ghicindu-i intenţia. – Nu mai ai nevoie de ajutorul meu?
– Băiete, nu fi naiv! Nu e doar viaţa ta în joc. Ea o să aibă mai mare nevoie de tine decât mine.
– Nu! Rămân aici, să apărăm cetatea!
Darie îl apucă de umeri şi îl scutură de câteva ori. Apoi îi şopti, apropiindu-şi faţa de a lui:
– Nu vor veni zeci, şi nici sute. Cetatea va fi asediată, şi nu va mai
rămâne nicio breşă prin care să poată cineva evada. Salvează-ţi viaţa,
fugi şi nu te uita înapoi. Transmite-le părinţilor tăi salutările mele, iar
pe tatăl şi pe fratele tău să-i îmbrăţişezi din partea mea… Dacă nu
faci cum îţi spun, te ucid cu propria-mi mână. E mai bine decât să cazi
în mâna lor. Aminteşte-ţi de mine, de zidurile astea, când vei fi
acasă. Ele sunt tot ce lăsăm în urma noastră. În fond, primesc ce vreau,
în curând, o să-mi vină ceata de sciţi. Poate că ar fi trebuit să aleg fetele
hiberniene… ce zici?

…Zburau privind doar înainte, lăsând în urmă marile câmpii, urcând dealuri, coborând văi. Vântul le răsfira pletele, le invada fiinţele până când deveniră una cu el, până când se detaşară şi căpătară o nouă existenţă… Distanţele se scurtau cu fiecare clipă. Primele raze ale soarelui îşi făceau drum, timide, de după nori…

Anunțuri
Published in: on August 27, 2008 at 11:22 am  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://dannicu.wordpress.com/2008/08/27/fierarul/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: