Pacificatori şi civilizatori?

 

 

În ultimele zile ale lui iulie, Rusia a pierdut unul dintre cei mai de seamă cetăţeni ai ei. Despre acest om, pe numele său Alexandr Isaievici Soljeniţîn, s-a spus că i-ar fi readus ţării de la răsărit vechiul ei spirit, marele şi nobilul spirit al lui Tolstoi şi Dostoievski, dizolvat în cazanul roşu al bolşevismului venit la putere în 1917. Într-un secol XX în care o mână de oameni a instaurat în Rusia Legea Glontelui, fiul unui erou al primului război mondial a depus în permanenţă mărturie despre tragedia care lovise ţara, după cum califică el însuşi instaurarea regimului comunist. Atitudinea neclintită de condamnare a acţiunilor autorităţilor sovietice, scrierile – încercări de a perpetua memoria naţiunii, i-au făcut pe mulţi să-l numească pe scriitorul originar din Caucazul de nord Conştiinţa Rusiei.

La nici două săptămâni după dispariţia lui Soljeniţîn, colosul întins pe două continente îşi concentrează loviturile asupra Georgiei. Erijându-se în postura de unic apărător al populaţiilor caucaziene, acesta îşi permite în secolul XXI demonstraţii de forţă care amintesc de „Marşul Glorios” al armatei sovietice pe teritoriul Europei de Est în anii celui de-al doilea război mondial şi de invadarea Ungariei, în 1956 şi a Cehoslovaciei, în 1968. Se creează impresia că moartea marelui scriitor a dezlănţuit toate energiile negative acumulate de decenii în Rusia. Evenimentele s-au succedat cu rapiditate, de parcă am fi asistat la evadarea unui tigru din cuşca sa, după dispariţia îmblânzitorului.

Nu vom lua în discuţie, în acest text, desfăşurarea operaţiunilor militare dincolo de introducerea de mai sus. În schimb, ne vom referi la o declaraţie a prim-ministrului rus Vladimir Putin făcută pe postul public de televiziune „Pervîi kanal” în ziua de 11 august, conform căreia Rusia a avut şi are un rol istoric de stabilizator, pacificator şi civilizator în Caucaz. În momentul în care prim-ministrul rus făcea aceste declaraţii, trupele ruse descindeau în oraşul Gori, aflat în apropierea Osetiei, iar aviaţia bombarda obiective aflate pe întreg teritoriul Georgiei.

Prim-ministrul Putin vorbeşte despre un pretins „rol istoric pacificator şi civilizator” al Rusiei în Caucaz. Vom încerca să vedem în continuare cât adevăr se află în aceste cuvinte. În acest scop, vom recurge la o analiză a unor fapte din istoria Georgiei, în particular, şi a Caucazului, în general.

 

  1. Rolul istoric pacificator al Rusiei – divide et impera.1


În primul rând, puţină geografie. Aceasta ne va ajuta să avem o perspectivă mai clară a situaţiei. Regiunea numită generic „Caucaz” are o suprafaţă de aproximativ 500.000 km2 şi este situată între Marea Neagră şi Marea Caspică. Lanţul Munţilor Caucaz separă regiunea în două. Partea nordică, numită şi Ciscaucazia se află astăzi în întregime în componenţa Federaţiei Ruse. Transcaucazia, situată la sud de lanţul muntos, este divizată între teritoriile naţionale ale trei ţări independente, foste republici sovietice: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan.

Poporul cecen este, fără îndoială, cel mai cunoscut dintre popoarele Caucazului de nord, pentru rezistenţa pe care a opus-o în deceniul trecut autorităţilor ruse, încercând să-şi redobândească independenţa. Cecenii fac parte din acelaşi grup lingvistic cu georgienii, şi constituie, împreună cu vecinii lor inguşi un singur grup etnic, numit vainah. În mod tradiţional, societatea vainahă a fost divizată în aşa-numitele taipuri, sau clanuri. De-a lungul istoriei, vainahii au făcut faţă cu succes tendinţelor invadatoare ale statelor vecine, iar la sfârşitul secolului XVIII au trebuit să se confrunte cu primele tentative ale ruşilor de a ocupa teritoriul actual al Ceceniei şi Inguşetiei, situat în jumătatea estică a Ciscaucaziei. În contextul primelor confruntări cu ruşii, cecenii abandonează în masă religia ortodoxă şi trec la islam, pentru a se pune sub protecţia Imperiului Otoman. Anul 1785 este marcat de unirea tuturor taipurilor vainahe sub conducerea şeicului Mansur, care ridică stindardul rezistenţei împotriva Rusiei.

În 1801, teritoriul Georgiei este ocupat aproape integral de către ruşi. După războiul ruso-iranian din 1826-1828, aceeaşi soartă o au teritoriile actuale ale Azerbaidjanului şi Armeniei. Datorită reliefului muntos al pământurilor pe care le populau şi al tipului psihologic specific, vainahii şi etniile daghestaneze (despre care vom vorbi ulterior), chiar dacă se aflau mai aproape de Rusia decât teritoriile din Transcaucazia, au fost anexate la Rusia abia în 1859. La începutul secolului XIX, vainahii erau divizaţi în două mari uniuni de taipuri, galgai şi nahce. Ruşii i-au numit pe primii inguşi, iar pe ultimii ceceni, după denumirile a două localităţi din Ciscaucazia, Inguş şi Cecen. În 1810, taipurile galgai trec în subordonarea autorităţilor ruse, fapt care marchează ruptura istorică dintre cele două părţi ale aceluiaşi grup etnic. În 1834, cecenii şi popoarele daghestaneze (avarii, mai ales) proclamă Imamatul Miurid, în frunte cu imamul Şamil, un erou naţional al cecenilor. Din 1828 până în 1859, ruşii au purtat cel mai lung război neîntrerupt din istoria lor împotriva nou-înfiinţatului stat. În acest război îşi pierde viaţa, în 1837, şi marele poet rus Mihail Lermontov. Rezistenţa popoarelor montane continuă şi după 1859. După primul război mondial, acestea îşi redobândesc, pentru o scurtă perioadă, libertatea. Autorităţile sovietice reuşesc să preia controlul asupra regiunii în 1921, deşi luptele din munţi continuă pe toată durata anilor ’20. Tot în anii 20 se creează şi cele două regiuni autonome în componenţa RSFS Ruse: cecenă şi inguşă. În 1936, acestea sunt comasate şi se creează RASS Ceceno-Inguşă, de asemenea în componenţa RSFS Ruse. În timpul celui de-al doilea război mondial, vainahii colaborează cu germanii împotriva trupelor sovietice, fapt care determină aplicarea „soluţiei finale” sovietice: deportarea a sute de mii de etnici ceceno-inguşi în Siberia, în condiţiile în care numărul total al populaţiei cecene depăşea cu puţin cifra de un milion. Peste cincizeci de mii dintre aceştia mor în timpul deportării. După moartea lui Stalin, cecenii şi inguşii sunt reabilitaţi şi li se permită să se reîntoarcă acasă. Este restaurată RASS Ceceno-Inguşă, dar câteva regiuni ale acesteia sunt atribuite de către autorităţile sovietice osetinilor şi daghestanezilor, creându-se astfel premisele unor viitoare conflicte între aceste etnii.

Autorităţile ruse au acţionat în permanenţă în direcţia învrăjbirii popoarelor caucaziene. Astfel, ei i-au folosit pe osetini, unica etnie creştin-ortodoxă din nordul Caucazului, împotriva cecenilor, inguşilor şi a popoarelor daghestaneze. Studiind harta Ciscaucaziei, observăm că republica Osetia de Nord separă acestă regiune geografică în două părţi. Cea estică include teritoriile Inguşetiei, Ceceniei şi Daghestanului (popoarele montane, tradiţional ostile ruşilor), iar cea occidentală cuprinde Kabardino-Balkaria, Karaceaevo-Cerkesia şi Adîgheea. Totodată, crearea a două republici osetine pro-ruse, una în componenţa Rusiei, iar alta, pe versanţii sudici ai munţilor Caucaz, în componenţa Georgiei, a fost o măsură prin care Moscova a încercat şi a reuşit să-şi instituie controlul asupra Ciscaucaziei, dar şi un cap de pod în Transcaucazia, în special pentru a ţine în şah Georgia. În 1992 mişcările naţionaliste inguşe revendică teritoriile atribuite Osetiei de Nord, iar la sfârşitul anului încep operaţiunile militare pentru recuperarea acestor teritorii. Osetinii cer ajutorul Moscovei, care trimite în zonă nu doar armata, ci şi trupele paramilitare căzăceşti. Aceştia recurg la masacrarea întregii populaţii inguşe din regiunile de est ale Osetiei, comiţând astfel prima acţiune de epurare etnică în Rusia post-sovietică. Totodată, după 1990, Osetia de Sud este folosită cu succes împotriva Georgiei. În primii ani de după destrămarea URSS, dar mai ales în ultimul timp, Moscova speculează cu ideea creării unei Republici Osetia în componenţa Federaţiei Ruse prin alipirea teritoriului georgian al Osetiei de Sud.

 

 2.   Rolul civilizator al unui imperiu înfiinţat în secolul XVI asupra unui popor cu o istorie trimilenară.

 

În continuare ne vom referi la cea de-a doua parte a afirmaţiei prim ministrului rus Vladimir Putin, în care acesta atribuie Rusiei sintagma „rol civilizator” al popoarelor din Caucaz. Desigur, date fiind împrejurările, această expresie vizează în primul rând Georgia. Dar corespunde oare adevărului istoric?

În limba georgiană ţara se numeşte Sakartvelo, iar limba şi poporul: kartveli. Protokartvelienii, strămoşii cei mai vechi ai georgienilor de astăzi, au trecut printr-un proces de fragmentare etnică pe parcursul mileniului II î. Hr, probabil sub influenţa multiplelor invazii din afară. Către 750 î.Hr ies în evidenţă două mari regiuni culturale, care corespund părţilor estică şi vestică a ţării, şi sunt definitorii pentru evoluţia ulterioară. Tot în această perioadă, se formează regatele antice Colhida şi Iberia. Acestea şi-au păstrat independenţa câteva secole, reuşind să atragă atenţia tuturor popoarelor din regiune, în primul rând a grecilor. Legenda despre argonauţi şi lâna de aur din Colhida este binecunoscută. În afară de aceasta, influenţa greacă s-a manifestat prin intermediul coloniilor de pe litoralul Mării Negre. În secolul II î.Hr, atât Colhida, cât şi Iberia cad sub influenţa Regatului Pontului, un stat care cucerise întreaga regiune caucaziană şi aproape toată Asia Mică. În 65 î. Hr romanii, în frunte cu generalul Pompei, distrug statul pontic şi ocupă atât Iberia, cât şi Colhida. Aceasta din urmă devine provincie romană, sub denumirea Lazicum. Odată cu declinul Romei, creşte influenţa Persiei sasanide. Către sfârşitul secolului III, noul regat georgian Lazica-Egrisi devine de facto independent. Georgienii sunt primul popor din lume care proclamă creştinismul ca religie de stat, în anul 327. În secolul V se inventează alfabetul georgian.

Începutul evului mediu aduce cu sine cucerirea arabă, în dauna bizantinilor. Primul regat unit al Georgiei se formează în secolul XI, atunci când regele Bagrat al III-lea uneşte sub sceptrul său toate pământurile georgiene. Pe la sfârşitul secolului, spaţiul georgian este invadat din nou, de această dată de către turcii selgiucizi. Însă dominaţia acestora a durat foarte puţin. Peste câteva decenii, regele David al IV-lea eliberează aproape toată Georgia. Începe cea mai glorioasă perioadă din istoria ţării. Nordul Armeniei şi triburile montane nord-caucaziene devin parte a regatului. Pe timpul reginei Tamara cea mare (sfârşitul secolului XII-începutul secolului XIII) Georgia atinge punctul maxim al expansiunii sale teritoriale şi a dezvoltării economice. În 1204, pe fondul căderii temporare a Imperiului Bizantin în mâinile cruciaţilor, trupele reginei Tamara ocupă o parte importantă a nordului Asiei mici, cu oraşele Trapezunt, Heracleea şi Sinope. În anul următor, teritoriile ocupate se transformă într-un stat cu denumirea Imperiul de Trapezunt, care se află sub protectorat georgian în următoarele două secole. În această perioadă se dezvoltă rapid şi cultura georgiană. Un exemplu demn de menţionat este marele poet Şota Rustaveli.

Invaziile mongole şi, ulterior, otomane, au marcat declinul regatului georgian în Evul mediu târziu. În secolul XV, acesta se fragmentează în câteva

state. Situaţia se menţine până la apariţia în spaţiul caucazian a imperiului rus, în secolul XVIII. În 1783, nobilimea georgiană semnează un tratat de cooperare cu Rusia împotriva otomanilor. Peste patru ani, însă, ruşii încalcă tratatul, retrăgându-şi trupele care ar fi trebuit să lupte alături de georgieni. După pustiirea Georgiei de către armata Persiei, izbucneşte un război civil pentru succesiunea la tron, în care intervine Rusia. În 1801, ultimul moştenitor al tronului, David Batonişvili, este detronat şi la Tbilisi se instalează un guvern condus de generalui Ivan Petrovici Lazarev. În 1810, ultimul regat georgian care continua rezistenţa, Imereti, este anexat la Rusia.

 

Observăm, deci, că poporul georgian a avut parte de o istorie foarte bogată, cu multe realizări, reuşind să se impună ca o putere regională timp de câteva secole. Influenţa georgiană asupra clanurilor Caucazului de Nord, a Bisericii ortodoxe georgiene îndeosebi, întemeierea statului din Trapezunt, demonstrează că dacă putem vorbi despre o misiune civilizatoare în Caucaz, nu ruşii sunt cei care au realizat-o, când au trecut prin foc şi sabie aceste pământuri, în secolul XIX. Ea s-a realizat cu mult mai devreme, iar georgienii au avut un rol foarte important în cadrul ei.

1 O mare parte a informaţiilor de ordin istoric sunt preluate din studiul lui Oleg Serebrian „Geopolitica şi polemologia Caucazului”, publicat în volumul „Geopolitica spaţiului pontic” (Ed. Cartier, Chişinău 2006)

Reclame
Published in: on august 27, 2008 at 12:09 pm  Comments (3)  

Raport

când am observat că
nu mai mişcă l-am
buzunărit cu atenţie am găsit
câteva pacheţele cu praf de libertate drog periculos
declarat ilegal în imperiul de nisip răsfirat
printre degete
am mai găsit câteva zâmbete alterate transformate
în sarcasm fără voia lor şi o
sticluţă care conţine potrivit expertizelor chimice
dragoste în stare lichidă marfă de contrabandă
după cum se ştie
corpul neînsufleţit al infractorului a fost supus
autopsiei s-a constatat că îi lipsea simulatorul
de vise
s-a hotărât distrugerea materialului conspirativ
sus-numit prin legare la stâlpul uitării

Published in: on august 27, 2008 at 12:02 pm  Comments (1)  

Problematica prozei (dramaturgiei) moderne şi diversitatea realităţii

Tema pe care urmează s-o abordez în acest eseu se referă la problematica prozei (dramaturgiei) moderne şi diversitatea realităţii. Voi recurge la un procedeu utilizat deseori în matematică, adică mă voi referi în primul rând la ultimul termen al expresiei subliniate, ajungând, prin intermediul lui, la elucidarea primului.
Aşadar… diversitatea realităţii. O sintagmă, la prima vedere, pleonastică. Când n-a fost realitatea în care trăim şi de care aparţinem… diversă? Pe tot parcursul istoriei realităţile au copleşit indivizii, dominându-i şi impunându-le modul de gandire şi de viaţă unanim acceptat în societate. Puţini au fost cei care, prin forţa gândirii, s-au ridicat deasupra Realităţii. De regulă, majoritatea acestora au pierdut războiul cu realitatea, fiind obligaţi să se recunoască învinşi. Ceilalţi, însă, minoritatea, au îngenunchiat-o, şi i-au impus noi limite, mult mai largi şi mai încăpătoare.
Dar dacă pentru evul mediu şi secolele următoare putem vorbi de un anumit echilibru în evoluţia societăţii pe ansamblu şi evoluţia individuală, în era contemporană şi cea postindustrială acest echilibru, inerent supravieţuirii lumii aşa cum o cunoaştem, riscă tot mai mult să fie distrus. Sub ochii noştri realitatea se modifică rapid, cu viteze de neînchipuit acum un secol. Apar noi standarde, noi modele, conceptele culturale vechi sunt reactualizate în forme noi, emoţiile şi trăirile umane sunt turnate în tipare noi şi reexperimentate. Apar o mulţime de „profeţi” care avertizează omenirea asupra pericolului dezumanizării, ca urmare a creşterii alarmante a ritmului de dezvoltare tehnică, şi, respectiv, a gradului de dependenţă a fiinţei umane de mijloacele tehnice inventate pentru a-i satisface toate dorinţele şi a-i face viaţa cât mai uşoară. Aceste curente de opinie mai spun că, din cauza acestei extratehnologizări, fiinţa umană îşi atrofiază simţurile şi instinctele primare, pierzând legătura cu Natura, şi transformându-se în altceva. Multiplele scenarii science fiction, care prezintă un viitor în care maşinile inteligente se vor revolta şi vor prelua controlul asupra planetei, demonstrează faptul că aceste probleme au început să-i preocupe pe tot mai mulţi oameni. Poluarea şi distrugerea mediului de către marile companii industriale transnaţionale nu înseamnă, oare, că în ultimele decenii între fiinţa umană şi natură s-a creat o prăpastie adâncă, primul încetând să fie, cel puţin la nivel psihologic, o parte integrantă a celei de-a doua? Desigur, când spun aceste lucruri, mă refer la ţările în care s-a trecut (sau se trece) de la o societate industrială la una postindustrială, în care economia se dezvoltă pe baza înaltelor tehnologii şi a descoperirilor ştiinţifice aplicate. Principalul pericol, însă, ar putea veni de la societăţile în curs de dezvoltare, cu populaţie crescândă şi industrie grea (foarte poluantă) în plină înflorire.
Putem spune că, in prezent, evoluţia societăţii depăşeste mai mult ca oricând evoluţia individuală. O dezvoltare tehnico-ştiinţifică atât de accelerată nu poate să nu-şi pună amprenta şi asupra evoluţiei culturii, în general, şi a literaturii, în special. Putem deja observa cum fenomenul postmodernismului în literatură, apărut în secolul XX, apune, încet dar sigur. Globalizarea, apariţia aşa-numitului „global village” (sat global) ca urmare a fluxului planetar de informaţii, au determinat în secolul trecut o reconsiderare a experienţei literare a generaţiilor precedente. Cuvintele „s-a spus totul” care apăreau de tot mai multe ori în vocabularul creatorilor, i-a determinat pe aceştia sa recurgă la o „topire” a realizărilor curentelor anterioare pentru a putea crea o noua literatură. Astăzi, nici aceste procedee nu mai pot convinge. Erupţia mijloacelor audiovizualului (ieftine şi accesibile) a impus o „cultură a imaginii”, fapt care a redus simţitor numărul cititorilor în intreaga lume. Astăzi, nici chiar literatura de larg consum, subliteratura, cum mai este numită, nu prea poate ţine piept asaltului susţinut al Internetului şi a altor mass-media. Mentalitatea de consum a impus, sub deviza „anything goes” (merge orice), o degradare a mesajului şi o atenuare a impactului unei opere literare, obligându-l pe autor să se adapteze cerinţelor comerciale care i se impun sau pe care şi le impune.
Deci, literatura, aşa cum o cunoaştem noi, se află în criză. Sunt două direcţii pe care literatura le-ar putea urma în viitor. O re-naştere, în forme noi, nebănuite, sau… dispariţia completă. Apar deja semnele unui nou început, dar ele se manifestă ca o condamnare, o demonizare şi o distrugere (voluntară sau involuntară) a vechilor tipare. Apare o întrebare firească: Ce punem în loc? Sau, poate, riscam să nu punem nimic în loc?
Nu cred că trebuie să judecam în termeni de cât de actuală este literatura, şi cât de bine corespunde ea realităţilor din societate. Este o mentalitate cu iz de comunism proletcultist, în care scrierile erau apreciate doar după gradul de corespundere la doctrina realist-socialistă, iar criteriul valorii era complet neglijat.
Adevărul e că un text literar are existenţa sa proprie, şi se conduce de reguli specifice. Astăzi, după părerea mea, nu putem aprecia o carte după numărul de cititori, sau după tirajul ei. Odată cu scăderea numărului de cititori, se schimbă şi modalitatea de abordare a cititorului. Cu ajutorul diferitor tipuri de intertextualitate şi al altor procedee, cititorul este implicat, in premieră, în construirea textului. Personajele literare au dreptul la cuvânt, iar discursul lor poate fi altul decât cel al autorului. Astfel, opera capătă o entitate proprie, personajele nu mai stau în legăturaă cu autorul, ci pot să intre chiar în conflict cu acesta. Mircea Cărtărescu: „În literatura de azi, în triada „autor-operă-receptor”, accentul se deplasează pe relaţia dintre ultimii doi termeni. Cititorul devine, în aceasta perspectivă, un adevărat personaj al textului”.
Astfel, textul literar modern începe să se adreseze unor categorii tot mai înguste de populaţie, adică doar cititorilor documentaţi.
Una dintre trăsăturile definitorii ale prozei „post-postmoderne” este lipsa unei finalităţi a textului, adică a unei „morale”, sau concluzii, învăţături. Din această cauză, sensul mesajului operei urmează să fie căutat de sine stătător, în dependenţă de dispoziţiile fiecăruia dintre cititori. El nu se mai oferă „pe tavă”, aşa cum se întấmpla mai înainte. Această aşa-numită „literatură fără finalitate” nu va reuşi niciodată să se măsoare cu literatura tradiţională ca popularitate. De fapt, ea nici măcar nu-şi propune acest lucru. Este vorba doar de o tentativă de a scrie pentru propria plăcere. În „literatura fără finalitate” accentul este pus nu pe dorinţa de a „ajunge” undeva, ci anume pe actul de a călători, fără un scop bine conturat. De aceea, proza fără finalitate nu va fi niciodată înţeleasă (apreciată) de cei pentru care literatura are în primul rấnd un scop educativ (patriotic, moral, ideologic).
Dar, oricât n-ar părea de straniu, odată cu prăbuşirea sistemului politic în care trebuia să faci doar literatură bazată pe realism socialist, predilecţia pentru realitate n-a dispărut. Din contra, în ultimii ani scriitorii tineri şi nu numai se concentrează tot mai mult pe expoatarea filonului realităţii fără mască. Desigur, această realitate este de multe ori contorsionată în felul de a o percepe al autorului, dar se poate spune cu certitudine că ea reprezintă o adevarată mină de aur pentru crearea unor opere de valoare. Mai ales la noi, în Basarabia.
Voi vorbi, în continuare, despre câteva lucrări care, după parerea mea, ilustrează perfect atât metastazele unei realităţi care este aşa cum este (nu intenţionez neapărat s-o condamn), cât şi faptul că proza (dramaturgia) modernă nu mai poate exista în afara unei anumite părţi a acestei realităţi. Cu alte cuvinte, proza sau dramaturgia modernă nu poate supravieţui decât dacă încearcă să utilizeze anumite reprezentări ale realităţii de astăzi, fapt care se şi întâmplă. Astfel, dacă în perioada sovietică scriitorii nonconformişti încercau să evadeze din cercul vicios al realităţii impuse, şi să scrie şi altceva în afară de literatură pe teme sociale şi realist-socialiste, astăzi tema socială revine în forţă, cu noi experienţe şi scopuri. Protest este cuvântul-cheie al acestei teme, chiar dacă de cele mai multe ori protestul nu se manifestă în moduri tradiţionale, ci altfel. În scopul de a apropia tot mai mult limbajul textului de exprimarea uzuală şi, în acest mod, de a induce cititorului un sentiment de familiaritate adesea debordantă, se preiau expresii „de cartier” sau variante populare ale cuvintelor limbii române. De asemenea, în cazul prozei scrise în Basarabia sau în altă parte, însă de către cei care sunt originari de aici, în scopul atingerii supremei realităţi se mai folosesc şi rusisme intrate în vocabularul uzual al unei largi pături a populaţiei românofone din Moldova, dar şi înjurături şi expresii licenţioase. Un exemplu în acest sens ar fi proza fracturistă a lui Alexandru Vakulovski.
Piese de teatru ca „Oameni ai nimănui” de Dumitru Crudu şi „Fuck you, Eu.ro.pa!” de Nicoleta Esinencu reprezintă transpunerea în scenă a fenomenelor despre care am vorbit mai sus. Prima dintre ele oferă un tablou izbitor de real al dramei cetăţenilor Republicii Moldova care sunt forţaţi de condiţiile precare de trai din acest stat să plece în ţările Europei Occidentale şi să accepte o muncă la negru, în condiţii de multe ori degradante, atât fizic, cât şi moral, dar care este plătită de 10-20 de ori mai bine decât aici. Personajele principale sunt oameni de diferite formaţii, unii dintre ei cu studii superioare, alţii fără o educaţie mai elevată. Un singur lucru le uneşte: dorinţa dusă până la paroxism de a se angaja în Italia. Reuşesc, şi în consecinţă sunt nevoiţi să îndeplinească sarcini dintre cele mai diverse. Alexandru, un tânăr moldovean suferind de o boală incurabilă, care vine în Italia ca să nu mai fie o povară pentru familia sa, este angajat de către un italian ca îngrijitor al tatălui său dement. Confruntându-se cu crizele acestuia, Alexandru descoperă într-un târziu că bătrânul, Marco, n-a fost niciodată nebun, ci doar simula demenţa, pentru a-l determina pe fiul sau nepăsător să-i acorde o cât de mică atenţie. Iar acesta, în schimb, angaja ingrijitori străini, care erau goniţi la scurtă vreme de către bătrân. În cele din urmă, Alexandru moare, fără să afle că în Moldova soţia sa a început să bea şi a uitat cu desăvârşire de fiul lor, care nu mai doarme acasă, nu are cărţi şi nici bani ca să meargă la şcoală cu transportul public. Ca să ajungă în Italia, Vitalie şi Silvia, alte personaje ale piesei, sunt nevoiţi să împrumute o sumă mare de bani de la Igor, un tip dubios, cu legături în lumea interlopă. După jumătate de an, Igor vine la Roma să-şi recupereze banii şi face presiuni asupra lui Vitalie, care nu-şi poate găsi de lucru şi cade pradă disperării, începând să bea. Când Silviei i se propune exact suma de bani pe care o cere Igor în schimbul prestării unor servicii sexuale, Vitalie îi sugerează să accepte, chiar dacă nu vrea să afle în ce constă oferta. „…Toata viaţa am trăit în case străine, am mâncat din veselă străina…vreau să avem o casă a noastră, numai a noastră” spune el melancolic. Acest vis se transformă într-o obsesie care pune stăpânire pe întreaga lui fiinţă, făcându-l să nu-i pese de nimic, nici chiar de faptul că feciorul său se îmbolnăveşte grav.
Dar poate cel mai tragic destin îl are Maria, care se angajează ca servitoare în casa unei italience bogate. Mereu zâmbitoare şi veselă, Maria se transfigurează când află că soţul ei, Pavel, s-a sinucis şi a fost găsit mort de către fiul lor, Andrei. Din acest moment, nimic nu mai contează pentru Maria, care încearcă să gasească o cale de a se reîntoarce în Moldova. Stăpâna Mariei, doamna Eliza trăieşte într-o depresie continuă deoarece a fost uitată de fiica ei şi toţi prietenii pe care îi avea în trecut. Astfel, observăm că şi italienii se confruntă cu drame personale cauzate de un fenomen omniprezent în Europa Occidentală – destrămarea familiei şi declinul valorilor familiale.
Deci, piesa „Oameni ai nimănui” de Dumitru Crudu reflectă dezastrul social din Moldova şi drama personală a celor care pleacă să muncească în străinatate, adică o realitate.
„Fuck you, Eu.ro.pa” de Nicoleta Esinencu se referă mai curând la evocarea unor experienţe personale legate de percepţia lumii occidentale în spaţiul ex-sovietic, decât la tragismul experienţelor colective ale basarabenilor plecaţi peste hotare, aşa cum se întâmplă în „Oameni ai nimănui”. Eroina principală îşi descrie „întâlnirile cu Europa” din copilărie: „În fiecare lună luam cîte 25 de ruble din buzunarul tău, tată. Nu ştiu ce făceam cu banii. Dar întotdeauna păstram 7 ruble pentru întîlnirea mea cu Europa! Atît de mult vroiam să o cunosc. Era un fel de American Dream. De America, de fapt, mă temeam. Despre ea am aflat de la King Kong. […] Aşa au început întîlnirile mele cu tine, Europa! Cînd făceam cîte patru ore coadă la magazinul din colţ. Nu ne vedeam foarte des. Pentru că doar o dată în două luni, acolo, aduceau gume din Italia, biscuiţi din Franţa şi ciocolată nemţească. Atunci puteam să te cumpăr cu 7 ruble, Europa! Să fi vrut să dau mai mulţi bani pentru tine, nu era posibil. Vînzatoarea nu dădea nimănui mai mult de 20 de gume, 8 pachete de biscuiţi şi 10 ciocolate. 7 ruble pentru Europa! Şi fiindcă întîlnirile noastre erau atît de scurte. Ca să te simt mereu lîngă mine. În fiecare zi cumpăram o gumă de 15 copeici. Băgam în ea o mînă de la un creion colorat. Acum guma mea avea culoarea Europei, doar că gustul era altul. Ceva între lemn rusesc (se vede că mina absorbea această aromă de la creion) şi chimie moldovenească (desigur dacă aşa ceva există).” Cum ajunge eroina să urască Europa, să înjure Europa? Descoperind realităţi de genul: „La tot pasul distribuitoare. Vrei să citeşti un ziar? Poftim! Vrei să fumezi o ţigară? Marlboro? Lights? Filter? Poftim! O cafea? Cu lapte? Fără? Un esspreso? Un cappucino? Machiato? Vrei o ciocolată? De care? Alege-ţi! Ce păcat că nu o mestecă pentru tine. Ar fi minunat! Bagi moneda, deschizi gura şi distribuitorul scuipă direct în gură. Distribuitoarele astea au şi început să vorbească…”
Astfel, diversitatea realităţii de astăzi îşi pune amprenta pe scrierea operelor literare, care se pliază pe tiparele acestei realităţi. Realităţile triste din Basarabia pot, prin urmare, genera o literatură de excepţie în următorii ani. Să vedem cum va evolua situaţia!

Published in: on august 27, 2008 at 11:58 am  Lasă un comentariu  

Săgeata

 

Soarele – talger roşu îndreptându-se spre orizont.

Cerul – de culoarea lazuritului, ca o batistă albastră-sinilie aruncată peste lume.

Stelele – abia vizibile, accentuându-şi cu fiecare clipă strălucirea.

Piaţa Patriarhiei – invadată de oameni.

 

De două zile, oraşul era în fierbere, deşi la prima vedere, mergând pe bulevardele lui aflate în zona centrală, ar fi putut părea la fel de liniştit ca întotdeauna. Acea expresie cu mâncarea naţională care nu face explozie îşi păstrase valabilitatea pe parcursul a opt ani… Opt ani lungi, în care orăşenii se retrăseseră, ca nişte melci, în propriile cochilii, preocupându-se de micile lor griji cotidiene. Opt ani în care, chiar dacă apăruseră multe edificii noi, totul încremenise ca într-un tablou suprarealist, iar oamenii, asemeni unor mici figurine de ceară, împietriseră în poziţii ciudate.

Adierea unei respiraţii glaciale adusese ură şi dezbinare. Existaseră şi înainte, dar niciodată în asemenea proporţii. Acum, ura emana din toate direcţiile. Din catedrală, din clopotniţă, din arcul de triumf, din pietrele pavajului, dar mai cu seamă din clădirea-turn în care se adăpostea Despotul. Aceasta avea ferestre din sticlă fumurie, pentru ca nimeni să nu poată vedea ce face Despotul, şi pereţi monumentali din piatră albă, ca acesta să se ştie în siguranţă. Rezistenţa lor depăşea forţa celei mai mari bombarde din oraş.

Din momentul în care se înscăunase cu mare alai, promiţând instaurarea unei noi Ere de Aur, în care pâinea şi carnea să se vândă la preţuri modice, iar vinul şi apa-de-foc să curgă gârlă, orăşenii deprinseseră gustul cnutului şi a lăncilor gardienilor publici, astfel fiindu-le recompensată naivitatea. Impertinenţa şi maliţiozitatea stăpânirii se văzu la dimensiunile ei reale atunci când câteva zeci de bătrâne care cereau ieftinirea pâinii fură bătute cu sălbăticie şi îmbrâncite de pe scările clădirii-turn de către gardieni. În loc să se apuce din start de îndeplinirea fabuloaselor promisiuni pe care le făcuse înainte să sărute, cu lacrimi în ochi, drapelul cetăţii, Despotul începu să ţină multe discursuri. La început, vorbea despre moştenirea grea pe care i-o lăsase Consiliul celor O Sută, care condusese anterior oraşul. „Noi trebuie să ne ridicăm din genunchi” spusese acesta, vorbind la o reuniune publică. Şi pentru că puterea lui venea „de la oameni”, Despotul le organiza periodic supuşilor săi mari petreceri de masă, în cadrul cărora aceştia erau încurajaţi să-şi bea minţile, mulţumindu-i astfel tătucului pentru viaţa fericită înecată în alcool ieftin. După aceste petreceri, care durau zile în şir, oraşul vegeta săptămâni întregi în neştire. Foarte puţini dintre locuitorii săi îşi dădură seama că Piaţa Patriarhiei, locul în care mii de oameni dobândiră, cu ani în urmă, Independenţa, în care se cântase şi se plânsese, se transformă într-o cocină, într-un adăpost al beţivilor şi al târfelor. Totul, sub privirile aprobatoare ale omului care hotăra acum destinele cetăţii.

După ce se simţi îndeajuns de puternic, Despotul începu să-şi realizeze planul pentru care acaparase puterea. Pe măsură ce punea mâna pe averile oraşului, făcând din vistieria publică o sursă de îmbogăţire personală, orăşenii erau hrăniţi cu lecţii de „înţelepciune” menite să le devieze atenţia de la adevăratele probleme. Astfel, aceştia au aflat că vorbesc o altă limbă decât cea pe care o vorbiseră dintotdeauna, că drapelul şi stema lor, pentru care se murise cândva, sunt însemne străine şi trebuie schimbate, că independenţa oraşului este mereu pusă în pericol de către duşmanii din exterior şi pentru a o apăra, poporul este dator să creadă orbeşte în cuvintele stăpânirii. Cei mai buni oameni ai oraşului luară calea exilului. Încurajat de către Despot, acesta îi uşură mult viaţa, pentru că îl lipsi de majoritatea potenţialilor duşmani.

 

Cei opt ani de dominaţie îi albiseră părul, însă vocea şi atitudinea îi rămăsese aceleaşi. Reuşise. Instaurase, în sfârşit, dictatura. Duşmanii îi zăceau în morminte sau închisori. De la înălţimea turnului său, oraşul se vedea ca în palmă. Zâmbi. Nimeni şi nimic nu-l mai putea opri acum. Era el însuşi, „unic Domn şi Stăpânitor”. Pentru totdeauna.

Auzi paşi în spatele său. Îşi întoarse capul, ca să-l vadă pe cel care îi fusese alături dintotdeauna în tot ce făcuse, servindu-i interesele din umbră sau în mod explicit. Era Sfetnicul. Acesta îşi miji ochii, schiţă un zâmbet abia perceptibil şi-şi privi stăpânul drept în ochi. Era un gest pe care învăţase să şi-l permită.

–   Plecăciuni, Înălţime! vociferă Sfetnicul. Buzele roşii îi constrastau cu mustăţile şi barba scurtă, negre ca tăciunele.

 –  Ce e? Ce cauţi aici fără să te fi chemat eu?

–   Iertare, Înălţime, dar se pare că oraşul se află în pragul unei revolte. Grupuri de persoane înarmate cu lănci, scuturi şi arbalete furate din arsenalele militare au devastat în noaptea asta câteva posturi de gardă de la periferia nordică. Trebuie instaurată starea de urgenţă şi declarată mobilizarea generală.

La auzul acestor cuvinte, Despotul se făcu roşu de mânie.

–   Ah, trădătorule! Unelteşti împreună cu duşmanii mei! Vrei să mă faci să intru în panică şi să-ţi dau puteri sporite, ca să-mi poţi veni de hac mai uşor. De cine crezi că mă tem, când armata mi-e fidelă şi n-o să mă trădeze niciodată? Două centurii de arcaşi, şi s-a zis cu revolta lor! De ce vii abia acum, seara, să-mi spui despre asta?

–  Pentru că nu obişnuiesc să vă deranjez fără a fi chemat. – pară Sfetnicul. – Acum, însă, dată fiind situaţia….

–   Hai, termină cu balivernele, spune-mi ce se întâmplă! – îi tăie avântul „Înălţimea sa”, vădit iritat că fusese bătut cu propriile arme prin replica precedentă.

–   Se pare că situaţia a luat o turnură neplăcută, Înălţime! – răspunse Sfetnicul, păstrându-şi acelaşi zâmbet pe buze. – Am încercat să ordonez măsuri de forţă împotriva manifestanţilor, dar în loc să potolească spiritele, aceasta a antrenat în acţiune noi şi noi grupuri de oameni. Totul a avut loc foarte repede. Am ajuns la concluzia că tocmai înăbuşirea revoltei într-un cartier duce la izbucnirea ei în altul… e ca un foc de pădure.

–   Păi atunci stinge-l! Ia oricâţi gardieni doreşti, pune-te în fruntea detaşamentelor şi termină cu această… această… răzmeriţă! – urlă Despotul.

–   Mai cu cale ar fi să încercăm să ne salvăm vieţile, Înălţime – pronunţă interlocutorul său cu atenţie; – am fost informat că două coloane de manifestanţi se îndreaptă către Piaţa Patriarhiei din direcţii opuse, şi că liderii lor vor face joncţiunea la arcul de triumf, şi că următorul pas va fi luarea cu asalt a Palatului… şi…

–   Basta! – răcni Despotul. Binecunoscuta-i voce răguşită se transformă într-un soi de lătrat de hienă. – Gărzi! Gărzi! Luaţi-l!!!

După ce Sfetnicul îi dispăru din priviri, Despotul se aruncă din nou spre ferestre şi privi în depărtare, acolo unde, în lumina roşiatică a apusului de noiembrie, grupuri mici de oameni începură să-şi facă drum către clădirile guvernamentale. Mormăi o înjurătură în limba scită, limba lui preferată, după care se grăbi spre Casa de Trasmisiuni, ca să anunţe majorarea salariilor muncitorilor din manufacturi de la cinci sute la şase sute de drahme.

 

…O lovitură bruscă îl trezi din somn. Căzu pe duşumea, dar se ridică în clipa următoare. Înţelesese totul. Acum se va îmbrăca în grabă, îşi va încălţa obielele şi peste ele cizmele şi va încremeni în poziţie de drepţi, lângă ceilalţi.

–   Gardieni! Securitatea poporului şi a statului este pusă în pericol, începând cu noaptea trecută, de către un grup de bandiţi. Aceştia l-au ameninţat cu moartea pe conducătorul nostru, cel care v-a adus lumină şi pace şi care munceşte zi şi noapte pentru propăşirea voastră şi a familiilor voastre. Misiunea centuriei noastre este să apere Palatul de grupurile de răufăcători. Este o mare onoare. Îl veţi proteja pe multiubitul nostru lider şi părinte! Viaţa pentru Căpitan!

De două zile, trăia cu speranţa că jocul pentru el se va termina mai repede, că va reuşi să evite ceea ce i se rezervase acum, că vreo săgeată rătăcită îl va scuti de supliciul de a-şi măcelări compatrioţii ieşiţi în stradă. În timpul raidurilor din ziua precedentă, îşi văzuse câţiva dintre camarazi seceraţi de luptătorii insurgenţi. Îi invidia acum.

Peste doisprezece ore, se poziţiona la vreo cincizeci de metri în faţa Palatului. Câteva sute de arbalete îşi aşteptau victimele, care se tot apropiau, cântând şi scandând lozinci. Lancea şi scutul zăceau pe caldarâm. Îşi simţi fruntea înrourată şi spatele străfulgerat de fiori reci. În jurul lui se vorbea mult, preponderent în scită. Se rosteau discursuri ad-hoc de îmbărbătare. Tensiunea creştea.

–    Legiune! Ascultă comanda la mine! – urlă generalul, de la înălţimea carului său de luptă, tras de doi cai. – Alinierea! Poziţia de tragere luat!

Îşi ridică arbaleta. Ochiul său antrenat îi spuse că săgeata lui ar fi lovit pieptul unui puşti de vreo şaisprezece ani, care îi venea în întâmpinare. 

–   Foc!

Îşi privi fascinat săgeata, care descrise o traiectorie semieliptică până să-şi atingă ţinta. Generalul se prabusi la pamant cu beregata strapunsa. În clipa imediat următoare, simţi o durere imensă în spate, şi i se tăie răsuflarea. Încercă să facă un pas, când auzi o voce puternică din mulţime chemându-l pe nume.

–   Ieremia!

Apoi căzu.

Published in: on august 27, 2008 at 11:51 am  Comments (1)  

Fierarul

– Arhon, cum vă numiţi? Am ordin să vă trec în catastiful cetăţii!
Necunoscutul îşi ridică privirea. În contrast cu faţa, încordată aidoma unei sculpturi de marmură, aceasta îi era oarecum blândă. O strălucire ştrengărească îi trecu prin ochi când spuse:

– Ieremia Deleanu, din neamul Delenilor, discipol al Academiei Imperiale din Serdica.
Vocea îi era fermă, dar frigul dimineţii şi, probabil, oboseala drumului estompaseră în mare parte tonul ceremonios cu care ar fi trebuit să sune prezentarea. Auzindu-i cuvintele, portarul facu o temenea adâncă şi spuse:
– Fiţi binevenit la Albota, arhon, şi iertaţi-mi îndrăzneala de mai înainte!
Porţile cetăţii se deschiseră cu zgomot, iar necunoscutul dispăru în nici două minute. Portarul privi câteva clipe în urma lui. Nu prea cunoaşte eticheta, deşi aparţine unei familii nobile! Nici n-a catadicsit măcar să se caute prin buzunare. În plus, mai e şi singur… la ora asta. Şi unde s-a mai văzut nobil să călătorească pe jos şi fără escortă? Oare de unde ţine calea şi ce să caute un tânăr curtean din Capitală aici, la margine de ţară, în cetatea asta pedepsită de Dumnezeu?… Portarul îşi dorea sa afle raspunsuri la aceste întrebări. Dar, cu privirile lunecându-i pe zidurile masive, îşi dădu seama că nu avea să le afle vreodată. Cine ştie, poate că necunoscutul discută deja cu pârcălabul? Sunetul strident al goarnei îl trezi la realitate. Se apropia schimbarea de strajă. Portarul oftă şi se îndreptă şi el spre cetate.

– Înălţate împărate, daţi-ne un oştean! – strigă din toate puterile cel mai înalt dintre băieţii adunaţi pe poiana de la marginea pădurii.
– Pe cine? – sosi răspunsul, sub forma unui ţipăt gâtuit, din cealaltă “tabără”.
– Pe… Barbu!
Auzindu-şi numele. acesta îşi eliberă mâinile, privi înainte preţ de câteva clipe, îşi luă avânt, şi o porni la fugă. În câteva zeci de secunde, parcurse distanţa până la zidul uman format din copii ţinându-se de mâini Cu pieptul înainte, se aruncă ţintind braţele a doi dintre inamici. Deschizând ochii, se trezi de cealaltă parte a “zidului”. Zâmbi. Reuşise să spargă veriga. Acum cei doi îi aparţineau. Se ridică de la pământ, îşi luă “oştenii” bosumflaţi şi o rupseră la fugă toţi trei spre ai lui.
Acum era rândul celorlalţi să aleagă.
– …Pe cine? urlă “şeful”, ajuns împărat pentru câteva clipe.
Urmară câteva clipe de rumoare. Apoi, nişte zâmbete ironice… care nu prevesteau nimic bun.
– Pe… Ieremia! răsună în sfârşit.
Chematul făcu un pas înainte. Se pregăti… şi-şi începu cursa. Fugea cu privirile aţintite spre pământ, pentru că îi plăcea să privească firele de iarbă care rămâneau în urma lui cu repeziciune. Când mai rămâneau doar câţiva metri până la ţintă, îşi ridică ochii… ca să vadă un loc gol în faţă… un hău care-l absorbea… o negreaţă care i se depuse pe ochi când simţi coliziunea cu pământul.
Peste o eternitate petrecută în neştire, care de fapt dură câteva clipe, se ridică de jos clătinându-se. Nimeni nu-i sări în ajutor, nimeni nu-i făcu măcar un pas în întâmpinare. Ieremia îşi dădu seama, în ciuda stării în care se afla, cine era vinovatul.
– Marius, scit împuţit ce eşti! Vedea-te-aş în patru labe în mlaştinile de pe Nipru!
Cel căruia i se adresase îşi trecu degetele prin pletele blonde, şi zise:
– Copiii mâncătorilor de caş să facă ciocu’ mic, şi să ne scutească de duhoarea de oaie care se simte de la o verstă!
Lui Ieremia i se zburli părul, şi-şi simţi spatele străfulgerat de fiori reci. Ameţeala îi pierise cu desăvârşire când sări cu pumnii înainte să-şi pună la respect duşmanul. Iată cum prima lovitură îi atinge tâmpla, producând un sunet sec. Marius duce instinctiv mâna spre cap.
– De ce-ai făcut asta? mai apucă să zică, înainte să primească un cap în burtă.
Peste mai puţin de un minut, stăteau amândoi pe iarbă, trăgându-şi sufletul. Marius îşi pipăia imensa umflătură de la tâmplă şi vânătaia de sub ochi, în timp ce Ieremia îşi ţinea batista peste buza zdrelită.
– Ştii ce-o să-ţi facem, Blană de Berbec? – aproape că şopti Marius printre lacrimi, ţinându-se cu mâinile de burtă. – Nu ştii, nu? Ei lasă, că vezi tu! Azi nu mai ajungi viu acasă!
Ieremia se ridică în picioare şi începu să se îndepărteze de ceată. Îi ajunsese pe ziua de azi. Iar ameninţările “scitului” nu-i trezeau frica, de fapt îl lăsau rece. Era preocupat de altceva… de explicaţiile pe care va trebui să le dea acasă.
Peste aproape o oră , intră pe o stradă de la marginea oraşului. Nu mai avea mult de mers… Zgomotul unei pietricele care ateriză pe caldarâm chiar în faţa lui îl determină să-şi întoarcă privirea…
Marius era însoţit de doi dintre prietenii săi, şi de un câine negru, mare ca un viţel. Acesta mârâi ameninţător, înainte să se audă vocea stăpânului:
– Ia-ţi adio de la viaţă, Deleanu! Haemus şi Carpaţii!
Vădit încântat, acesta asmuţă câinele, scoţându-i zgarda.
Fără să mai aştepte continuarea, Ieremia o rupse la fugă. Ştia că n-are nicio şansă să scape de urmărirea diavolului negru, căruia ajunse, la capătul străzii, să-i simtă respiraţia în spate. Ştia că Marius şi ortacii lui vor avea grijă să afle toată şcoala, şi mai ştia că dacă nu găseşte o soluţie rapid, aceasta avea să fie şi ultima faptă de arme a gloriosului cavaler Ieremia Deleanu.
…Coşul pieptului şi gâtul îi deveniră o rană deschisă, uscată şi biciuită de aerul fierbinte al după-amiezei. Câinele nu-l slăbea nici pentru o clipă, nedând niciun semn de oboseală. În schimb, Ieremia simţi, după câteva minute, că se apropie de limita puterilor. Mai parcurse, cu un ultim efort, câteva zeci de metri, până în faţa porţii…
Îşi amintea cercul de cretă, faţa străbunicii sale aplecată asupra sa, fumul înecăcios al smocului de blană care îi ardea la picioare… Buzele străbunicii se mişcau într-un ritm alert, pronunţând cu repeziciune cuvintele descântecului, iar mâinile ei tremurânde îl învârteau în neştire. Ieremia nu înţelegea ce i se întâmplă, era încă prea mic ca să înţeleagă cuvintele limbii ciudate… Când ameţeala îl învinse, îşi lăsă capul să alunece de sub strânsoarea ei. Era liber…

Era liber să păşească înainte, porţile cetăţii deschizându-se pentru el. Paşii săi fermi, rapizi, îl duseră în câteva minute la fierărie. Aceasta, adăpostită de o cămară de piatră prevăzută cu un hogeag imens, îl izbi aproape violent cu un iz combinat de metal încins şi minim şase tipuri diferite de transpiraţie umană.
Îi ieşi în cale un puşti de vreo paisprezece ani, gol de la brâu în sus, care afişă o mină de mirare profundă la vederea vestimentaţiei sale.
– Cheamă-l pe stăpânul tău, băiete.
– Da, arhon!
O figură înaltă, robustă apăru în cadrul uşii.
– Nu mai e nevoie, Tiberiu. – tună bărbatul. – Lasă-ne singuri acum.
Băiatul se închină de două ori şi o luă la fugă în direcţia opusă, lăsând în urmă un nor de praf. Cei doi priviră pentru câteva clipe în direcţia lui, apoi fierarul spuse:
– E o modă mai nouă asta, printre cei de la Academie, să viziteze cetăţile de graniţă? S-au închis cumva bordelurile din Serdica şi acum căutaţi senzaţii tari la muierile sciţilor?
– Şi eu mă bucur să te văd, Darie! – veni răspunsul.
Fierarul se îndreptă din şale şi începu să hohotească zgomotos.
– Ieremia, copile, ce cauţi în gaura asta de şerpi? Ia vino-ncoace!
Îl strânse în braţele-i păroase, acoperindu-l cu totul, şi continuă să-l strângă până când acesta îşi simţi coastele trosnind. Apoi îl luă de mână şi începură să coboare treptele de piatră, coborând spre piaţa principală.
– O să mergem să-ţi găsim ceva de mâncare, şi să-ţi pregătim o cameră, pentru că…
– Darie… s-ar putea să nu rămân peste noapte.
Uriaşul îi aruncă o privire piezişă. Încetini pasul, apoi spuse:
– Înţeleg că, poate, ai motivele tale să procedezi astfel. Oricum, e clar că ai nevoie de ajutorul meu, altfel nu m-ai fi căutat. Vei fi fiind flămând, şi-mi dau seama că şi mie mi-ar prinde bine o gustărică. O să mergem să mâncăm şi vom discuta ceea ce avem de discutat cu burţile pline, că-i mai bine aşa. Ai avut, probabil, grijă de escortă?
– Sunt singur.
Darie se poticni, fiind pe cale să se prăbuşească de pe treapta pe care tocmai păşise. Când îşi recăpătă echilibrul, se sprijini pentru câteva clipe de zid, barându-i calea lui Ieremia.
– Încă n-au trecut destule ierni peste mine ca să-mi slăbească auzul. Deci, am auzit bine că ai făcut cea mai negândită faptă pe care un om de rangul tău o poate gândi în momentul ăsta. E război, copile! Tu ai gândit cu creierul sau cu altceva când ai pornit la drum?
Ieremia îşi simţi obrajii arzând. Darie ăsta nu se dezminte niciodată…
După o oră în care cei doi se puseră la cale cu caş şi şuncă stropite din abundenţă cu must de struguri, Darie îl conduse pe Ieremia în mica sa chilie, situată în turnul vestic al cetăţii.
– O să te rog să mă asculţi mai întâi. Întrebările poţi să le laşi pentru mai târziu. – spuse Ieremia.
– Ba eu o să te rog să mă ierţi! În casa mea eu decid când pun întrebările!
– Şi cu legea găzduirii cum rămâne? În plus, crezi că sunt un oaspete chiar atât de obişnuit în casa ta?
Darie mormăi ceva neinteligibil, iar Ieremia continuă:
– În primul rând, vreau să-ţi spun că nu am venit singur de la Serdica până aici, am însoţit un convoi militar până la Vozia, şi de acolo am luat un cal, care m-a purtat câteva zile bune până într-un sat din apropiere… Se pare că l-am gonit cam tare, pentru că nu mai era bun de nimic. Aşa că am mers o noapte pe jos, până când am zărit crenelurile cetăţii. Şi iată-mă-s în faţa ta. Ştiam de la tata că eşti aici…
– Ce mai face tatăl tău, Ieremia?
– E bine… acum e la Constantinopol, participă la tratativele cu frigienii. Dacă reuşim să-i convingem să ni se alieze, câştigăm războiul, deşi s-ar spune că…
– Scuteşte-mă de politică, mi-a fost de ajuns să ştiu că e bine. Văd că încerci să eviţi un răspuns direct. Eu, însă, nu sunt receptiv la vrăjelile tale. Aşadar, Ieremia, ce scop mai are vizita ta, în afară de a lua masa cu un vechi prieten şi de a întreţine discuţii cordiale la un pahar de must?
Ieremia, care până atunci privise într-un punct fix de pe podea, îşi ridică privirile până la nivelul ochilor albaştri ai lui Darie. Inspiră adânc şi începu:
– Îmi va fi greu să-ţi explic pe scurt, de aceea trebuie să începem cu începutul…

În acea zi de martie, sala de conferinţe a Academiei Imperiale din Serdica găzduia un mare eveniment, la care fuseseră aduşi să asiste toţi discipolii şi profesorii, toate locurile, dispuse în semicerc, ocupându-se în câteva minute.
– Haemus şi Carpaţii, băieţi! răsună salutul obişnuit al elevilor Academiei,
pronunţat de sute de voci.
– Haemus şi Carpaţii, Ieremia!
Se trezi din amorţeală şi privi în jur. Prietenul său, Toma, îşi făcea loc spre jilţul liber din stânga sa. Mic de statură şi smolit, acesta încerca din răsputeri să răzbată împingându-şi colegii cu coatele, cerându-şi scuze de la cei mai înalţi cu un cap decât el şi înjurând sacadat din când în când. Într-un final, reuşi să-şi ocupe locul, cu preţul mantiei şifonate şi a unei expresii iritate a feţei, pe care şi-o schimbă abia în momentul în care Ieremia spuse:
– Salut, Toma!
– Se pare că azi o să avem parte de ceva cu adevărat extraordinar, spuse acesta
entuziasmat. – Câţi au mai avut ocazia să-l asculte pe consilierul pe probleme de politică externă al Maiestăţii sale Imperiale?
– Toate promoţiile anterioare ale Academiei? îşi dădu Ieremia cu părerea.
– Ah, nu fi cârcotaş! replică Toma râzând. – Ai să vezi că o să-ţi placă şi ţie! Dar uite, el e deja la catedră.
Într-adevăr, catedra era ocupată de doi bărbaţi. Unul dintre ei, un individ chel şi uscăţiv, cu ochelari rotunzi, era Magistrul Cotiso Corneanu, rectorul Academiei. Celălalt, mai în vârstă, posesorul unor bogate plete albe, trebuia să fie nimeni altul decât consilierul imperial. Rectorul ţinea deja o cuvântare pe care oricum n-o asculta nimeni în afara celor din primele rânduri.
– …am onoarea de a-l invita să ia cuvântul pe Octavian Văleanu,consilierul pe probleme de politică externă a Majestăţii sale imperiale.
spuse rectorul, cu vocea lui piţigăiată. În acel moment, în sală se aşternu o linişte profundă.
– Vă mulţumesc. – pronunţă bătrânul cu atenţie. – Vă voi vorbi astăzi despre vecinii noştri, organizarea lor statală, relaţiile pe care le avem cu ei şi modul în care putem obţine un beneficiu maxim din calitatea de membru al alianţelor noastre strategice. Nu vă voi obosi cu prea multe detalii din istorie, pentru că mi s-a spus că e o parte importantă a programei şcolare…
– Crede că nu ştim că tot pe-aici şi-a făcut veacul. – zise Ieremia printre dinţi.
– …aş prefera mai degrabă să vă ofer o scurtă perspectivă a ideii noastre de politică externă. Aşadar, să începem cu vecinul nostru sudic, Elada, de care ne despart versanţii sudici ai Munţilor Pind. Elada ne este, prin forţa tradiţiei, prietenă şi aliată, după ce cu ajutorul nostru a căpătat o guvernare stabilă, puternică şi care a renunţat la ambiţiile de mărire prin instaurarea controlului elen asupra Mării Mediterane. Acceptând limitarea activităţii comerciale la rutele mediteraneene comune şi stabilind un plafon al veniturilor obţinute din comerţ, punându-şi, în sfârşit, puternica flotă militară şi comercială la dispoziţia programelor de operaţiuni comune, Atena a păşit pe calea cooperării, a prieteniei şi a bunei înţelegeri reciproce…
– …câtă ipocrizie! – şopti Ieremia mai mult în gând decât cu vocea. Privi în direcţia lui Toma, care, sprijinindu-şi fruntea cu degetele, asculta foarte concentrat cuvintele consilierului. Acesta termină, se pare, cu Elada şi trecu mai departe:
– Trecând Marea Egee, în Asia Mică, ajungem în Uniunea Frigiană, o federaţie multinaţională de state libere, cu formă republicană de guvernare şi o armată şi diplomaţie unică, având reşedinţa la Smirna. Relaţiile noastre cu frigienii au fost marcate adesea de neînţelegere şi conflicte, ultimul dintre războaie purtându-se cu douăzeci şi trei de ani în urmă, atunci când la Smirna are loc revoluţia şi familia imperială frigiană, unită cu a noastră prin legături de sânge, este asasinată, după ce în prealabil guvernul revoluţionar ne dăduse asigurări că va permite emigrarea ei la Serdica. În urma războiului, am obţinut nu doar spălarea marii nedreptăţi comise la adresa noastră, dar şi recuperarea unei părţi a tezaurului aflat în posesiunea frigienilor de pe vremurile Primului Război Dinastic…
– …cu preţul distrugerii totale a flotei şi a optzeci la sută din efectivele armatei… – interveni iarăşi Ieremia în şoaptă.
– …în ultimii ani, însă, relaţiile noastre cu Uniunea Frigiană au intrat pe un traseu ascendent, încheindu-se câteva tratate comerciale valoroase, care vor permite din nou intrarea mărfurilor noastre pe piaţa Armeniei, a Parţiei şi a Babiloniei, după o absenţă de câteva decenii. Sperăm că vom reuşi să păstrăm prietenia acestei mari ţări, cea mai mare forţă politică, militară şi economică din Asia Mică şi Orientul Apropiat…
– …citeşte: dacă n-am avea nevoie de sălbaticii ăştia împotriva sciţilor, i-am şterge de pe faţa Pământului…
– Ce tot mormăieşti acolo, Ieremia? – zise Toma iritat. – Lasă-mă să ascult cuvântarea!
În următoarele zeci de minute, consilierul schimbă axa de orientare şi începu să vorbescă despre vecinii de la nord, despre Panonia, şi Lituania… lăsând “peştele cel mare” pentru final. În sfârşit, epuizatul consilier acceptă un pahar cu apă din partea rectorului, făcu o pauză de concentrare, apoi continuă cu voce scăzută:
– Ne-a fost, din nefericire, rezervată soarta vecinătăţii cu un stat profound duşmănos nouă din toate punctele de vedere. Cultural, economic, ideologic suntem mai diferiţi decât orice alte două ţări din Europa. Sciţia, căci despre ea va fi vorba în continuare, este o ţară orientată mereu spre cuceriri teritoriale, spre extinderea propriilor pământuri şi înrobirea popoarelor băştinaşe ale teritoriilor acaparate. După declararea ca religie de stat a ereziei arcadiene, cu peste un secol în urmă, Sciţia începe să se întoarcă tot mai mult spre păgânism, vechilor zei ridicându-li-se temple lângă marile catedrale. Totodată, despoţii sciţi pornesc ofensiva pentru propagarea “dreptei” lor credinţe în sudul Europei, cu sabia în mână. Cetatea Sfântă a Constantinopolelui este principala lor ţintă, şi nu şi-ar putea-o atinge decât într-un singur mod: trecând peste noi. De aceea, în toţi aceşti ani de confruntare directă cu sciţii…
Enunţarea strategiei defensive comune cu Elada şi preconizatei atrageri a Frigiei în alianţă mai luă încă o jumătate de oră, timp în care Ieremia studie în detaliu imensele coloane dorice din cele şase colţuri ale sălii, şi tavanul, cu ornamentele sale de marmură albă şi verde.
În sfârşit, rectorul prinse glas, îi mulţumi lui Văleanu pentru cuvântare şi sună din clopoţel, ceea ce însemna că avea un anunţ de făcut.
– Prin nemărginita bunăvoinţă a Maiestăţii Sale, şi la insistenţa umilului Dumneavoastră servitor, am obţinut dreptul de a trimite zece dintre cei mai buni discipoli ai Academiei la recepţia oferită în cinstea regelui Hiberniei, cu ocazia vizitei oficiale a Maiestăţii sale. Cei zece discipoli pe care i-am ales în cadrul şedinţei de azi-dimineaţă a Senatului sunt: Alexandru Cârstea, Virgiliu Sorea, Hecate Stăncescu, Horaţiu Partenie, Adonis Marcu, Marius şi Barbu Văleanu, Stan şi Ieremia Deleanu şi… ah, da, Toma Cândroveanu.
– Ai auzit, Ieremia? Merg şi eu! – se dezlănţui acesta, auzindu-şi numele. – Mergem împreună, Stan, tu şi cu mine! Ah, ce minunat o sa fie! Nu-i aşa, Ieremia? Am auzit că fetele din Hibernia sunt foarte frumoase!
Ieremia zâmbi. Hibernienele roşcate… prea roşcate, cu gura mare, nu-l atrăgeau.

– Îmi amintesc că se vorbea de recepţia aia… a fost cu o săptămână în urmă, dacă nu mă înşel… – zise Darie îngândurat. – Se mai zvonea că hibernienii or să ia o corabie pusă la dispoziţie de ai noştri din portul Vozia, ca să ajungă în Colhida.
– N-au plecat în Colhida… ci altundeva, şi nici nu aveau drum prin Vozia. Dar lasă-mă să continui, Darie. – răspunse Ieremia.

Faimoasa Sală a Oglinzilor, cea mai mare şi mai fastuoasă încăpere din Palatul Imperial. se transformă într-o mare roşcată atunci când membrii delegaţiei hiberniene îşi făcură apariţia concomitent din cele douăsprezece intrări ale acesteia. Ieremia şi Toma ocupaseră două fotolii din apropierea intrării nord-vestice, de unde se vedea ca în palmă tot ce se întâmpă în sală. Stan, fratele mai mare al lui Ieremia, nu veni la recepţie, din motive ştiute numai de el şi de Magistrul Corneanu, care îl înlocui pe dată cu încă unul dintre Văleni. Desigur, gestul putea să-i provoace orice în afară de bucurie lui Ieremia.
– Hai, scuteşte-mă de mutra asta acră, ce naiba! aproape că strigă Toma. –Ai venit aici să te distrezi! Ia, să-i găsim pe ai noştri!
Îl luă de braţ şi îl târî după el, încercând să evite ciocnirile cu cei care îi apăreau în faţă. Făcură câteva cercuri în jurul sălii, căutându-şi cu ochii colegii, iar Toma îi strigă pe nume de câteva ori. Se lăsară păgubaşi atunci când începu să răsune Imnul, şi toţi se opriră în locurile în care se aflau. După o mică pauză, se interpretă şi imnul Hiberniei, de către un cor ad-hoc de fete cu păr roşu ca focul, şi o doamnă mai în vârstă care le acompania ciupind din strunele unei harpe neobişnuit de mari. Grupurile se destrămară, fiecare dintre roşcaţi căutându-şi un loc cât mai bun pentru a urmări evoluţia corului lor, şi atunci…
– Să nu mă mişc din loc dacă nu-s daţi dracului băieţii ăştia cu fuste! Numai priveşte-i! tot încerca să se bage în seamă Toma.
…atunci o văzu pe ea. Era înconjurată de hiberniene, dar spre deosebire de ele, era brunetă. Avea nişte trăsături ale feţei mai degrabă latine, prin fineţea lor. Ochi verzi, hotărî Ieremia, înjurându-l în gând pe uriaşul în kilt care se postă înaintea grupului de fete peste doar câteva clipe. Pentru câteva fracţiuni de secundă, avu impresia că şi ea îl remarcase. Dar când hibernianul cu păr roşcat pe picioare se îndreptă spre ai săi, n-o mai văzu. Dispăruse. Îşi roti privirile prin toată sala…
– Ieremia, Ieremia! – se auzi strigat din spate. Întoarse capul, ca să-l vadă pe Toma, cu o expresie îngrijorată pe chip. – Omule, ce se întâmplă? Te strig a treia oară! Arăţi de parcă ai fi văzut o nălucă!
– O nălucă… hiberniană. – răspunse, cu voce scăzută.
Urmară discursurile celor doi suverani şi ale câtorva oficiali, printre care şi numitul consilier Octavian Văleanu, mult mai “şters” aici, în compania atâtor nobili, decât între pereţii Academiei. Cei doi discipoli ai acesteia din urmă îşi abandonară fotoliile, care se dovediră a fi rezervate, şi se alăturară profesorilor şi celorlalţi colegi, care abia acum îşi făcură apariţia. După ce-şi primiră porţia de reproşuri pentru că nesocotiseră apelul Magistrului şi veniră fără să-i aştepte şi pe ceilalţi, se auzi din nou muzica. Ieremia avu proasta inspiraţie să se angajeze într-o discuţie care ameninţa din clipă în clipă să-i ocupe toată seara cu profesorul de strategie militară.
– Hibernienii sunt aici de ieri şi vor mai rămâne încă două zile. Apoi, băiete, îi aşteaptă drum lung, pentru că următoarea lor destinaţie e Veligradul. Da, da, ai auzit bine, se îndreaptă în capitala Sciţiei. Pe-aici sunt “în trecere”, înţelegi? Cei de acolo cochetează de ceva timp cu regele Seamus, mai ales după ce acesta a anexat Calledonia. Încă nu se ştie ce se va întâmpla la Veligrad, dar la sigur nimic bun pentru noi. Da, poate că n-ar trebui să spun toate astea, sunt oaspeţii noştri acum…
– Chiar, ce caută hibernienii aici în condiţiile astea?
– E prima vizită la Serdica după ce Seamus şi-a recăpătat tronul. Ştii că am fost, tradiţional, în relaţii foarte bune cu ei. Acum, şi-a anunţat o vizită de reconfirmare a prieteniei… mai ales că pleacă la sciţi după asta, şi vor să ne demonstreze că nu au niciun gând ascuns…
– Arhon! Iertaţi-mă că vă întrerup discuţia, dar Excelenţa sa Rohan
McNamarra m-a rugat să vă anunţ că vă aşteaptă în foişorul din
grădină,de lângă statuia lui Apollo.
– Ia să vedem ce are să-mi zică ambasadorul hibernian! – spuse
surâzând profesorul după ce îi mulţumi valetului în livrea. – Cu bine, tinere Deleanu!
Ieremia mulţumi cerului pentru această şansă, şi făcu stânga împrejur.
Atunci, o zări pentru a doua oară. Era singură, îşi făcuse apariţia, cel mai probabil, după finalul tuturor discursurilor. Ieremia făcu doi paşi în întâmpinarea ei şi se opri… până în momentul în care ea îi răspunse cu un zâmbet. Se apropiară, şi el se închină:
– Ieremia Deleanu, la ordinele Dumneavoastră!
Fata ezită un pic, apoi făcu o reverenţă:
– Erin.
– Puteţi să-mi faceţi onoarea de a vă afla şi numele de familie?
– Erin… şi atât! – răspunse ea râzând. – Şi să renunţăm la protocolul ăsta stupid. O să-mi permiţi, desigur, să te tutuiesc, pentru că mă simt mai bine aşa. La noi toată lumea se tutuieşte!
Luat prin surprindere de tirada ei, Ieremia bolmoji câteva cuvinte de aprobare, şi porniră de-a lungul sălii.
– Nu prea semeni cu fetele din ţara voastră, Erin. Sper că nu te jignesc spunându-ţi asta.
– Dac-ai fi primul care mi-o spune, aş lua-o ca pe un compliment. Dar mi s-a spus de atâtea ori, încât pentru mine sună banal. Tu, în schimb, eşti un oriental tipic! Atât de… respectuos, corect! Mi s-a spus, însă, că deseori orientalii afişează tipul ăsta de comportament…
– …ca să atragă în plasă hibernienele inocente, nu? – interveni Ieremia,
iar Erin începu să râdă cu putere.
– Fie şi aşa… să admitem.
– Trebuie, însă, să te dezamăgesc, spunându-ţi că dacă te atrag într-adevăr orientalii, mai ai de trecut o mare. Noi suntem europeni.
– Europeni orientali, mai precis. Dar mă irită faptul că mă goneşti de aici, Ieremia! Dacă-ţi spun că-mi place la nebunie oraşul acesta, şi oamenii de aici, deşi am ajuns abia ieri dimineaţă?
– În cazul acesta, nu pot decât să mă declar măgulit de simpatia pe care o ai faţă de oraş şi oamenii lui.
– O simpatie sporită de faptul că poimâine vom pleca de aici… şi despre locul în care vom ajunge nu ştiu dacă voi putea vorbi la fel!
– Ştii că în scită “Veligrad” înseamnă “oraş grandios”? Poate-ţi va plăcea acolo! – se strădui să-i facă jocul Ieremia.
– Văd că eşti bine informat. Faci onoare uniformei de cadet al Academiei Imperiale…
…Ieremia făcu ochii cât cepele…
– …dar nu. Ştiu că nu-mi va plăcea acolo. – spuse Erin cu un grad de răceală în glas.
– Cum spui. N-am vrut să te supăr. Oricum, te vei întoarce acasă în curând.
– Acasă… – aproape şopti ea.
Într-un final, au găsit o canapea liberă înspre cele trei intrări sudice ale sălii. N-au apucat să petreacă prea mult timp acolo, că Erin se auzi strigată de una dintre fostele ei însoţitoare.
– Ieremia, trebuie să plec! Mai vorbim, nu?
– Desigur! – răspunse acesta, privind-o pe măsură ce se îndepărta cu repeziciune.
În următoarea jumătate de oră, Ieremia admiră sculpturile şi tablourile din toată sala, alături de Toma, care îşi făcuse apariţia la fel de neaşteptat precum dispăruse. În dreptul intrării nordice, acesta sări ca fript şi zise repede:
– Ieremia, pregăteşte-te! Din clipă în clipă pe scenă trebuie să-şi facă iar apariţia hibernienii, şi se zvoneşte că va…
– Toma, cum crezi, de ce merg ei la Veligrad?
– Cum adică “de ce”? Păi, domnul profesor ne-a explicat…
– Ne-a spus unde merg hibernienii, dar nu ne-a spus şi de ce.
– Poate că nici el nu ştie.
Căzură pe gânduri. Ieremia se simţea obosit, şi stând pe canapea încercă să-şi limpezească mintea. Dar gândurile îl duceau departe…
Fu trezit din amorţeală de acordurile harpei. Aruncă o privire spre scenă…
Şi gândurile i se materializară într-o imagine reală care mângâia coardele strălucitoare, iar lângă ea se afla maestrul de concerte, care se adresă audienţei:
– Veţi avea onoarea să o ascultaţi pe Erin, prinţesa Hiberniei, Caledoniei, Britaniei, şi a Insulelor Nordice.

Darie îl privea cu atenţie pe Ieremia, care făcu o pauză, dar nu spuse nimic, ci aşteptă în linişte ca acesta să continue.
– A cântat foarte frumos, un cântec tradiţional de-al lor. În ziua următoare, ne-am văzut în oraş… era absolut singură, nu ştiu cum şi în ce fel a aranjat asta… şi ne-am plimbat prin Parcul mare. În sfârşit, vineri, în ziua plecării lor din Serdica, m-a chemat în apropierea palatului şi mi-a dat…
Scoase o fâşie micuţă de pergament din buzunar şi începu să citească:

Ieremia,

duşmanii ţării tale şi ai ţării mele ne pregătesc pierzania. Tatăl meu, regele Seamus, este şantajat de către sciţi, care mi-au sechestrat fratele mai mare, împreună cu întreaga lui familie. Preţul vieţii lor este căsătoria mea cu prinţul moştenitor al Sciţiei, Igor, şi intrarea Hiberniei într-o alianţă militară şi comercială cu sciţii. Acesta este scopul real al călătoriei noastre la Veligrad, cunoscut doar de câteva persoane. Eu, după cum îţi şi imaginezi, ar trebui să rămân acolo.
Vreau să ştii că nu te-am ales întâmplător. Avem oamenii noştri de încredere la Serdica, dar şi la Veligrad, care sunt gata să-şi dea vieţile ca să-mi elibereze familia.Trebuie să ni te alături, dacă vrei să-ţi salvezi ţara. Dincolo de raţiunile de stat, sentimentul meu de repulsie faţă de ideea căsătoriei cu prinţul Igor este şi mai puternic acum, după ce ţi-am cunoscut ţara şi după ce te-am cunoscut pe tine.
Aşadar, vom pleca spre nord, trecând hotarul Sciţiei pe la cetatea Albota peste două săptămâni. Întârzierea este legată de faptul că vom face opriri în oraşele importante ale ţării, la Târgovişte, Şcheile, Proilavia, Lăpuşna, Hotin, şi de acolo vom merge direct la Albota. Vom sta o zi în cetate, zi în care va trebui să organizezi răpirea mea, şi în care prietenii noştri din Veligrad îmi vor salva fratele de la moarte. Pentru că vă aflaţi în stare de război cu sciţii, gărzile imperiale ne vor însoţi până la ieşirea din ţară, când se pare că ar trebui să fim preluaţi de către unităţile militare scite.
Am aflat deja, din surse sigure, că la Albota se ascunde, sub protecţia pârcălabului, marele conducător de oşti şi ruda ta îndepărtată Darie Deleanu, căzut în dizgraţie la Serdica după eşecul campaniei panoniene, acum opt ani. Ştiu că împreună cu garnizoana cetăţii veţi reuşi să învingeţi gărzile tatălui meu şi pe cele imperiale. Nu trebuie să te temi de represalii din partea împăratului, el va fi pus în scurt timp la curent cu ceea ce se întâmplă. Speranţa mea este să nu facem prea mult zgomot, ca să evităm o intervenţie a sciţilor, care ne vor aştepta la câteva verste nord de cetate.
Vei fi condus până la Vozia de un convoi militar. Conducătorul lui te va găsi în cursul zilei de astăzi. De acolo, va trebui să găseşti o cale de a ajunge în timp util la Albota. Succes, şi Domnul să te aibă în pază!

– Rudă îndepărtată, i-auzi! – strigă Darie şi râse zgomotos. – Alteţa sa e bine informată!
– Altceva mă preocupă acum… – spuse Ieremia şi îi aruncă “rudei” o cătătură sugestivă.
– Ai pornit chiar în ziua aia?
– În acea seară, da. Şapte zile până la Vozia, cinci până aici…
– Deci, mai rămân două zile.
– Da, Darie, două zile! Acum să-mi spui doar atât: eşti cu mine sau nu?
– Nu e nevoie de tonul ăsta dramatic, copile. Îţi sugerez să te calmezi şi să reîncepi să gândeşti raţional. O să mă întrebi dacă e posibil să realizăm asta şi o să-ţi răspund că da, este posibil, chiar şi în criza de timp în care ne aflăm. Eu la altceva mă gândesc acum… Dacă ţi se întâmplă ceva? Cum mai apar în faţa tatălui tău? Şi ce-i spun? “Ştii, Belisarie, bătrâne, mezinul tău a fost săgetat la la trei stânjeni de mine şi l-am privit agonizând”.
– De acord, înţeleg unde baţi, nu am experienţa ta, dar o sabie tot pot mânui!
– Da? Şi te-ai bătut vreodată pe viaţă şi pe moarte? Nu mă refer la lecţiile de scrimă, vreau să spun: ai fost pus vreodată în situaţia să-ţi aperi viaţa? Nu! Ai tăi te-au crescut ca într-o seră… Nu ştiu unde o să ajungem cu nivelul actual de educaţie militară! Problema ta nu e teoria, e practica! Mă înţelegi? Tocmai de asta te rog să nu te dedai la acte de eroism inutil poimâine şi să nu-ţi pui viaţa în pericol. O să mă ocup eu de toate! Tu ţi-ai făcut datoria. Ah, da… şi ţine minte: dacă e într-adevăr atât de inteligentă precum mi-ai descris-o, te va înţelege! Nu merită să-ţi rişti viaţa pentru o muiere!
– Dar… Darie, cum rămâne cu pârcălabul?
– Macarie? Nu-ţi fă griji în legătură cu el, îmi e dator-vândut de pe vremea răz… de mulţi ani, în orice caz.
– Sper, în orice caz, că n-ai de gând să mă închizi în turn pe timpul luptei!
– Doar dacă n-o să te supui când îţi voi cere să te retragi.
Cu aceste cuvinte, cei doi se despărţiră. Ieremia fu condus spre locul său de odihnă, iar Darie se grăbi să-şi închidă “fierăria”.

…Trecerea nopţii mai luă puţin din încordarea cu care apărătorii fortăreţei scrutau împrejurimile. Ieremia, cu o arbaletă în mână, se postase în dreptul meterezelor turnulul de sud. Sufla un vânt rece, pătrunzător, care îi dădea fiori în ciuda cojocului miţos pe care şi-l luase pe spate. Porţile cetăţii li se vor deschide. Apoi, peste câteva ore, după ce-şi vor fi lăsat caii în grajduri şi vor vrea să se odihnească… se va da semnalul. Luaţi prin surprindere, fără arme, nu vor putea face mare lucru.
– Sper doar să nu fiu nevoit să omor prea mulţi de-ai noştri, – răsună vocea lui Darie din spate. Ieremia se întoarse ca să-l vadă. Îşi pusese platoşa şi mantia purpurie, şi arăta acum cu vreo zece ani mai tânăr.
– Generale, oştenii hibernieni sunt foarte pricepuţi şi viteji – zise Ieremia. – Eu unul sper să ne fie de ajuns.
– Da, şi fetele hiberniene sunt cele mai frumoase din Europa – replică acesta ceremonios, stârnind o explozie de hohote printre cei din jur. – Aş prefera să dau nas în nas cu o ceată de sciţi, decât cu una dintre ele.
Ieremia ar fi vrut să spună ceva în apărarea fetelor hiberniene, dar se sună cornul. Aruncându-şi privirile în depărtare, el zări într-adevăr un mic punct negru, care se transformă într-un grup de care şi călăreţi peste câteva minute. Erau hibernienii, fără îndoială, însoţiţi de gărzile imperiale. Strălucirea carelor şi a vestimentaţiei călăreţilor le luă ochii celor de pe metereze.
– Vreo două sute, cu tot cu ai noştri… mai mulţişori decât mă aşteptam, dar ce să-i faci… starea de război. – mormăi Darie în barbă.
Era, în general, incredibil că sciţii acceptaseră planul de acţiuni fără să se implice. De două zile, chiar se retrăseseră de pe vechile poziţii. Părea că au renunţat la confruntare.
…– Dar mie nu-mi place asta, – bolmojea în continuare uriaşul. – Ăştia ne coc ceva… ceva urât.

…Ieremia cobora în grabă scările turnului, ca să ajungă în piaţa principală a fortăreţei, unde fuseseră întinse mesele pentru oaspeţi, şi unde de câteva minute începuse lupta. Privită de sus, aceasta amintea valurile unui ocean roşcat care încercau să scape din prinsoarea ţărmurilor negre. Se ţineau bine, ajutaţi fiind şi de membrii gărzilor de elită din Serdica. Îi mulţumi în gând lui Darie pentru idea de a chema întăriri din satele apropiate. Fără ele n-ar prea fi avut şanse de victorie. Ajuns jos, îşi scoase sabia din teacă şi pară lovitura unui tânăr hibernian, care lupta cu o sabie scurtă, încovoiată. Încă două lovituri, o eschivă, şi apoi atacul decisiv. Nu mai aşteptă să cadă, îl îmbrânci şi-şi făcu loc printre grupurile de combatanţi. O căuta cu ochii pe Erin, despre care ştia că era pe cale să fie scoasă din cetate. Îl zări pe Darie cocoţat pe un pietroi, mânuind metodic două săbii, cu care seceră doi inamici. Se grăbi să ajungă la el.
– Repede, trebuie să mă ajuţi, vor să evadeze!
– Controlează porţile, din păcate. Încă n-am reuşit să ajungem acolo. Dar hai să mergem, o să le ieşim înainte prin tunel! Petre, după mine! – strigă el către unui oştean, care mai făcu semn câtorva.
Drumul prin catacombele întunecoase dură peste un sfert de oră. La lumina pâlpâitoare a felinarelor, Ieremia întrezări inscripţii în alfabetul vechi pe pereţii săpaţi în pământ.
– Da, e un tunel foarte vechi. Se prea poate că aici or să-mi putrezească şi mie osişoarele cândva. – vocifera Darie, umorul negru al căruia nu pierea în nicio situaţie.
Îşi făcură apariţia printr-o trapă acoperită cu pământ, situată la vreo cincizeci de metri de porţile cetăţii. Acestea erau întredeschise, străjuite de un grup de hibernieni, care se mărea din clipă în clipă.
– Uite-o şi pe Alteţa Sa! – strigă Darie către Ieremia, arătându-i cu degetul către unica femeie din mijlocul lor, o brunetă. – Ea e?
– Da! – răspunse Ieremia.
– Pe ei, copii! – urlă comandantul. – Înainte!
Următoarele minute se dovediră dezastruoase pentru hibernieni, care începură să dea înapoi, spre porţi, în faţa oamenilor lui Darie. Erin îl îmbrânci la un moment dat pe însoţitorul ei, după care încălecă şi se alătură lui Ieremia.
– Tata e în siguranţă, departe de aici! Opreşte-i pe cei din cetate, le-am transmis alor noştri să se predea! – strigă ea.
Darie făcu un semn, şi peste câteva clipe se auzi sunetul cornului. Apoi se întoarse spre Ieremia:
– Bravo, copile! Bine lucrat! Acum, trebuie să-ţi spun,
îmi pare rău că am pierdut atâţia oameni, dar e bine că totul
a decurs în linişte… şi nu le-am atras atenţia sciţilor. Oricum,
peste câteva ore se vor prinde, aşa că trebuie să vă luaţi repede
tălpăşiţa de-aici.
– Arhon, vreau să vă mulţumesc pentru ajutorul oferit! – îi spuse Erin lui Darie. – Venind din partea unui mare om de arme ca dumneavoastră, el nu poate decât să ne onoreze şi mai mult!
– Mă declar foarte flatat, dar trebuie să ştii că el merită mai mult
decât mine mulţumirile tale! – răspunse acesta şăgalnic, făcându-i din ochi lui Ieremia, care începu să privească foarte atent în altă direcţie…
– Darie, priveşte spre turnul vestic!
Privirile le zburară în sus, ca să vadă o siluetă pregătindu-se să tragă clopotele. Apucă funiile, şi în secunda următoare, răsună dangătul puternic al clopotului mare… o lovitură… apoi alta…
– Petre, dă-mi arcul! Repede!
Ochi… şi trase. Dar săgeata nu-şi atinse ţinta.
– Ei, drăcie!
Mai potrivi o săgeată, dar înainte să apuce să tragă, silueta se prăbuşi.
Priviră cu toţii în direcţia prinţesei, care lăsă jos arcul.
– Era un hibernian. Am considerat de datoria mea să mă ocup eu de el.
– Ştii ce înseamnă asta? – întrebă Darie.
– Da. Sciţii vor fi aici în câteva zeci de minute.
– Cel mult câteva zeci de minute. Petre! Doi cai odihniţi!
– Ce vrei să faci, Darie? – zise Ieremia, ghicindu-i intenţia. – Nu mai ai nevoie de ajutorul meu?
– Băiete, nu fi naiv! Nu e doar viaţa ta în joc. Ea o să aibă mai mare nevoie de tine decât mine.
– Nu! Rămân aici, să apărăm cetatea!
Darie îl apucă de umeri şi îl scutură de câteva ori. Apoi îi şopti, apropiindu-şi faţa de a lui:
– Nu vor veni zeci, şi nici sute. Cetatea va fi asediată, şi nu va mai
rămâne nicio breşă prin care să poată cineva evada. Salvează-ţi viaţa,
fugi şi nu te uita înapoi. Transmite-le părinţilor tăi salutările mele, iar
pe tatăl şi pe fratele tău să-i îmbrăţişezi din partea mea… Dacă nu
faci cum îţi spun, te ucid cu propria-mi mână. E mai bine decât să cazi
în mâna lor. Aminteşte-ţi de mine, de zidurile astea, când vei fi
acasă. Ele sunt tot ce lăsăm în urma noastră. În fond, primesc ce vreau,
în curând, o să-mi vină ceata de sciţi. Poate că ar fi trebuit să aleg fetele
hiberniene… ce zici?

…Zburau privind doar înainte, lăsând în urmă marile câmpii, urcând dealuri, coborând văi. Vântul le răsfira pletele, le invada fiinţele până când deveniră una cu el, până când se detaşară şi căpătară o nouă existenţă… Distanţele se scurtau cu fiecare clipă. Primele raze ale soarelui îşi făceau drum, timide, de după nori…

Published in: on august 27, 2008 at 11:22 am  Lasă un comentariu  

Salutare, natiune!

Pe 26 august 2008 am hotarat sa devin blogger. Am 19 ani, sunt student in anul II la SNSPA Bucuresti, facultatea de stiinte politice. Scriu proza si eseistica, sunt pasionat de literatura, istorie, antropologie, geopolitica. Acestea sunt, pe moment, cele mai importante lucruri pe care le-as spune despre mine. Pe parcurs, voi mai reveni.

Published in: on august 27, 2008 at 11:13 am  Lasă un comentariu