Nu mă simt vizat de prima parte a articolului, deoarece nu sunt românofob. Cât privește a doua parte, cea cu întrebările, situația se schimbă. O să încerc să dau un răspuns acestor întrebări.

Ce ati avea de pierdut daca ati simti, in sfarsit, ca suntem frati?

R: Cristi (îți spun așa pentru că ne cunoaștem și ai protestat în repetate rânduri dacă-ți ziceam ”domnule Tabără”), folosești condițional-optativul cerându-le majorității moldovenilor să-și imagineze. Să vizualizeze cu ochii minții o situație diferită decât cea de astăzi, una în care ei i-ar ”simți” pe români ca frați. E foarte dificilă chestia asta cu simțirea. Foarte puțini moldoveni îi simt ca frați chiar pe alți moldoveni, iar tu vorbești de români. E greu, Cristi. Nu vă merităm, Cristi. Majoritatea celor dintre noi, cei de pe malul stâng, nu vă merităm. Iar cei care vă merită sunt deja printre voi. Ca mine și ca alții.

Poate c-am avea de pierdut rânza. Nu știi ce-i aia? E un organ intern, dar mai înseamnă și ”îngâmfare”. După principiul ”Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul”. Majoritatea moldovenilor încearcă o mândrie perversă când simt că nu sunt români. Că sunt altceva. Cu cât mai subdezvoltați suntem, cu atât ne mândrim mai mult. Ai observat culorile tricolorului moldovenesc? Roșul bate spre roz, iar albastrul normal, închis, bate spre azuriu. Uite, de-aia sunt moldovenii mândri că-s moldoveni. Diferențele alea cromatice transformă drapelul românesc în drapel moldovenesc. Al nostru și numai al nostru.

Presupun că ai văzut ”Lord of the rings”. Îți amintești de personajul Gollum/Smeagol, obsedat de găsirea lui ”My precious”, adică a Inelului. Cel care fusese hobbit cândva, dar după ce găsise inelul supraviețuise, datorită acestuia, câteva secole. Gollum avea psihoze teribile, în decursul cărora îi apărea un al doilea eu, cel al lui Smeagol, partea bună a personalității sale. Cu toate acestea, partea rea, Gollum, domina întotdeauna asupra părții bune. Așa e și cu moldovenii basarabeni. Aceeași persoană poate fi în stare să urle la concertul ”Rock pentru refugiați” ”România, România”, și apoi să-i înjure în sala de clasă pe ”țiganii borâți”, înțelegând prin asta întreaga românime. Desigur că mă refer la cineva anume.

Când eram licean, învățam ”Istoria românilor”. Era înainte de introducerea istoriei in(te)grate. Țin minte că treceam aproape involuntar prin mine tot ce scria acolo, de la revoluția din 1848 până la deportările sovietice. Adică eu interiorizam textul manualului, îl integram în propria personalitate. Și, desigur, citirea manualului de istorie îmi augmenta sentimentul de patriotism. Sau de naționalism, dacă vreți. Nu mă feresc de cuvântul ăsta. În schimb, mă uitam la mulți dintre colegii mei de liceu (nu doar de clasă). Se părea că nimeni n-are nicio treabă cu ce scria acolo. Hai, înțeleg să nu-ți placă istoria ca și obiect de studiu. Multora nu le plăcea. Am impresia că mai multora le plăcea matematica decât istoria, ceea ce eu unul cu formația mea umanistă nu pot să înțeleg. Dar asta era realitatea, eram câțiva în tot liceul care le aveam pe bune cu istoria. Ne număram pe degete. Și chiar din aceștia, de ceilalți nici nu mai vorbesc, eu n-aveam pe nimeni cu care să ne înțelegem, cu care să fim pe aceeași undă. Ce se întâmplă, aproape toți colegii mei citeau manualul și unii toceau pentru lecții, primeau note destul de mari. Dar le intra pe o ureche și le ieșea pe alta. Unii mi-ar spune că se întâmpla la fel la toate materiile. Posibil, dar aici lucrurile erau mai grave. Colegii mei respingeau involuntar sentimentul național românesc. Îl vomitau, îl dădeau afară. Nu înțelegeam cum e posibil și de ce se întâmplă. Faptul că aproape jumătate de liceu vorbea rusește la recreații, deși orele se țineau în română, nu putea fi o explicație, deoarece mai rămânea cealaltă jumătate. Care nu se deosebea cu nimic de prima.

Ca să revin la ceea ce cred eu că ar pierde moldovenii dacă ar simți că-s frați cu românii, cred că ar pierde ceva care le ține loc de pâine, carne, vin, îmbrăcăminte, slujbe, salarii, iar unora le ține loc și de mamă și tată - statalitatea. Nu erai aici pe vremea comuniștilor, dar dacă ai fi fost, ai fi știut despre ce vorbesc. Pe vremea aceea, în special în perioada 2007-2009, cuvântul statalitate era unul dintre cei mai încetățeniți termeni la televiziunea controlată de stat și de partid, deoarece era cel mai frecvent termen întâlnit în discursurile președintelui și ale subordonaților săi din regim. Nu mai știu ce comisie parlamentară își adăugase la denumire, am impresia, și ”…pentru protecția statalității”. Nu m-aș fi mirat dacă ar fi apărut pe atunci și Ministerul Protecției Statalității. Statalitatea era apărată de români, desigur. Pentru că nimeni altcineva nu o mai amenința.

Politicienii care conduc Republica Moldova astăzi, cu câteva excepții, nu sunt mai puțin stataliști decât cei care o conduceau atunci. În ultima vreme am început să mă îndoiesc chiar și de acele ”câteva excepții”. Nu spun mai mult, dar unii vor citi oricum printre rânduri. Ce te miri tu, Cristi, de prestația lor, când e la mintea cucoșului: există un stat, iar în stat există instituții plătite din buget. Cel mai unionist politician, odată ales președinte, se va transforma într-un statalist infailibil. Se numește ”alegere rațională”.

Ce ar fi daca ati recunoaste ca moldovenii sunt romani si ca a fi moldovean este doar o pozitionare locala, cu specificul ei, in sanul poporului roman?

Păi, având în vedere că Republica Moldova este urmașa directă a unui stat nelegitim născut în urma unei ocupații străine, recunoașterea faptului că moldovenii sunt o parte a națiunii române ar pune în pericol existența acelui ansamblu de instituții care este utilizat de către ”clasa politică” de la Chișinău pentru a asigura exercitarea Puterii. Pentru că, vezi tu Cristi, politicienii nu se țin atâta de fotoliile lor din Parlament, Guvern, sau Președinție, de dragul banilor sau beneficiilor de alt tip care pot fi exprimate tot în bani. Ei o fac de dragul Puterii. Puterea nu există decât de dragul Puterii însăși, cum spunea personajul O’Brien, din romanul ”1984”, de George Orwell. Este o axiomă. Un stat este ca un organism viu, pe măsură ce există, devine tot mai greu să-l dizolvi. Își dezvoltă mecanisme de autoapărare.

Ar pieri Republica Moldova?

Da, categoric, chiar cu toate mecanismele ei de autoapărare. Ar pieri un stat ratat, care în maxim 10 ani de la dispariție nu va mai fi regretat de nimeni. Nu va mai fi amintit de nimeni.

V-ar anexa Romania urgent?

Din punctul meu de vedere, cu cât mai urgent, cu atât mai bine. Însă sper că această Românie va fi o Românie un pic mai luminată la mintea conducătorilor săi decât România anilor 1918-1940. Îți dai seama de ce. Nu voi aprofunda subiectul, pentru că nu e cazul acum.

 V-ar pedepsi cineva?

Oo, aici ai atins o coardă sensibilă. Nu, nu cred că ne-ar pedepsi cineva acum. Dar ne-au pedepsit suficient din 1940 până prin 1952 fizic, iar de atunci și până prin 1989, mai mult din punct de vedere moral. Apoi, în 1991-1992, iar fizic. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, apoi Rusia. Vezi cât de țanțoș se ține astăzi ambasadorul rus la Chișinău, parcă ar fi un vicerege în coloniile din Indiile de Vest? De-asta se ține țanțoș, că știe că ne temem de el. De ei. Ne temem fizic dar mai mult decât fizic ne temem moral. N-am ieșit încă din minoratul în care ne-au aruncat. Ne-au băgat în oase o frică de moarte cum nu v-au băgat vouă, ardelenilor, ungurii niciodată. Pentru că ei în 1000 de ani n-au exterminat o treime din populația românească a Ardealului, iar rușii au făcut-o din 1940 până în 1952 în Basarabia, iar dacă n-ar fi murit Stalin în 1953, ar mai fi exterminat pe puțin încă o treime. Această frică va mai bântui multe generații de-acum încolo.

Un om pe care-l bați cu picioarele în cap moare sau înnebunește. Ce se întâmplă cu 3 milioane de oameni supuși unui procedeu similar, la nivel de masă? Ceva similar, numai că tot la nivel de masă. De-asta suntem așa cum ne știi, Cristi. Și încă mult timp nu vom fi altfel. Nu te rog să ne ierți, te rog să ne înțelegi. Să ne dai crezare, cu alte cuvinte. Și-apoi, am fost duplicitari dintotdeauna. E o caracteristică națională a tuturor românilor. Poate cel mai puțin suferă de ea ardelenii. Cinste vouă. Necinste nouă.

De ce? Explic. În primul rând, protestele sunt în mod clar îndreptate împotriva persoanei Traian Băsescu, actualul președinte al țării (până în 2014, conform mandatului), perceput ca fiind capul ”regimului ingrat” împotriva căruia se protestează. În trecut, am fost și eu unul dintre acei români moldoveni (”afurisiții ăia care l-au votat pentru încă cinci ani”), care l-au susținut pe președintele Băsescu în speranța că acesta va continua să imprime politicii interne și externe a statului român o dimensiune națională viguroasă, care să facă bine moldovenilor dintre Prut și Nistru. Dacă aș fi putut vota în 2009, l-aș fi votat. N-aveam acte, încă. În schimb, susținerea mea a mers până într-acolo încât am vorbit la un miting în susținerea sa din timpul campaniei electorale. Și toate astea n-au fost un secret pentru nimeni, cel puțin eu n-am încercat niciodată să le țin în secret. Îl consider în continuare pe Traian Băsescu un președinte mai bun decât predecesorii săi Ion Iliescu și Emil Constantinescu.

Așa se face că în urmă cu câteva zile, văzându-mă în Piața Universității, în fața fântânii de la facultatea de arhitectură, un prieten mi-a strigat, din spate: ”Tu ce cauți aici? Credeam că ești băsist!”.

Păi, în primul rând, oamenii au dreptul să-și schimbe opiniile. Cetățenii, mai ales. Iar atunci când vezi mii de oameni protestând împotriva actualelor autorități, nu te poți întreba dacă, nu cumva, ceva a mers într-o direcție greșită. Aceste proteste au început în susținerea medicului secretar de stat în ministerul sănătății Raed Arafat. În câteva zile, însă, acesta a anunțat că se reîntoarce la minister. Protestele luaseră deja o turnură mult mai largă, antiguvernamentală.

Nu cred că prezența zilnică a câteva mii de oameni în stradă, la nivel național, va schimba ceva. Chiar dacă am mers și voi merge și eu la manifestații. Pentru schimbare, e nevoie de sute de mii de manifestanți. Dar sunt foarte sceptic în legătură cu faptul că se vor aduna atâția. Marea problemă e că manifestațiile duc lipsă de lider. Un lider. Da, e nevoie de așa ceva pentru ca să se adune și alții. Partidele politice din USL au organizat și ele un miting, dar se feresc să preia protestele din Piața Universității, deoarece acolo s-au făcut auzite în fiecare zi apeluri pentru schimbarea întregii clase politice, PNL și PSD fiind egalate de către mulți dintre manifestanți cu PDL.

Unii comentatori au zis că se protestează împotriva măsurilor de austeritate. Alții, că se protestează pentru democratizare. Cu riscul de a fi atacat de către adversarii actualului guvern (am fost la manifestații, am strigat lozinci, deci acum sunt și eu unul dintre aceștia) , voi spune că măsurile de austeritate au fost necesare. Avem la sud de noi exemplul Greciei, care nu le-a luat la timp și acum este în faliment. Avem la vest de noi exemplul Ungariei, care stă din ce în ce mai prost la capitolul financiar. Fără măsuri de austeritate, ar fi fost mai rău. Nu sunt expert financiar, și nu pot spune dacă amploarea lor a fost justificată, poate că ar fi fost satisfăcătoare măsuri mai blânde, însă faptul rămâne fapt.

Eu personal am protestat împotriva corupției, lipsei de perspectivă, a declinului economic și spiritual din societatea noastră. Știu că o mare parte din vină pentru situația creată o poartă guvernul, de aceea consider protestele justificate. Chiar dacă am ”mixed feelings” față de ele, din cauza dimensiunii prezidențiale. Aruncarea întregii culpe pe un singur om, fie el și președintele, nu mi se pare corectă și nu cred că ne va duce la mai bine. Să mă ierte protestatarii onești și civilizați, dar printre ei am văzut și tot felul de târâie-brâu care, oricine ar veni la putere, vor striga ”Jos X”, pentru că altceva mai bun nu au de făcut. Printre altele, demiterea ministrului de externe Baconschi pentru insulte adresate protestatarilor arată că guvernarea nu e cu totul surdă la vocea poporului. Gest populist, de fațadă? Poate. Dar e pentru prima dată în istoria României de când există România când are loc așa ceva.

Acum, despre participarea moldovenilor din stânga Prutului la manifestații. Pe rețeaua de socializare Facebook, unii dintre ei au răspândit mesaje conform cărora moldovenii nu ar susține manifestațiile. Alții au replicat imediat, scriind că moldovenii le susțin. Nu-mi  propun să-i împac pe aceștia (ei nu pot fi împăcați), ci doar să observ excesul de zel reprezentativ al primilor. N-am fost unicul moldovean la proteste, deci pot afirma cu certitudine că moldovenii le susțin, adică unii moldoveni. Din punct de vedere strict logic, afirmația celei de-a doua tabere e corectă. Prima tabără, în schimb, își permite să extrapoleze propriile opțiuni politice la toți moldovenii din București și din România. Nu e prima dată când aceștia fac asta.

Ocup în prezent funcția de președinte al unei asociații constituite de studenți români din stânga Prutului, însă nu-mi pot permite să vorbesc în numele tuturor moldovenilor din România. Nimeni nu-și poate permite așa ceva, deoarece nu există o structură reprezentativă pentru toți. Și nici nu trebuie să existe. Nu suntem minoritate națională. Nu suntem unguri, nu avem nevoie de un UDMR al nostru, oricum s-ar numi acesta. Asociațiile noastre, atâtea câte există, sunt asociații studențești în primul rând, și nu asociații de basarabeni. Majoritatea studenților moldoveni devin cetățeni români, ei trebuie, deci, tratați ca orice alți români. Atât în interior, între noi, cât și de către societatea românească. Luăm adesea drept motiv pentru care ne auto-segregăm faptul că ”românii ne discriminează”, adică nu ne tratează cum am vrea. Adică ne închidem în propria ”comunitate” ca răspuns la discriminarea lor. Bine, dar în aceste condiții discriminarea se va perpetua și va crește în intensitate. Cum o putem contracara? Simplu, să ne integrăm noi în societatea românească, să arătăm noi că ne pasă de ce se întâmplă în România, că vrem să fim și noi în rând cu ceilalți români. Și atunci asta vom avea. Dar nu, noi trebuie să fim deosebiți. Trebuie să fim deosebiți aici, în România, tocmai pentru că în Republica Moldova n-am fost deosebiți prin nimic și nu ne-am evidențiat cu nimic din masa generală. Acolo am fost parte din rutina cotidiană, aici trebuie să ne luăm și noi porția de alteritate, trebuie să ne deosebim, să fim deosebiți. Iar când această alteritate se dovedește a fi în defavoarea noastră, deci s-ar impune să scăpăm cât mai repede de ea, noi insistăm și mergem mai departe fără să dorim schimbarea. Și dăm în cei care ne-o arată. Pentru că avem plăcerea de a fi deosebiți.

Dar iată că unii dintre noi îndrăznesc să se opună ”poziției basarabenilor oficiali” și să participe la aceste proteste pentru că le pasă de ceea ce se întâmplă în țara ai cărei cetățeni au devenit, și pentru că resimt problemele tuturor românilor ca fiind ale lor. Între recitarea a mii de poezii patriotice și organizarea de serate patriotice lacrimogene și participarea la viața publică a țării, a doua opțiune este o dovadă reală că ești român!

Nu am nici cea mai mică îndoială că în timp, această a doua categorie de moldoveni va deveni majoritară. Abia atunci reunirea stropită cu lacrimi și așteptată de moldovenii din prima categorie, așa-numiții ”basarabeni oficiali”, va avea sorți de realizare. Nu am îndoieli nici în privința necesității explodării pașnice a acestei mămăligi stătute care este situația politică actuală din România. Mai devreme sau mai târziu.

Dar înainte de asta, ar fi necesară și o explozie în mămăliga mentalului colectiv al moldovenilor de toate vârstele și profesiunile care se află în România.

Cititorii îşi duceau veacul în nişte locuri spaţioase, numite Biblioteci. Acestea erau habitatele lor naturale, tărâmul în care ei se simţeau cel mai în largul lor. Bibliotecile erau liniştite, aerul era impregnat de mirosul cărţilor – care mai noi, care mai vechi. Cititorii nu-i întrebau niciodată pe alţi Cititori care le propuneau vreun volum spre lecturare „Câte pagini are?” Acesta era o întrebare necuviincioasă, era o dovadă a lipsei de respect faţă de interlocutor. Între Cititori, se dădea întotdeauna preferinţă discutării esenţei cărţii, se schimbau impresii pe marginea conţinutului, se susţineau dezbateri şi chiar polemici legate de soarta personajelor, de rolul lor, de locul lor în lume. Asta dacă în discuţie se punea literatura artistică, sau, cum le plăcea s-o numească unora dintre Cititori, beletristica. Dacă era vorba despre studii ale ideilor, despre filosofie, cultură, istorie, alte ştiinţe, se iscau dispute îndelungate care opuneau înţelegeri diferite ale conceptelor, simbolurilor, faptelor. Dispute care, la rândul lor, năşteau forme noi de raportare la experienţa trecutului. În urma lor, unii Cititori îşi luau inima-n dinţi şi deveneau Scriitori. Ei scriau cărţi noi, care ajungeau în Biblioteci şi constituiau material de studiu atent şi îndelungat pentru alţi Cititori.

În Era Cititorilor, citirea se făcea obligatoriu cu carnetul şi creionul alături. Acela dintre Cititori care nu poseda asemenea ustensile, era considerat demn de dispreţ de ceilalţi, şi nu era perceput drept un partener serios de discuţie. El era ignorat până când, într-un final, se înscria şi el în logica unanim acceptată a lucrurilor.

Cititorii construiau lumi din litere în creierele lor. Ei puteau sta nemâncaţi, hrănindu-se din forţa propriei lor imaginaţii, mult mai mult timp decât omul de astăz. Erau interesanţi, Cititorii. Ei nu ezitau în faţa unui text mai lung de o coloniţă de ziar. Pentru ei, întrebarea „Cine-o să citească textul ăsta, e prea lung?” era într-atâta de absurdă, încât nici măcar nu făcea parte din universul lor. Era ca antimateria: ştim că există undeva, dar nu în modul şi cantitatea necesară pentru a veni în contact nemijlocit cu ea.

Cititorii au fost o specie remarcabilă. Astăzi ei sunt în pericol de dispariţie, ca şi elefanţii.

…Dar nu face să vă întristaţi, oameni ai zilei de astăzi. Aşa o fi firea lucrurilor, cine ştie? Înveseliţi-vă şi intraţi pe facebook. Cu siguranţă aveţi multe notificări de la prieteni.

O altă ţară în care activitatea respectivelor instituţii este deja mult înăsprită iar aşteptările ca legislaţia în domeniu să se schimbe, oferind instituţiilor mult mai multe drepturi şi limitând libertăţile cetăţeneşti, sunt destul de mari. Aproximativ la fel s-a întâmplat în SUA după 11 septembrie 2001, cu renumitul “Patriot Act”.

Mai ales că britanicii au deja o tradiţie îndelungată în ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului, Scotland Yard (ministerul de interne) fiind unul dintre pivoţii principali ai acesteia. Mă refer la confruntarea seculară cu rebelii irlandezi, cunoscuţi începând cu 1919-1920 sub numele “Irish Republican Army”.

Cu ce fel de “terorişti” va fi purtată lupta de data asta? Cu nişte teen-ageri cărora testosteronul în exces le ordonă să spargă magazine, hipermarketuri, malluri, fără niciun motiv anume. Fără nicio cerere politică. Dar şi cu tineri mai în vârstă, capi şi membri ai lumii interlope, implicaţi în traficul de droguri şi arme.

Anarhismul este o ideologie care asumă desfiinţarea instituţiilor statului aşa cum le cunoaştem astăzi şi trecerea la alte forme de organizare socială. Forme sociale văzute, în anarhism, drept o alternativă superioară stării de lucruri actuale.

Pot fi numiţi “revoltaţii” britanici “anarhişti”? În nici un caz. Ei nu sunt decât adolescenţi şi tineri care au văzut de prea multe ori explozii, praf de puşcă, sânge, moarte, în filmele hollywoodiene pe care le îngurgitează. Şi au vrut să “experimenteze” şi în realitate. Numai că viaţa bate întotdeauna filmul, iar în Anglia viaţa, şi nu filmul, a ucis cinci oameni şi a rănit alte câteva sute.

După părerea mea, nu ne lipsesc bucata de pâine, nici slănina, nici murătura din beci, nici ulciorul de vin, nici haina ce ne-ar încălzi, nici ogorul care rodeşte şi neîngrijit, nici lumina electrică… ceea ce ne lipseşte e Conştiinţa Naţională.

Lipsa de caracter. Lipsa de demnitate. Repetenţi la istorie. Corigenţi la Limbă. (Română – nota mea, D.N.) Neatestaţi la Literatură. Elevi dugleşi la şcoală. Asta suntem noi.

Omul fără Conştiinţă Naţională n-are ce face cu libertatea sa, el nu ştie să se servească de ea.

Aşa se explică faptul de ce mai suntem o ţară de slugi, în loc să fim o ţară de domni.

(Nicolae Dabija, “Să joci sau să fii Hamlet?”, 23 decembrie 1999)

În perioada primului mandat al preşedintelui Traian Băsescu, Republica Moldova s-a aflat în posesia Clanului Voronin. Asta o ştiu toţi cetăţenii Republicii Moldova. Primul mandat al lui Băsescu a durat din decembrie 2004 până în decembrie 2009.

De la 5 aprilie până la începutul lunii septembrie 2009, când s-a instaurat primul guvern AIE, condus de către preşedintele PLDM dl. Vlad Filat, în Republica Moldova a avut loc o revoluţie. Revoluţia s-a soldat cu 5 morţi şi câteva sute de răniţi. Numele celor morţi: Valeriu Boboc, Ion Ţîbuleac, Eugen Ţapu, Maxim Canişev, Radu Ciobanu. Pe tot parcursul lunii aprilie, în afară de aceste victime ale intervenţiei în forţă a trupelor antitero ale Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, din noapte de 7 spre 8 aprilie, au mai avut de suferit alte câteva mii de persoane, care-şi căutau fiii schingiuiţi şi fiicele violate în comisariatele de poliţie.

Perioada violentă a revoluţiei moldoveneşti din 2009 s-a încheiat la finalul lunii aprilie. Ulterior, a urmat perioada nevralgică a revoluţiei: rezistenţa celor trei partide de opoziţie, care aveau cumulat 41 de mandate, în parlament. Rezistenţa parlamentară a demarat în mai şi s-a soldat cu victorie la 3 iunie 2009, când deputaţii PL (15 mandate), PLDM (15 mandate) şi AMN (11 mandate), au refuzat să voteze pentru candidatul comunist la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, prim-ministrul în exerciţiu, dna Zinaida Greceanîi. Anterior, la 10 aprilie, doamna Greceanîi ameninţase locuitorii Chişinăului cu folosirea armelor de foc împotriva populaţiei civile. În acele zile, martori oculari au semnalat înarmarea angajaţilor MAI al Republicii Moldova cu arme de asalt AK-47, folosite doar în cazul operaţiunilor militare de amploare. Este de înţeles, deci, că o persoană ca dna Greceanîi nu mai deţinea căderea morală să devină şef de stat în Republica Moldova, în data de 3 iunie.

Rezistenţa parlamentară din mai-iunie s-a soldat cu dizolvarea parlamentului ales în mod ilegitim pe data de 5 aprilie 2009. Mă aflam în sediul consulatului Republicii Moldova la Bucureşti în noaptea de 5 spre 6 aprilie, ca observator naţional acreditat din partea Partidului Liberal. În seara zilei de 6 aprilie, Comisia Electorală Centrală din Chişinău anunţa, în cadrul rezultatelor votului din România, peste 2000 de votanţi. În secţia mea de votare, avusesem 1451 de voturi înregistrate, iar sacul cu voturi, sigilarea căruia am constatat-o personal în jurul orei 2.00, fusese, după cum primisem asigurări din partea domnului consul, expediat pe calea aerului în capitala Republicii Moldova. Cu toate acestea, din păcate, am impresia că acel sac cu voturi s-a dorit a fi pierdut undeva pe ruta aeriană Bucureşti-Chişinău. Am semnalat în data de 6 aprilie, după ce am constatat eroarea CEC, presa liberă din Chişinău în legătură cu tentativa evidentă de falsificare a rezultatelor alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009.

Astfel, în opinia mea, rezistenţa parlamentară din mai-iunie, care a produs şansa alegerilor anticipate din 29 iulie, a fost una legitimă din toate punctele de vedere, luându-se în calcul faptul că la Chişinău deja muriseră şi fuseseră răniţi sute şi mii de persoane.

Faza activă a revoluţiei moldoveneşti a avut loc între 3 iunie şi 29 iulie 2009, atunci când societatea civilă, presa liberă şi partidele politice de orientare liberală, liberal-democrată, şi democrată, au făcut front comun împotriva unui regim politic care instaurase între 2005-2009 o verticală a puterii de stat, la fel ca în Belarus sau Kazahstan, iar în aprilie 2009 trecuse la masacrarea deliberată a cetăţenilor Republicii Moldova.

La 29 iulie 2009, am fost membru din partea PL într-o secţie de votare din Chişinău. În primele zile ale lui august 2009, în Chişinău se simţea foarte insistent mirosul de praf de puşcă. Alexandr Isaev, redactorul şef al publicaţiei “Comunistul”, publica pe blogul său articole care ar fi putut în orice moment însemna demararea unor contramăsuri ale comuniştilor de contestare a rezultatelor legitime ale alegerilor parlamentare, şi ar fi însemnat, desigur, pentru mine şi alţi anticomunişti din Republica Moldova, că şansa unei răsturnări paşnice a regimului Voronin a fost ratată.

Din fericire, la 8 august s-a constituit Alianţa pentru Integrare Europeană, formată din patru partide, având patru conducători: Vladimir Filat (ulterior prim-ministru), Mihai Ghimpu (ulterior preşedinte interimar al Republicii Moldova, actualmente deputat PL), Marian Lupu (preşedintele fracţiunii PDM, actualmente preşedinte interimar al Republicii Moldova), şi Serafim Urechean (preşedintele fracţiunii AMN, ulterior prim-vice-preşedinte al Parlamentului).

Alianţei pentru Integrare Europeană presa comunistă nu-i dădea nici o lună de viaţă. Însă, la 25 septembrie 2009, primul guvern AIE şi-a început mandatul de guvernare.

Aici ia sfârşit revoluţia moldovenească din 2009. Să reţinem datele, deci: 6 aprilie 2009-25 septembrie 2009. Jumătate de an le-au trebuit cetăţenilor Republicii Moldova ca să-şi arunce de pe umeri povara unei guvernări corupte, nedemocratice, şi, cel mai grav, criminale.

A fost victoria cetăţenilor Republicii Moldova, una de care eu personal mă declar mândru şi, cel puţin, dacă nu mă pot mândri cu o economie performantă, ori de câte ori am mers în afara Republicii Moldova din septembrie 2009 până astăzi, m-am mândrit că pământul în care m-am născut nu mai este administrat de cei care au omorât tinerii luptători pentru libertate, în 7-12 aprilie 2009.

E mult, e puţin… nu ştiu.

În decembrie 2009, încă nu deţineam paşaport românesc (îmi dădusem la transcris certificatul moldovenesc de naştere) şi nu am putut vota la alegerile prezidenţiale din România.

Însă, dacă aş fi putut vota atunci, l-aş fi ales în funcţia de preşedinte al României pe Traian Băsescu.

Şi, da, nu mi-e ruşine să recunosc că admir modul în care acest preşedinte al României a modelat relaţia bilaterală România-Republica Moldova în perioada decembrie 2004-decembrie 2009. Mesajele care veneau de la Bucureşti şi le vedeam acasă, la televizor, erau unele încurajatoare pentru cetăţenii Republicii Moldova care-şi doreau apropiere de România.

În momentul de faţă, dl. preşedinte Traian Băsescu este atacat de către diplomaţia rusă pentru faptul că a spus că dacă ar fi deţinut poziţia de şef al statului român la 22 iunie 1941, ar fi acţionat în vederea eliberării de sub ocupaţie sovietică a teritoriilor româneşti din stânga Prutului numite pe atunci Basarabia, Bucovina de Nord, şi Ţinutul Herţa.

Nu vreau să transmit nimănui mesaje, de data aceasta. Mi-aş dori, însă, ca Traian Băsescu să nu mai fie perceput în anumite medii din România drept “preşedintele moldovenilor ălora care l-au votat în decembrie 2009 şi ne-au adus pacostea asta pe cap”. Pentru că din cauza acestei percepţii, are de suferit modul în care sunt trataţi cetăţenii Republicii Moldova în România.

Aş vrea (desigur, nu cred că într-o ţară ca România aşa ceva este posibil), ca sintagma memorie istorică să fie menţionată în dezbaterile publice nu în răspăr, nu în zeflemea, nu la mişto. Am văzut aşa ceva într-o ţară care împărtăşeşte cu România anumite trăsături istorice. O ţară care în 1792 a dispărut de pe harta Europei, ca în 1918 să reapară, iar apoi să treacă prin orori inimaginabil mai crunte în cel de-al doilea război mondial. O ţară a cărei capitală are centrul istoric reconstruit de la zero după modelul clădirilor vechi distruse de aviaţia sovietică şi germană în 1939-1945. Acea ţară se numeşte Polonia.

Din câte ştiu, mandatul prezidenţial al dlui Traian Băsescu expiră în decembrie 2014.

Nu ştiu care va fi rolul istoric al acestui om pentru România. Ştiu însă că moldovenilor din Republica Moldova dumnealui le-a dat speranţe în mai bine de când a devenit preşedinte şi până astăzi.

De aceea, respect această persoană.

Renunţă la ţigări, zise felcerul, privindu-mă jucăuş în ochi. Felcerul ştie să zâmbească nezâmbind. Tu ştii câte ai putea să scrii, mă tată mă… ??? dacă nu ţi-ai consuma banii şi energia fizico-spirituală eliberând inele de fum?

Nu toţi suntem Gandalf, dar unii pot ajunge… – se implică D. în discuţie. D. este fiica felcerului. Ea este foarte-foarte inteligentă. Foarte inteligentă. Şi dacă trebuie, poate fi foarte-foarte dură. Exact ca felcerul.

Dar stai, nu-i aşa că începutul ăsta seamănă cu un sfârşit dintr-o nuvelă de Druţă? Nu-mi mai amintesc care, nu-mi mai amintesc dacă era schiţă sau nuvelă. Ce ţăran sunt! Vorbesc iar despre Druţă… bucureştenii or să mă întrebe cine-i ăsta, şi dup-aia, iar politică juma dă noapte…. iar politica fără ţigară e ca noaptea fără stele. Nu ştiu de ce…

Ştiu că vroiai să te faci doctoriţă, D. Mulţumesc că mi-ai pus injecţii. Tatăl tău colecţiona plante medicinale, într-o zi am mers la pădure şi a rupt o plantă, din plantă au picurat nişte picături de lichid galben care-au fost tocmai bune pentru micoza mea de la degetul mare de la mâna stângă. Tatăl tău ştia ooo groază de lucruri. Mai multe decât îţi închipui.

Odată era să mă înec, într-a patra. M-au salvat felcerul-tată şi o altă rudă. Apoi, am căzut dintr-un nuc, tot în vara aia. Felcerul-tată m-a ridicat de jos ca pe-o pană şi m-a dus până acasă, îndeal, pe un umăr. Apoi, când am deschis ochii, în patul din sarai, am întrebat numai atâta: “O să mor??” “N-o să mori!” a zis bunica. Aveam un cearşaf alb legat strâns în jurul cutiei toracice.

N-am murit.

Bunică-mea e o femeie curajoasă!

Dintr-un neam de felceri şi vraci, care ştiu să se lecuiască singuri…

Punct, gata cu intro, că iar mă apucă nostalgia.

Să trăieşti, felcere cu privire jucăuşă! Nici nu-ţi dai seama ce medic bun eşti, fără să fi făcut niciodată facultatea de medicină! Geniu! Păcat că ai ratat olimpiada de la Seul… nici nu-ţi dai seama din ce gheare m-ai scos…

Ah da… surpriză pentru tine! Nu mai fumez!

I

Iaca, deci, că prin vara anului 2003, ascultam Radio România Actualităţi noaptea, după ce mă uitam cu bunică-mea la un serial italian despre un spital în care medicii lecuiau oameni şi se iubeau între ei în acelaşi timp. Şi atunci, într-o noapte, mi-am pus întrebarea: dar eu cum aş iubi o femeie?

Mărturisesc că răspunsul la întrebarea asta e prea… întortocheat şi lung. Pentru asta există po(h)eţi. Adică ăia care-i învaţă pe oameni cum să-şi iubească femeile. Gellu Naum e dat dracului din punctul ăsta de vedere. Citiţi-i romanul “Zenobia”, n-o să vă pară rău.

Nu ştiu de ce, în Moldova, un tânăr care s-a îndrăgostit nebuneşte şi trece prin faţa ogrăzii fetei iubite (asta se întâmpla mai ales la ţară) este asemănat de către trecătorii de pe stradă cu un bandit. Asta dacă tace. Dacă începe să urle din răsputeri numele fetei iubite, atunci este asemănat de către aceiaşi trecători, de pe aceeaşi stradă, cu un descreierat.

Aşadar, soarta tânărului moldovan îndrăgostit: o veşnică pendulare între “uăi, banditule” şi “uăi, handicapatule”

Dap… în 2003 nu mă ajunsese încă pofta de a pleca departe făr-aparat de bord, cum cântă Vintilă. Mircea Vintilă. În 2003 eram încă la ţara mea, în satul meu, copkil de 14 ani, cu picioroange ca două beţe, şi cu o cutie craniană mai mare decât ar fi trebuit, în optica mea, pentru că ceilalţi adolescenţi aveau deja spete mult mai largi decât mine, iar eu tot mă lungeam şi mă lungeam, iar capul rămânea ca o bilă de “Chupa-Chups” pe un băţ. Ca-n filmele celea cu “Tom şi Jerry”. Sau ca-n videoclipul lui Michael Jackson, primul videoclip cu adevărat occidental pe care l-am văzut la TVM. Asta era pe vremea când sigla de la TVM era ca un şarpe.

Ah da… Radio România Actualităţi, iulie 2003. Noaptea, vineri. “Omul cu chitara”, emisiune realizată de Ducu Bertzi. Şi piesa asta. Atunci mi-am dat seama că a iubi înseamnă a vrea. E prima piesă de dragoste pe care am simţit-o în suflet.

II.

Camerele noastre de la cămin le numeam în sine mea “plutoane”. Camera 1, pluton 1. Camera 2, pluton 2. Şi tot aşa. Iar fiecare şase locuitori ai unei camere au plutoneru’ lor, iar toate camerele împreună formează un batalion, condus de un kambat. (adică: batalion commander). Pe kambatul nostru îl cheamă Maxim.

Iac’aşă trei ani de zile. A fost vesel şi am făcut multe prin cămin şi prin jurul căminului. Sala de lectură de la B2, loc superb pentru învăţat. Şi pentru socializat. Cine ştie, cunoaşte

III.

Şi… ??? Zi ceva, mă! Zi, că nu-i zici lu’ măta! Hai, de ce taci? de ce zaci?

Asta ziceau ochii ei. Citeam în ochii ei. Ea zâmbea, de fapt, şi asculta cu vădit interes cele ce-i spuneam despre şcoală şi cursuri… şi… nu mai ştiu. E penibil. De-atâtea ori ne-am văzut şi nu i-am putut spune principalul. Ne dădeam bipuri. Aşa ne tachinam noi între noi. Venea rar în Bucureşti. Iar eu mergeam rar la ea. Mai rar decât venea ea în Bucureşti. Ş’ era păcat…

Hai să povestesc mai bine despre cum am mers o dată de la Piaţa Romană numărul 8, domiciliul meu din acel timp (am avut un singur domiciliu plătit cu chirie, în Bucureşti, 3 luni, la sfârşitul anului I, un fel de evadare din cămin) în jos pe bulevardul Dacia, ajungând la Piaţa Obor, apoi dând-o spre Piaţa Iancului, ajungând la Piaţa Muncii, făcând dreapta pe Pache Protopopescu, mergând înainte şi tot înainte până la piaţa Carol I, unde se uneşte cu Calea Moşilor, apoi tot înainte spre Rosetti, pe lângă biserica armenească, până la Intercontinental. Am mers pe jos, într-o seară când mă plictiseam, citisem, conexiunea wireless la internet era asemenea atmosferei de pe Marte, de o sută de ori mai rarefiată decât cea de pe Terra… şi mi-a devenit prea urât în doi cu gândurile mele.

În Intercontinental am urcat până la cafeneaua aceea unde se făcea stand-up comedy cândva şi acuma e închisă. Sau au redeschis-o? Nu ştiu, trebuie să mă duc să văd. În noaptea aia, acolo era seară de karaoke. Mi-am luat o bere, m-am aşezat mai într-un colţ, şi am început să ascult muzica. Apoi mi-am dat seama că localul ăla era plin de străini. Şi nu orice fel de străini. Ci de cetăţeni britanici. Iar ăştia pot fi de mai multe feluri, dintre care celţii se recunosc dintr-o dată.

Păi şi ce era să fac… până la urmă am devenit, după vreo 30 de minute, one big happy Romanian-British group. Era Stephen… Mike… Gloria… era şi unul cu barbă de culoarea parchetului, nu mai ţin minte cum îl chema, da’ cânta bine. Voce de asta, de celt. Chiar dacă n-avea kilt. Am cântat “Who’ll stop the rain”, de la Creedence Clearwater Revival. Eu l-am întrebat pe Steve ce are cu ploaia, şi mi-a zis că la el la York a plouat zilele trecute mult. Şi că lor le place să cânte cântece de alungat ploaia. La noi nu mai plouase de vreo lună, dar peste vreo câteva zile după pătărania asta, a început să plouă. Era iunie 2008.

Apoi au cântat ei, “în onoarea mea”, piesa asta. Nu mai vorbesc cu nimeni dintre ei, nu m-a dus capul să le cer ID-urile de mess, sau facebook, sau altceva… Stephen, Mike şi Gloria, pe unde îţi fi în lumea asta, vă salut!

Apoi eu m-am întors acasă şi am plesnit, în câteva zile, textul literar de care până în momentul de faţă sunt cel mai mândru. Se numeşte “Fierarul”. E tot pe blogul ăsta, daţi search.

Şi scriam, scriam… şi afară ploua, ploua… Piaţa Romană numărul 8. Andrei plecase la Slatina pe câteva zile. Şi atunci mi-a revenit iar în memorie…

IV.

… mi-a revenit în memorie Sighetul. Poveste lungă… Mai revenim.

* Ţin să-i mulţumesc şi pe această cale domnului profesor Vladimir Pasti, SNSPA, pentru că mi-a îndrumat cercetarea într-o direcţie cât mai productivă sub aspect ştiinţific.

* Îi mulţumesc domnului profesor Ghenadie Ciobanu, ASE, pentru sfaturi preţioase şi indicaţii utile legate de partea de analiză economică a lucrării.

* Îi mulţumesc doamnei profesor Liliana Popescu, SNSPA, pentru cursul de Studii Regionale, care mi-au oferit o perspectivă de ansamblu asupra evoluţiilor sociale, politice şi economice din statele Europei Centrale şi de Est.

* Mulţumiri şi aprecieri colegilor de la FSP SNSPA şi alte facultăţi de ştiinţe politice, sociologie şi istorie din Bucureşti,  alături de care am dezbătut subiectele prezentei lucrări în cadrul pauzelor de cafea de la Biblioteca Centrală Universitară, pe parcursul lunilor aprilie, mai, şi iunie 2010

* Mulţumiri colegilor din căminele B1 şi B2 din Băneasa pentru consultări reciproce pe marginea lucrărilor noastre şi pentru momente de respiro între capitole şi subcapitole.

*Scuze aceloraşi colegi, aflaţi în aceeaşi postură a scrierii şi predării cât mai rapide a lucrării de licenţă, pentru bătăi prea insistente în tastatura laptopului, la ceas târziu de noapte, în sala de lectură din B2.

* Mulţumesc anticipat vizitatorilor acestui blog, pentru lectură şi pentru aprecieri, oricare ar fi acestea, de natură pozitivă sau negativă. Această lucrare nu ar fi fost publicată aici dacă timp de un an n-ar fi existat multiple discuţii şi solicitări de ajutor din partea colegilor de la SNSPA, pe messenger, googletalk, skype şi facebook.

Plan

Introducere

Capitolul I. Tranziţia post-comunistă şi Uniunea Sovietică

1. Dezvoltarea şi democratizarea, fenomen politico-economic
2. Tranziţia post-comunistă şi cazul particular al statelor post-sovietice

 Capitolul II. Republica Moldova şi demersul ei de tranziţie post-comunistă.

 Introducere. Cele trei tranziţii premergătoare tranziţiei post-comuniste.

1.      „Naţionalizare” şi suveranizare – De la revendicări naţionale la o nouă configuraţie a vechii elite.

2.      Guvernările din timpul perioadei de independenţă. Dimensiuni politice, economice şi geo-strategice

              2.1. Cadrul politic.

              2.2.  Tranziţia economică.

              2.3. Deriva geostrategică a Republicii Moldova şi perspectivele de integrare europeană

  Concluzii.

 Introducere

Am crescut într-o societate în care ştirile pe care le vedeam la televizor sau le auzeam la radio erau străbătute, ca un fir roşu, de două cuvinte: criză şi tranziţie. Poate că nu acestea erau cele mai des utilizate cuvinte din cadrul buletinelor de ştiri (nu aş avea cum să verific asta) dar mie personal ele mi se întipăriseră în minte şi mă intrigau, deoarece nu le înţelegeam sensul. Îmi amintesc că în cadrul unui buletin de ştiri preşedintele ne spunea tuturor să strângem cureaua, cuvinte care au provocat o reacţie dură din partea celor care mă înconjurau: păi cât s-o mai strângem, că e strânsă până la refuz!, iar în altă ediţie a ştirilor acelaşi preşedinte pus în situaţia să explice poporului de ce creşte preţul pâinii a replicat ceva de genul: uitaţi-vă cât costă în ţările occidentale!. Era vorba despre Petru Lucinschi, preşedintele Republicii Moldova în perioada ianuarie 1997-aprilie 2001. Amintirile pe care le am din acea perioadă mi-au determinat, în mare măsură, preocuparea faţă de evenimentele care însoţesc tranziţia post-comunistă a societăţilor din Europa Centrală şi de Est. Emisiunile pe care le urmăream la posturile de televiziune din România (se putea recepţiona TVR1 şi Pro TV), în care evoluţiile economice şi sociale din ţară erau analizate în emisiuni de genul “Profeţiilor despre trecut” ale lui Silviu Brucan sau “Pro Vest” cu Bogdan Chirieac mă conectau la o societate care prezenta o deosebire substanţială de cea în care trăiam. Spre deosebire de cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii României erau foarte preocupaţi să se îndrepte într-o anumită direcţie – cea vestică. Era foarte importantă înlăturarea vizelor de care românii aveau nevoie pentru a intra în spaţiul occidental (în Europa celor 15), iar pe 31 decembrie 2001, emisiunea de revelion a postului ProTV s-a desfăşurat sub genericul “Hai, liberare”, anticipând eliminarea vizelor la 1 ianuarie 2002. În 2000-2001 se vorbea mult, în cadrul emisiunilor pe care le-am menţionat anterior despre uzinele mari, aflate în proprietatea statului şi consumatoare de fonduri şi energie, pentru ca în vara anului 2001 să urmăresc în direct la TVR1 semnarea transmiterii în proprietatea unui investitor britanic de origine indiană, Mittal, a combinatului siderurgic de la Galaţi, aflat până atunci în mâinile statului. În noiembrie 2003 am urmărit în direct la ProTV vizita preşedintelui SUA G.W.Bush. La 14 ani, cât aveam atunci, m-a impresionat fastul cu care a fost primit şi importanţa care i se dădea momentului, mai ales că a doua zi o colegă mi-a spus, în clasă: “România a intrat în NATO”, deci nu eram unicul care urmărea acele lucruri. Acum interpretez momentul noiembrie 2003, când România a fost invitată să adere la NATO sub aspectul integrării în lumea occidentală din punct de vedere geostrategic şi îl consider un indicator al succesului clasei politice româneşti de a-şi urma parcursul stabilit după 1990.

Abia acum îmi dau seama că am fost, timp de mai mulţi ani, martor al schimbării unei societăţi – cea românească. Eram absorbit de ceea ce se întâmpla în România, pentru că mi se părea mai interesant. Astăzi îmi pun întrebarea: de ce? În ce măsură au avut loc schimbări în Republica Moldova? De ce natură au fost acestea şi cum pot fi ele calificate? Putem vorbi despre o tranziţie moldovenească, şi dacă da, în ce măsură se aseamănă aceasta cu procesele similare din alte ţări ale fostului lagăr sovietic? Dacă a existat tranziţie în Republica Moldova, aceasta şi-a atins obiectivele pentru care a fost declanşată? Dacă încă nu şi le-a atins, ce paşi sunt de urmat pentru ca aceste obiective să fie atinse?

Acestea sunt întrebările la care încearcă să răspundă această lucrare. Îmi propun o analiză a evoluţiilor politice, sociale şi economice din Republica Moldova în perioada de dinaintea (după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea URSS) şi de după declararea independenţei (1991), cu incursiuni explicative în trecutul sovietic, românesc şi rusesc al teritoriului acesteia pentru a înţelege esenţa şi natura evoluţiilor analizate. Se va atrage o atenţie deosebită tratării fenomenului tranziţiei în literatura de specialitate pentru a analiza din perspectiva teoriei tranziţiei evoluţia Republicii Moldova. Se va recurge, în scopul clarificării unor evoluţii importante, în special în privinţa aspectului social principal care marchează evoluţia politică, cel etno-naţional, la comparaţia cu alte republici ale fostei URSS, inclusiv republicile baltice.

Capitolul I. Tranziţia post-comunistă şi Uniunea Sovietică.

1. Dezvoltarea şi democratizarea, fenomen politico-economic

În volumul său “Politică şi dezvoltare. România, încotro?”[1], la pagina 10, Lazăr Vlăsceanu defineşte dezvoltarea drept “finalitatea transformărilor sociale”. În acest caz, transformare socială se referă atât la măsuri de ordin politic, cât şi la cele de ordin economic, pe care autorităţile le pun în practică pentru a genera transformări la nivelul societăţii. Sensul dezvoltării, punctul care trebuie atins la sfârşitul căii prognozate şi după punerea în practică a măsurilor care continuă în mod logic considerentele teoretice, este stabilit de către elitele politice, acestea încercând să-şi legitimizeze acţiunile în faţa populaţiei. În cazul unei democraţii, în care populaţia are la dispoziţie canale de comunicare eficientă, de agregare a preferinţelor şi doleanţelor şi de exercitare a presiunilor eficiente asupra autorităţilor, acţiunile de legitimare a acţiunilor orientate spre atingerea unui anumit obiectiv general, pentru întreaga societate, sunt mai elaborate şi ţin cont, cel puţin la nivel declarativ, de revendicările cetăţenilor exprimate prin intermediul instituţiilor şi organizaţiilor societăţii civile. În cazul uni regim totalitar sau autoritar, acţiunile de legitimare sunt mai puţine şi reflectă viziunea unui grup mai mic de oameni, grupul celor care deţin puterea în numele populaţiei. De exemplu, industrializarea sovietică începută în anii 20 a fost justificată de către puterea comunistă prin atingerea (iniţial, apoi depăşirea) nivelului producţiei industriale din ţările capitaliste dezvoltate, ceea ce i-ar fi dat Uniunii Sovietice capacitatea de a rezista în lupta împotriva capitalismului. Deci, dezvoltarea era legitimată prin necesitatea păstrării unui sistem politic, nu prin necesitatea asigurării bunăstării populaţiei, deşi următoarele generaţii de cetăţeni sovietici au resimţit până prin anii 1970 creşterea bunăstării lor, fiecare generaţie trăind mai bine decât predecesoarea ei.

Ne interesează, din perspectiva actualei lucrări, relaţia dintre dezvoltare şi politică, influenţa celei de-a doua asupra celei dintâi şi căile prin care dezvoltarea este asigurată din punct de vedere politic. Dezvoltarea este percepută ca un “proces prin care resursele (naturale, tehnologice, de capital şi muncă,etc.)  sunt astfel utilizate încât să fie atinse anumite criterii de optimalitate: prosperitate individuală şi colectivă, participare socială, performanţe instituţionale etc”. (Vlăsceanu, 2001, p. 21) Analizarea dezvoltării înseamnă, după L. Vlăsceanu, nu doar descrierea resurselor şi a căilor potenţiale de creştere a acestora, ci, mai important, evidenţierea proceselor prin care acestea sunt utilizate, aceste procese variind în funcţie de aria comunitară (locală, regională, statală), sectorul societal (industrial, agricol) în care se desfăşoară, de epoca istorică şi de o serie de alţi factori. Astfel, studierea dezvoltării implică luarea în consideraţie a dificultăţilor cu care se confruntă oamenii în tentantivele lor de a atinge performanţe în realizarea potenţialului entităţii teritoriale/comunitare de care aparţin. Cele mai importante dintre aceste dificultăţi sunt de ordin instituţional, referindu-se la reguli formale (constituţii, legi, contracte, reglementări) şi informale (valori şi norme sociale) care facilitează sau restrâng iniţiativele şi acţiunile persoanelor individuale şi organizaţiilor. (Vlăsceanu, 2001). Din acest motiv, dezvoltarea poate fi definită ca un „ansamblu de transformări instituţionale produse în cele mai diverse sectoare sociale cu scopul de a crește performanţele activităţii oamenilor şi organizaţiilor.” (ibidem).

Observăm din definiţia dată mai sus dezvoltării, procesul conştient şi asumat de transformare a instituţiilor în aşa fel încât să corespundă cerinţelor de maximizare a performanţei, utilizând în mod cât mai eficient resursele disponibile. Ne dăm seama că declanşarea acestui set de transformări instituţionale reprezintă apanajul autorităţilor publice, ceea ce transformă dezvoltarea într-un proces politico-economic orientat spre transformarea societăţii în vederea atingerii unor obiective stabilite politic.

Societăţile dezvoltate europene, cu un nivel de instituţionalizare şi eficienţă a acţiunilor politice superior tuturor celorlalte, şi-au început dezvoltarea economică accelerată începând cu Revoluţia Industrială. Dacă în perioada medievală sursa puterii politice era posesiunea asupra pământului şi a resurselor oferite de acesta (societăţile agricole), în perioada modernă sursa puterii politice se deplasează, treptat, dinspre pământ spre capital (sursele financiare) odată cu sporirea conectivităţii activităţilor economice pe fondul dezvoltării infrastructurii, a uşurării comunicării, a facilitării comerţului şi, cel mai important, al punerii în aplicare a inovaţiilor tehnologice. Productivitatea muncii creşte, iar activităţile economice devin tot mai interdependente, depăşindu-se autarhismul din perioada societăţilor agricole. Acestea din urmă se transformă, treptat, în societăţi ale comerţului. Sporirea activităţilor comerciale face tot mai important schimbul monetar şi, deci, pune accent tot mai mult pe activităţile financiare. Iar puterea economică generează, odată cu trecerea timpului, putere politică, conducând spre schimbarea socială. „Capitalismul este un mod de organizare sui-generis al economiei şi societăţii care a apărut în Europa occidentală şi în toate ţările în care societatea europeană s-a putut extinde la sfârşitul Evului Mediu – din America de Nord şi până în Australia şi Noua Zeelandă.[2] Europa şi-a conştientizat şi asumat rolul de centru politic şi economic al lumii, iar marile state din vestul continentului, deţinând primatul asupra inovaţiilor tehnologice, au făcut uz de acestea pentru a-şi crea vaste imperii coloniale, după descoperirea Americii de Nord şi de Sud. Despre capitalism ştim că „a fost rezultatul unei evoluţii „naturale” a acestei societăţi şi, la rândul său, a evoluat continuu, schimbându-şi mereu caracteristicile, astfel încât teoreticienii au mari dificultăţi în a-i identifica elementele constante şi, deci, definitorii.[3] Mai ştim că una dintre caracteristicile definitorii ale sale este expansiunea. (Pasti) Aceste realităţi istorice au fost tratate mai apoi, din perspectiva distincţiei centru/periferie, în sistemul mondial (Wallerstein) pentru a explica rămânerea în urmă a coloniilor în raport cu metropola. Fapt este că odată cu ascensiunea naţionalismelor în teritoriile coloniale (sf. secolului XIX – înc. secolului XX), acestea au demarat eforturi de a-şi crea propriile state naţionale, însă în foarte puţine cazuri aceste noi state au reuşit să-şi asigure o ascensiune continuă şi o înlăturare a handicapului de dezvoltare pe care îl înregistrau în raport cu statele Europei Occidentale. Dezvoltarea acestor state era axată, în esenţă, pe modernizarea lor, sub aspect politic, economic şi social, acest proces lovindu-se adesea de rezistenţa culturilor autohtone, adânc înrădăcinate în mentalul colectiv al populaţiilor, şi generând adesea confruntări violente între exponenţii diferitelor curente ideologice. Prima teorie a dezvoltării s-a şi numit, teoria modernizării. Apărută în contextul destrămării sistemului colonial mondial, în anii 50-60 ai secolului XX, aceasta s-a axat pe promovarea responsabilităţii statelor avansate faţă de societăţile „lumii a treia”[4] în domeniul definirii şi aplicării unor strategii de dezvoltare care să conducă la eliminarea decalajului. Se considera că noile state, numite de acum încolo în curs de dezvoltare, pot prelua un model prin care să repete calea de dezvoltare a statelor occidentale (moderne), prin copiere. Foarte important, în acest context, era ajutorul extern, sub forma infuziei de capital. (Vlăsceanu, 2001) Condiţiile politice, economice, culturale din interiorul societăţii în curs de dezvoltare erau percepute ca fiind potrivnice dezvoltării, de aici crucialitatea ajutorului extern, a factorilor externi pentru depăşirea subdezvoltării, pentru trecerea de la tranziţie la modernizare.  Relevanţa menţionării aici a acestui model de dezvoltare este legată de faptul că „multe strategii contemporane ale dezvoltării, inclusiv cele promovate de Uniunea Europeană pentru Europa Centrală și de Est, își au rădăcinile în acest model și în strategia de proiectare și aplicare a politicilor economice derivate din el. Ideea de bază este a decalajului de dezvoltare; o dată ce există, se pune problema identificării strategiilor (politicilor) de recuperare sau înlăturare sau diminuare.” (Vlăsceanu, 2001, p. 37).

Implementarea modelului occidental de dezvoltare în statele lumii a treia însemna că etapele de dezvoltare pe care statele occidentale le parcurseseră în perioade lungi de timp (uneori chiar secole) ar fi trebuit să fie puse în practică mult mai rapid. Această „ardere a etapelor” a generat contradicţii şi deraieri de la traseul stabilit, conducând uneori spre perpetuarea subdezvoltării şi/sau adâncirea decalajelor dintre categoriile sociale în privinţa nivelului de trai.

Odată cu dezvoltarea economică, în fapt cu răspândirea la nivel global a capitalismului, societăţile în curs de dezvoltare repetă traseul ţărilor dezvoltate în ceea ce priveşte schimbarea politică – are loc emergenţa democraţiei. Teoria modernizării vede societatea modernă ca şi produs al capitalismului şi a democraţiei liberale occidentale – condiţia pentru existenţa şi dezvoltarea celui dintâi. Democraţia, în termenii modernizării, este rezultatul capitalismului. În conformitate cu Martin Seymour Lipset, capitalismul este “inima” democraţiei, pentru că a produs bunăstare, o clasă de mijloc dezvoltată şi câteva schimbări culturale esenţiale pentru existenţa unei democraţii: un secularism robust şi o estompare a identităţilor primordiale[5]. Lipset a identificat legătura dintre capitalism şi democraţie în diminuarea conflictului de clasă pe care subdezvoltarea l-ar fi menţinut. Aserţiunile lui Lipset au fost confirmate şi fortificate de către economistul Walt Rostow, în 1960[6]. Acesta a inventat un model liniar de dezvoltare economică, în cinci stadii: 1. Societatea tradiţională; 2. Pre-take-off society; 3. Take-off society; 4. drumul spre maturitate; 5. societatea de consum;

Teoria modernizării a dominat studierea dezvoltării până în anii 70, când a fost înlocuită de teoria dependenţei. În 1996, Leftwich readucea în actualitate teoria modernizării, argumentând că dezvoltarea economică, indiferent dacă este pusă în practică într-un cadru politic democratic sau nu, va produce mai multă democraţie pe termen lung. “Occidentul ar trebui să susţină numai acele elite, dedicate şi determinate, care sunt axate în mod serios pe promovarea creşterii economice, pe cale democratică sau nu. Deoarece, ajutându-i să crească nivelul dezvoltării economice, le va ajuta, de asemenea, să-şi stabilească sau să-şi consolideze condiţiile interne reale care fac posibilă o democraţie durabilă.” [7]

Criticii teoriei modernizării au sugerat că aceasta ar fi prea schematică, etnocentrică (promovează un model caracteristic pentru cultura occidentală la nivel global, fără să ia în calcul specificul cultural, economic şi social local) anistorică (în sensul că operează cu asumpţia că toate societăţile pot repeta o tranziţie care s-a petrecut într-un anumit moment şi loc). Aceasta ar exclude din discuţie variabile importante, de exemplu schimbările la nivel global, care transformă capitalismul dintr-un sistem economic caracteristic unor state naţionale într-o ordine mondială. Teoreticieni ca Frank, Cardoso şi Faletto au afirmat că dezvoltarea după model occidental în statele în curs de dezvoltare a produs capitalism autoritar în locul democraţiei. De asemenea, Beetham a contrazis în 1997 teza conform căreia economia de piaţă susţine în mod inevitabil democraţia, aceasta fiind, în opinia sa, în stare fie să susţină, fie să submineze democraţia. [8]

Abordarea sociologică a dezvoltării adoptă un concept evolutiv asupra societăţii (Vlăsceanu, 2001, p. 40), descriind dezvoltarea ca pe o trecere de la societatea tradiţională la cea modernă. Una dintre cele mai importante abordări sociologice ale dezvoltării este cea a lui Max Weber, care pune accentul pe teoria cu privire la rolul eticii religiei protestante în extinderea organizării economice capitaliste. Această teorie postulează opoziţia dintre „omul tradiţional” şi „omul modern” ca fiind esenţială în studiul sociologic al subdezvoltării, primul fiind caracterizat de „anxietate, suspiciune, lipsă de ambiţie, orientare spre nevoi imediate, fatalism, conservatorism, ataşament faţă de anumite procedee bine stabilite chiar și atunci când acestea nu mai sunt adecvate”, iar al doilea: de „adaptabilitate, independenţă, eficienţă, orientare spre planuri pe termen lung, viziune asupra lumii ca susceptibilă de schimbare şi încredere în abilitatea de a genera schimbări“ (Vlăsceanu, 2001, p. 41). După cum putem observa, cele două viziuni asupra omului corespund percepţiilor generale despre lumea subdezvoltată: statică, închistată în tradiţie şi superstiţioasă, cu o sensibilitate redusă aproape de minim la tot ce înseamnă „nou”, ostilă schimbării, şi despre cea modernă: pozitivistă, tranzitivă, în permanentă căutare şi reconsiderare a experienţelor culturale. Respectiva distincţie va fi aplicată, mai târziu, şi în cazul Republicii Moldova, atunci când vom vorbi despre natura modernizării în acest teritoriu.

Modalitatea concretă în care este instrumentată modernizarea se referă, în contextul celor menţionate mai sus, şi la depăşirea anumitor elemente proprii societăţilor premoderne: paternalismul şi clientelismul[9] (primul termen referindu-se la persistenţa într-o societate ca a Republicii Moldova, de exemplu, a legăturilor de familie foarte puternice, care influenţează în mare măsură relaţiile dintre agenţii conductori ai acţiunii economice şi politice, cel de-al doilea descriind relaţia de subordonare patron-client, în care relaţia de influenţă dintre cei doi agenţi are la bază obligaţia generată de oferirea unor beneficii materiale sau de altă natură). Un element foarte important al respectivei viziuni este excluderea oricăror raţiuni ideologice din logica acţiunii politice şi economice şi din modalitatea de distribuţie a beneficiilor. Dacă introducem în analiză definiţia pe care Robert A. Dahl o dă puterii: A îl determină pe B să facă ceea ce B nu ar fi făcut în absenţa lui A, observăm că trăsăturile premoderne de mai sus – paternalismul şi clientelismul – oferă explicaţia acţiunilor agentului B, din definiţia lui Dahl pentru societăţile premoderne sau în curs de modernizare, şi ne oferă un model de înţelegere a naturii şi esenţei puterii politice în respectivele societăţi, şi a modului în care aplicarea puterii influenţează evoluţia societală prin conservarea unui model autosuficient şi convenabil pentru elite.

În cazul evoluţiei spre modernitate, are loc instituirea regulilor legal-raţionale ale birocraţiei weberiene, adică reguli impersonale, relaţii ierarhice raţional ordonate, arii de competenţă precis delimitate, formare profesională, promovare după criterii de competenţă, salarizare adecvată. (Vlăsceanu, 2001, p. 43) Legitimitatea legal-raţională ia locul legitimităţii patriarhale. În prezenta lucrare vom analiza cazul Republicii Moldova, din perspectiva modernizării, conducându-ne şi de distincţia de mai sus.

În anii 70, o nouă abordare teoretică vine să explice fenomenul subdezvoltării: teoria dependenţei. Spre deosebire de teoria modernizării, aceasta pune accent nu pe sursele interne, istorice, ale subdezvoltării, ci pe „schimbul comercial inegal dintre ţările dezvoltate, exportatoare de echipamente şi tehnologii scumpe, şi ţările subdezvoltate, exportatoare de materii prime ieftine.” (Vlăsceanu, 2001, p. 44), deci pe cauze externe, care nu depind de teritoriile şi populaţiile în stare de subdezvoltare. Aceasta din urmă este provocată de relaţia de dependenţă impusă de către statele din Centru celor de la Periferie. Pe fondul liberalizării comerţului internaţional, ţările subdezvoltate sunt reduse la funcţia de pieţe de desfacere pentru produsele industriilor avansate din ţările dezvoltate, decalajul de dezvoltare menţinându-se şi chiar adâncindu-se. Observăm că teoria dependenţei este, în principiu, anti-liberală şi anti-capitalistă, militând pentru instaurarea unei noi ordini mondiale. Democraţia, în acest context, nu mai deţine locul foarte important pe care îl avea în teoria modernizării (aceea de element inerent procesului de modernizare, ca parte componentă a modelului occidental) ei luându-i locul suveranitatea naţională, afirmarea totală sau parţială a independenţei faţă de vechea metropolă, tendinţa de afirmare a propriului traseu de dezvoltare, de aici respingerea asistenţei externe (occidentale). Democratizarea se transformă din element necesar adoptării modelului occidental de dezvoltare într-o variabilă depentă de scopul pus pe prim plan: suveranizarea, stabilirea, menţinerea şi perpetuarea controlului deplin asupra resurselor şi bunurilor statului exercitat de către noua elită politică locală, devenită naţională, iar adesea este abandonată în favoarea adoptării unui model politic convenabil obiectivului menţionat mai sus (instaurarea unui regim autoritar, în mod explicit sau prin intermediul aşa-numitei „democraţii delegative”)[10]. Acest fenomen a avut loc în state ieşite din componenţa imperiilor coloniale occidentale în secolul XX (Englez, Francez), dar şi în state independente din secolul XIX, cum este cazul Americii Latine. În punctele următoare ale lucrării vom încerca să studiem evoluţia politică a Republicii Moldova, stat apărut în urma destrămării Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste din perspectiva raportului între democratizare şi suveranizare şi impactul acestei evoluţii asupra dezvoltării statului în anii de după independenţă.

În conformitate cu perspectiva tranzitologică şi în contradicţie cu cele două abordări menţionate mai sus, democraţia poate poate fi instaurată indiferent de contextul structural. Aceasta nu reprezintă un fenomen excepţional şi imposibil de reprodus decât prin „copierea unui model” sau atingerea nivelului necesar de dezvoltare economică şi prosperitate, ci este rezultatul unui compromis între elitele politice ale statului. Astfel, democraţia este creată de către actori politici conştienţi şi hotărâţi, care obţin de la populaţie mandatul corespunzător şi se legitimează în conformitate cu acesta. Din punct de vedere teoretic, această abordare a început să se dezvolte odată cu schimbarea accentului de pe viziunea funcţionalistă (proprie lui S.M.Lipset) pe cea genetică, în lucrarea lui Dankwar Rustow, „Tranziţia spre democraţie: către un model dinamic”. D. Rustow îşi explică demersul teoretic introducân următoarele teze: 1. Factorii care menţin stabilitatea unei democraţii pot să nu coincidă cu factorii care au generat-o; 2. Corelarea[11] nu coincide cu cauzalitatea: o teorie care explică emergenţa democraţiei trebuie să se concentreze pe ultima; 3. Nu toate legăturile cauzale conduc de la factori economici şi sociali spre factori politici (sfera politicului este văzută separat de cea economică şi socială); 4. Nu toate legăturile cauzale conduc de la credinţe şi atitudini spre acţiuni; 5. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă teritorial, pot exista mai multe căi spre democraţie; 6. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă temporal: diferiţi factori pot deveni cruciali în timpul fazelor succesive; 7. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă social: în acelaşi loc şi timp, atitudinile care o promovează pot să nu coincidă, în cazul politicienilor şi cetăţenilor.[12]

Rustow descrie un model de tranziţie spre democraţie, în câteva faze: 1. Condiţiile de bază; 2. Faza preparatorie; 3. Faza decizională; 4. Faza de habituare. În calitate de primă şi singueă condiţie de bază pentru geneza democraţiei, Rustow înaintează unitatea naţională, pe care o descrie drept lipsa în cadrul unei majorităţi vaste de cetăţeni a îndoielii cu privire la apartenenţa faţă de o anumită comunitate politică. Apoi, în societatea potenţial candidată la democratizare trebuie să existe un conflict, protagoniştii căruia sunt reprezentanţii unor forţe care-şi formulează revendicări politice (clasele sociale). Este de menţionat citatul din lucrarea lui James Bryce „Modern Democracies” (Londra, 1921), vol. 2, p. 602: „Un singur drum a dus în trecut spre democraţie, dorinţa de a se debarasa de răul tangibil”. Astfel, democraţia nu este văzută, de cele mai multe ori, ca scop în sine, ci ca mijloc pentru a atinge alte obiective.[13] Dar, continuă Rustow, diversitatea răului tangibil a făcut ca „singurul drum” să se dividă într-o multitudine de drumuri, tranziţia fiecărei societăţi fiind influenţată de natura conflictului menţionat mai sus. Pentru rezolvarea conflictului, elitele în concurenţă ajung să caute un compromis, în urma căruia sunt instutuite reguli noi, care să asigure un nou status-quo, favorabil pentru ambele părţi. Un exemplu oferit de către Rustow este Revoluţia Glorioasă din 1688, cu limitarea puterii executive, care a oferit puteri Parlamentului ca instituţie deliberativă. Compromisul şi noua stare de lucruri sunt văzute ca rezultat al unei decizii conştiente şi asumate la nivelul conducerii politice. Decizia în favoarea unei guvernări democratice este punctul final al unei negocieri între moderaţii din ambele tabere, care au ajuns să constituie o nouă majoritate şi să marginalizeze extremele din ambele părţi. Apoi, urmează etapa de habituare, în decursul căreia atât elita conducătoare cât şi cetăţenii se acomodează noii stări de fapt. Aceste etape (stadii) au corespuns mai târziu liberalizării, tranziţiei şi consolidării.[14]

Lucrarea „Transitions from Authoritarian Rule”, de P. Schmitter, G. O’Donnell şi L. Whitehead, continuă linia teoretică anterioară. Tranziţia este o stare intermediară între autoritarism şi democraţia consolidată, pe durata căreia se trasează şi se pun în aplicare regulile necesare pentru funcţionarea democraţiei. O tranziţie de succes depinde de înţelegerile între elite (inclusiv liderii autoritari demisionari). Acestea pot fi considerate, datorită importanţei pe care le au pentru viitoare evoluţie, drept pacte fondatoare. Principalul beneficiu al acestora este limitarea incertitudinii din timpul tranziţiei ulterioare, stabilirea unei „foi de parcurs”, a unui set coerent de abordări care să traseze calea şi natura schimbărilor. O conducere competentă este de natură să asigure stabilirea procedurilor democratice de guvernare. Astfel, după cum am mai menţionat, negocierile politice au fost separate de cadrul economic, iar teoreticieni ca Adam Przeworski şi Philip Schmitter au recomandat evitarea combinării tranziţiei politice cu redistribuţia economică.

Inovaţia tranzitologiei este legată de percepţia democratizării ca proces. Evidenţierea unor teorii ale acţiunii politice pune în prim-plan studierea şi analizarea alternativelor şi constrângerilor pe care pe posedă actorii politici în definirea strategiilor de acţiune.

Pe parcursul lucrării vom analiza esenţa pactului stabilit între elite, ca bază a tranziţiei, în cazul Republicii Moldova, evidenţiind factorii care l-au influenţat şi estimând gradul lui de influenţă asupra traseului statului cele doua decenii care au trecut de atunci.

2.  Tranziţia post-comunistă şi cazul particular al statelor post-sovietice

Începând cu 1917 şi terminând cu începutul anilor ’50, un nou sistem politic şi economic, construit pe alte baze decât sistemul tradiţional occidental, cel comunist, şi-a instaurat dominaţia asupra părţii răsăritene a continentului european. Experienţa comunistă începe pe 24-25 octombrie 1917 la St.Petersburg, cu ceea ce s-a numit, în literatura comunistă, „Marea revoluţie socialistă din octombrie”, dar nu a reprezentat, în esenţă, nimic mai mult decât o rebeliune militară. Noii conducători, bolşevicii, recurg la măsuri de naţionalizare a industriei şi proclamă, iniţial, împroprietărirea ţăranilor ruşi cu pământ. Pentru a redresa economia ţării, devastată de cei şapte ani de confruntări militare externe şi interne, comuniştii se văd nevoiţi să recurgă la măsuri economice de tip capitalist: permiterea proprietăţii private, liberalizarea parţială a comerţului (NEP – noua politică economică). Ca rezultat, economia URSS atinge la sfârşitul anilor ’20 parametrii anului 1913.  Ulterior, însă, „noua politică economică” este abandonată şi se trece la implementarea politicii economice comuniste. Mijloacele de producţie industriale sunt trecute în proprietatea statului (acesta fusese proclamat, pe rând, drept „stat al muncitorilor şi ţăranilor”, „al muncitorilor, ţăranilor şi funcţionarilor”), iar pământul este supus procesului de colectivizare, prin impunerea asocierii ţăranilor în cooperative de producţie. Concomitent, avea loc un proces foarte rapid de industrializare (pe care l-am mai menţionat anterior), în scopul eliminării decalajului imens de dezvoltare dintre URSS şi duşmanii ei ideologici, decalaj conştientizat de către noii conducători. În rezultatul „strategiei de dezvoltare forţată”[15], nivelul de trai al populaţiei URSS s-a dublat în doar două decenii, la mijlocul anilor 1960, comparativ cu 1945.[16] Se poate afirma, deci, că dezvoltarea de tip comunist a produs, o anumită perioadă, prosperitate. Problemele cu care s-a confruntat această strategie de dezvoltare au constat în incapacitatea de a surclasa ceea ce Vladimir Pasti numeşte „noua ofensivă economică şi politică a occidentului dezvoltat („globalizarea”), care a condus la o nouă creştere a bunăstării populaţiei din societăţile capitaliste, la restructurarea profundă a societăţii de tip occidental şi, în paralel, la o restructurare la fel de profundă a economiei mondiale.”[17] Efectul social al transformărilor economice produse de procesul de tehnologizare şi informatizare, în lumea occidentală, este transformarea claselor sociale care constituie sursa de legitimare a regimului politic comunist (muncitorii industriali şi ţăranii) într-o minoritate. Regimul s-a trezit în faţa opţiunii de a demara un proces paralel în societăţile socialiste, asumându-şi creşterea numerică a potenţialelor categorii sociale contestatare (intelectualitatea, funcţionarii) sau de a accepta creşterea decalajului de nivel de trai faţă de societăţile occidentale. În acelaşi timp, economia de comandă, centralizată şi dependentă de indicaţiile politice ale Partidului, începe să devină incapabilă de a mai susţine creşterea.[18]

Este important să facem distincţia între „comunism” ca regim politic totalitar rezultat din dominaţia politică a unui singur partid – cel comunist şi „socialism” ca formă de organizare socială şi economică care a rezultat din tranziţia coordonată de acesta. (…) Comunismul este un regim politic, în vreme ce socialismul este o formă de organizare a societăţii.[19]

În urma celui de-al doilea război mondial, modelul comunist de dezvoltare a fost „exportat” în statele Europei Centrale şi de Est. Toate statele est-europene în care URSS şi-a impus controlul politic şi militar au trecut prin tranziţii în urma cărora au instaurat socialismul, cu variaţii locale.

În „Zece ani de tranziţie în Europa de est (1990-2000)”, Ionel Nicu Sava face distincţia între analizele marxiste şi cele nemarxiste asupra societăţii socialiste. În cazul primelor, este adus exemplul lui Charles Bettelheim, care analizează socialismul ca fiind „o specie de capitalism”, evidenţiindu-se două aspecte de realizare a funcţiei economice la nivel redistributiv: formal, mijloacele de producţie şi munca erau considerate colective, în timp ce informal, bunurile şi serviciile erau decolectivizate şi distribuite după criterii politice. Astfel, nomenclatura era, de fapt, adevărata clasă de proprietari a bunurilor şi serviciilor. În urma acestor constatări teoretice, s-au făcut încercări de a propune un model socialist de alternativă În Occident, acesta a fost „socialismul de piaţă”, creat de Oscar Lange. În anii ’70, în Europa de Est s-a constituit reacţia naţională la socialismul sovietic internaţionalist – socialismul real (real socialism).[20] Nici reformele acestuia, venite pe fondul înlocuirii socialismului internaţionalist sovietic cu variantele locale în statele Europei Centrale şi de Est, la începutul anilor 80[21], însă, nu au putut preveni erodarea politică a socialismului, pe fondul adeziunii tot mai pronunţate a cetăţenilor la modelul occidental de dezvoltare, şi deci, emergenţa unei societăţi paralele la nivel informal[22], presiunea căreia de a se manifesta creştea paralel cu adâncirea decalajului de dezvoltare economică şi de nivel de trai între lumea socialistă şi cea capitalistă occidentală. Practic, odată ce socialismul nu se mai dovedea în stare să producă bunăstare în măsura în care aceasta era produsă de capitalism, adeziunea cetăţenilor la proiectul socialist scădea, în primă fază, ulterior având loc delegitimarea autorităţilor politice comuniste.

Cu o perspectivă dferită vin analizele ne-marxiste ale economiei socialiste. În lucrările sale, Economics of Shortage (1980) şi The Socialist System. The political Economy of Communism (1992), Janos Kornai identifică blocajele economiei socialiste: se produce în funcţie de plan (directive politice) nu în funcţie de cerere. Astfel, „se înregistrează în permanenţă un exces de producţie la nivelul producătorului şi un deficit de consum la nivelul consumatorului.”[23]  Socialismul mai este analizat plecând de la putere şi ideologie, care sunt considerate elementele centrale ale sistemului. În rezultatul introducerii socialismului real (elementelor pieţei) la sfârşitul anilor’70, socialismele naţionale îşi sporesc coeziunea internă, însă le scade capacitatea de asociere cu celelalte economii socialiste. În opinia lui Kornai, căderea sistemului socialist a fost provocată de creşterea forţată, al cărei preţ a fost prea mare.  După Marie Lavigne, abandonarea modelului comunist şi demararea tranziţiei au fost acte politice deliberate, decizia schimbării radicale venind din partea clasei politice, care controla şi sistemul.[24]

Ca urmare a constatării decalajului mare de nivel de trai între ţările Europei de Est şi cele ale occidentului dezvoltat, noile conducerile politice au căutat asistenţă din interior şi exterior şi au pus în aplicare, pentru prima dată în secolul XX, o tranziţie spre economia de piaţă care să asigure dezvoltarea în funcţie de democratizare, ultima fiind o condiţie a precedentei.

Modul în care se producea acest proces este explicat de către Vladimir Pasti în volumul „Noul capitalism românesc”. În societăţile post-comuniste care demaraseră procesele de schimbare, „foaia de parcurs” a clasei politice de guvernare, după implementarea căreia tranziţia putea fi considerată încheiată,  a cuprins trei paliere: schimbarea politică, schimbarea economică, şi schimbarea de ordin geostrategic. Fiecare dintre acestea este definit prin anumite măsuri.

Schimbarea politică se referă, pe de o parte, la reforma instituţională, prin care se trece de la instituţii politice ale societăţii şi guvernării proprii regimului comunist la instituţii caracteristice unui regim democratic, iar pe de altă parte, la ceea ce se numeşte exercitarea democraţiei, prin garantarea şi asigurarea de către stat a drepturilor fundamentale ale omului, mai ales a celor politice – exprimare, asociere.

Schimbarea economică este compusă din trei faze, trei etape, şi este definită prin (1) schimbarea tipului de proprietate predominant, de la proprietatea de stat la cea privată, (2) crearea pieţelor pe care să funcţioneze economia de piaţă prin a) reconstrucţie instituţională şi b) renunţarea statului la a interveni în raporturile de schimb, şi 3) funcţionalitatea economiei de piaţă, adică generarea creşterii economice suficient timp pentru ca o scădere să fie considerată o excepţie.[25]

Schimbarea de ordin geostrategic este definită prin trecerea de la adversitatea politică dintre fostul bloc comunist şi blocul ţărilor occidentale dezvoltate, la integrarea politică, economică şi militară a fostelor ţări comuniste în structurile de cooperare şi susţinere reciprocă pe care le dezvoltaseră de-a lungul timpului societăţile occidentale. Aceste schimbări iau forma integrării fostelor state comuniste în NATO şi în Uniunea Europeană.

Vom analiza transpunerea în practică a fiecăruia din aceste paliere în cazul Republicii Moldova, încercând să răspundem întrebării: este tranziţia moldovenească încheiată?

Tranziţia post-comunistă din Europa Centrală şi de Est a fost, spre deosebire de comunismul care i-a precedat, din punct de vedere istoric, considerată o problemă regională, nu globală, şi deci a avut o importanţă secundară, fapt care a influenţat implicarea Occidentului în procesele post-comuniste din aceste state. Astfel, tranziţiei post-comuniste i-a lipsit proiectul capitalismului post-comunist[26], problema fiind lăsată la latitudinea relaţiilor dintre clasa politică occidentală şi cea a societăţilor în tranziţie. Asistenţa financiară şi instituţională acordată Estului a venit prin intermediul Fondului Monetar Internaţional, a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi a OECD.

Problemele cu care s-au confruntat statele din Europa Centrală şi de Est în cadrul realizăriii programului tranziţiei post-comuniste erau legate de lipsa experienţei în acest tip de proces, de inexistenţa unor modele de referinţă şi a unei teorii verificate în practică pentru trecerea de la economia de comandă la economia de piaţă.

Prin complexitatea lor, reformele din Europa Centrală şi de Est depăşesc cadrul economic şi cadrul politic, manifestându-se pe trei paliere: economic, politic şi social. După natura lor, reformele (constituind, în esenţă, politici economice) pot fi grupate în trei domenii:

1. Stabilizarea macroeconomică, obţinută prin politici monetarvalutare, fiscale şi ale veniturilor, care, la rândul lor, sunt supuse unor procese de reformă fundamentale;

2. Liberalizarea micro-economică, care presupune înlăturarea diferitelor restricţii în desfăşurarea activităţii economice, inclusiv clarificarea drepturilor de proprietate, a contextului comercial, formarea şi funcţionarea societăţilor, dar şi eliminarea subvenţiilor, a controlului preţurilor şi valutei, liberalizarea comerţului exterior etc.;

3. Transformări instituţionale fundamentale, începând cu transformarea proprietăţii de stat, dar şi reforma fiscală sau formarea unor instituţii mari ca bursa de valori, instituţiile de intermediere financiară etc.

În cazul tranziţiei post-comuniste, democratizarea prin garantarea libertăţilor fundamentale şi crearea unui spaţiu public care să permită schimbul de idei şi reformarea instituţiilor statului (legislative, executive şi judiciare) funcţionează ca o condiţie a edificării economiei de piaţă. În statele din Europa Centrală şi de Est, trendul pozitiv de dezvoltare economică instaurat după câţiva ani de reforme, s-a bazat în mare măsură pe investiţiile occidentale, aducătoare de capital şi know-how pentru dezvoltare. Diferenţele dintre state au  contribuit la un anumit proces de stratificare, în sensul în care unele state ex-socialiste (cele mai occidentale) au început să fie considerate mai avansate pe calea reformelor, în anii 1990. „Practic, cu cât te deplasezi mai la est pe axa vest-est, intensitatea şi performanţa reformelor scad, inflaţia şi şomajul cresc, iar efectele pozitive ale reformelor încep să dispară.”[27] Explicaţiile acestui fenomen sunt multiple, ţinând şi de apropierea geografică a statelor beneficiare de asistenţa Occidentului de acesta din urmă. O explicaţie ar putea fi viteza şi, mai ales, profunzimea cu care s-au făcut reformele şi s-au instituit mecanisme viabile ale noii ordini de dezvoltare capitalistă. În primul rând, statele ex-socialiste nu porneau, în 1989, din acelaşi punct, chiar dacă puteau avea parametri macroeconomici apropiaţi (cazul României şi Poloniei, PIB per capita constituind în 1989 aproximativ 1600 de dolari în amândouă ţările). Aceeaşi Polonie, dar şi Ungaria, de exemplu, au avut economii mai puţin centralizate (Polonia după 1981 şi Ungaria, după 1968), măsurile fiind o implementare a teoriei „socialismului real”, despre care am vorbit anterior. Datorită scăderii exigenţelor şi cerinţelor planului, s-a ajuns la o mai mare flexibilitate a economiei, „datorată în mare măsură unei circulaţii mai mari a produselor, într-un fel prin piaţă şi a unei autonomii mai largi acordată agenţilor economici.”[28] În Polonia, fermele nu fuseseră niciodată colectivizate. Deosebirile faţă de ţări cu economii puternic centralizate, care nu au deviat de la modelul „socialist clasic”, identic celui sovietic, ca România sau Bulgaria, sunt, deci vizibile.

În cadrul statelor post-socialiste, se evidenţiază grupul fostelor republici sovietice. Istoric, acestea au fost provincii ale Imperiului Rus, anexate,  în secolele XVIII-XIX. În 1989-1991, toate republicile sovietice au trecut printr-un proces de accentuare a revendicărilor naţionaliste, care ţineau de obţinerea unei independenţe mai mari faţă de centru. Relaţiile din cadrul URSS, dintre centru şi periferie (republicile sovietice non-ruse aflându-se chiar la periferia geografică a statului sovietic) erau similare relaţiilor dintre metropolă şi colonie în cazul imperiilor coloniale anterioare. Pe parcursul secolului XX, centrul (Moscova) promovase o politică de colonizare a republicilor din cadrul URSS cu etnici ruşi. Acest proces se accentuează mai ales după ce Iosif Stalin proclamă, în 1945, naţiunea rusă ca fiind „cea mai eminentă naţiune a URSS”, probabil în semn de recunoştinţă pentru sacrificiile depuse în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, după cum era numit Al Doilea Război Mondial în istoriografia sovietică.

Aspectul care diferenţiază republicile ex-sovietice de cele din Europa Centrală şi de Est este cel legat de edificarea statalităţii proprii. Spre deosebire de ţările din Europa Centrală şi de Est, fostele republici sovietice aveau tradiţii de statalitate mult mai slabe, cu unele excepţii. Astfel, în cadrul „grupului celor 15” sovietic, cele trei ţări baltice (Estonia, Letonia şi Lituania) fuseseră independente în perioada interbelică, de aici şi specificitatea lor în ceea ce priveşte evoluţia de după disoluţia URSS. O statalitate lituaniană nu mai trebuia inventată, mergându-se pe restaurarea statutului de până în iunie 1940. O statalitate ucraineană, sau moldoveană, însă, avea nevoie de mitologii fondatoare şi de legitimitate, de aici natura demersului elitelor politice din aceste state, despre care vom vorbi în continuare.

La fel ca în cazul statelor eliberate de sub dominaţia colonială occidentală în secolul XX, tendinţa din republicile sovietice a fost, după 1985, de a se da preferinţă suveranizării în detrimentul democratizării. Aceasta din urmă era impusă de la centru, propunerile de perestroika şi glasnost venind din partea conducerii centrale a PCUS şi a statului sovietic. Elitele locale (din republici), însă, confruntate cu perspectiva slăbirii controlului central, şi-au creat revendicării proprii, care ţineau de obţinerea unui control mai mare asupra resurselor locale şi asupra mecanismelor de redistribuire a bunurilor. Astfel, restructurarea a fost întâmpinată, în unele republici, de către elitele locale, cu cereri de suveranizare.

Statele din Europa Centrală şi de Est se „naţionalizaseră”, în marea lor majoritate, în secolele XIX-XX şi fuseseră ţări independente în perioada interbelică. Astfel, tranziţia post-comunistă, în aceste state, pornea de la anumite premise, care erau diferite în cazul republicilor Uniunii Sovietice, din care făcea parte şi Republica Moldova. Aceste premise, în cazul statelor din Europa Centrală şi de Est erau: existenţa unui stat naţional propriu, cu suveranitate stabilă şi nedisputată asupra propriului teritoriu, un grad de omogenitate etnică relativ înalt, (cazurile Poloniei, Cehiei, Ungariei, chiar şi României), existenţa, deci, a unei comunităţi politice cetăţeneşti solide. Pe aceste baze, demersul tranziţiei post-comuniste s-a putut concentra, după 1989, pe democratizarea societăţilor în cauză, pe garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi edificarea societăţii democratice. Ceea ce a făcut diferenţa între acest grup de state şi grupul fostelor republici sovietice a fost problema naţională. Pentru a înţelege natura acestei deosebiri, trebuie să amintim aici anumite aspecte din politica naţională a conducerii URSS pe parcursul secolului XX, şi modul în care aceasta a influenţat situaţia statelor proclamate în 1991. Unul dintre primele decrete ale Congresului al II-lea al sovietelor anunţa, în octombrie 1917, „dreptul autentic la autodeterminare al tuturor naţiunilor care populează Rusia”. De asemenea, unul dintre primele decrete ale guvernului bolşevic a fost „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia”. Prin acest document se garantau etniilor de pe teritoriul fostului Imperiu Rus, „dreptul la libera autodeterminare, până la secesiune şi crearea statului independent”. De asemenea, se prevedea dezvoltarea liberă a minorităţilor naţionale şi a grupurilor etnice care populau teritoriul Rusiei. Motivele guvernului condus de Lenin pentru o asemenea permisivitate ţineau, însă, de alte necesităţi decât de cea de a rezolva situaţia de discriminare etnică din perioada Imperiului Rus: „bolşevicii erau preocupaţi mai mult de considerente tactice: de tendinţa de a câştiga sprijinul popoarelor neruse şi de a simplifica desfăşurarea procesului revoluţionar”[29] Motivul acordării drepturilor naţionale a fost, în optica lui Lenin şi a colegilor săi, funcţia unificatoare a acestor cedări, adică readucerea sub autoritatea bolşevică a părţilor din fostul imperiu care riscau să ajungă sub influenţă „capitalistă”. După câteva luni de consolidare a noii puteri de la Petrograd, şi în special după dizolvarea, în ianuarie 1918 a Adunării Constituante, a devenit clar că bolşevicii erau hotărâţi să menţină prin forţa armelor naţionalităţile fostului imperiu ţarist în componenţa statului rus bolşevic. Astfel, deşi Consiliul Comisarilor Poporului (CCP) acceptase proclamarea independenţei Finlandei şi Poloniei, el a acţionat prin forţă militară pentru a dizolva corpurile legislative ucrainene şi bieloruse şi pentru a anexa la Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (proclamată prin adoptarea unei constituţii, la 10 iulie 1918) statele independente Ucraina (ianuarie 1919), Bielorusia (februarie 1919), Azerbaidjan şi Armenia ( în aprilie şi decembrie 1920), Georgia, în martie 1921.[30] În toate aceste republici, se instaurează regimuri bolşevice subordonate Moscovei (proclamată, între timp, capitală a RSFSR), principiul autodeterminării naţionale, proclamat anterior chiar de către bolşevici, fiind încălcat. După ce, în decembrie 1921, reprezentanţi ai republicilor ocupate au fost admişi în corpul legislativ al RSFSR, decretele emise de guvernul rus (Comitetul Executiv Central) au devenit obligatorii şi pe teritoriul celorlalte cinci republici, ceea ce nu însemna altceva decât suprimarea completă a autonomiei lor. În prealabil (1920-1921) autorităţile RSFSR semnaseră deja tratate bilaterale cu fiecare dintre republici, prin care cele mai importante instituţii de stat erau unificate sau în guvernele locale erau admişi reprezentanţi ai Rusiei, cu vot decisiv. În concluzie, autodeterminarea naţională nu a fost respectată, perpetuându-se subordonarea naţionalităţilor neruse în faţa autorităţilor centrale. În 1922, nu mai rămânea decât să se dea o expresie constituţională sistemului. În domeniul tratării statutului republicilor sovietice în relaţie cu RSFSR, s-au purtat discuţii aprinse pe tot parcursul anului 1922, într-un final fiind adoptate propunerile lui Lenin, de egalare formală în drepturi a republicilor (inclusiv RSFSR) şi de intrare a Federaţiei Ruse într-o federaţie extinsă a republicilor sovietice, sub denumirea „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”, Moscova urmând să devină capitala a două entităţi: Federaţia Rusă şi cea Sovietică. Procesul de edificare al noului stat federativ sovietic a fost, astfel, unul bazat în primul rând pe intenţiile guvernului bolşevic (comunist) de la Moscova de a-şi subordona teritoriile fostului Imperiu Rus. În vederea realizării acestor obiective, noile autorităţi ruse au acţionat din raţiuni ideologice, neglijând şi marginalizând atât existenţa frustrărilor naţionale la nivelul etniilor din fostul spaţiu imperial rus, cât şi expresiile politice ale acestor frustrări, în speţă, guvernele naţionale ale viitoarelor republici sovietice. Factorul ideologic a prevalat, astfel, asupra factorului naţional în noul sistem politic edificat de Moscova, acesta din urmă fiind perceput şi tratat ca un instrument al Partidului Comunist în vederea realizării obiectivului instaurării dictaturii proletariatului. Acest fapt nu putea rămâne, desigur, fără consecinţe.

Egalarea formală în drepturi a republicilor neruse din cadrul URSS cu republica rusă s-a făcut la insistenţa lui Lenin, care era preocupat de păstrarea naţionalităţilor în cadrul proiectului federaţiei comuniste. Însă, spre sfârşitul anului 1922, chiar dacă formal se adoptase formarea URSS în formula lui Lenin (prevăzându-se dreptul de secesiune pentru republici) ascensiunea rapidă la putere a lui Stalin (acesta propusese anterior un alt proiect, acesta prevedea autonomizarea regiunilor cu populaţie nerusă în cadrul unei singure entităţi statale) a făcut ca, de facto, relaţiile naţionale din URSS să rămână, pe toată durata aflării la putere a lui Stalin, marcate de o superioritate a naţiunii, culturii şi limbii ruse în raport cu celelalte. Chiar dacă în anii 20-30 au fost luate măsuri de „indigenizare”, adică de introducere în aparatul de stat din republicile unionale a unor reprezentanţi ai naţionalităţilor, chiar dacă mulţi dintre oficialii sovietici de rang înalt, inclusiv Stalin, nu erau ruşi, imediat după 1945 un decret proclamă naţiunea rusă drept „cea mai eminentă din URSS”, aceasta fiind, de fapt, o expresie documentară a realităţii instaurate în ultimele decenii. Neadmiterea realizării revendicărilor de ordin naţional al republicilor sovietice (în fază iniţială, când acestea îşi mai păstrau conduceri predominant autohtone) era argumentată prin necesitatea păstrării omogenităţii aparatului de conducere al statului. După moartea lui Stalin, în 1953, se ia decizia revenirii la politica naţională a lui Lenin din anii 20, L.Beria cerând, într-o notă informativă către prezidiul CC al PCUS „să se pună capăt preponderenţei ruşilor în cadrul conducerilor din republicile neruse.” [31] În consecinţă, se adoptă măsuri de sporire a ponderii autohtonilor în cadrul structurilor locale de stat şi de partid, funcţionarii urmau să cunoască limba locală. De asemenea, este sporit controlul local asupra economie. În 1950, de exemplu, republicile controlau, în medie, o treime din întreprinderi, iar în 1956, 55%.[32] Însă politica naţională a acestei perioade stabilea drept obligatorie cunoaşterea şi utilizarea limbii ruse pentru toţi cetăţenii URSS (aceasta devenea mediul de modernizare sovietică[33], în schimb etnicii ruşi din republicile neruse nu erau obligaţi să cunoască limbile naţionale locale. Autorităţile încep lupta împotriva „tendinţelor naţionaliste” din unele republici, la conducerea acestora fiind înaintaţi lideri pro-ruşi. Un proiect de constituţie din timpul lui Hruşciov garanta republicilor unionale dreptul de a avea unităţi militare proprii, integritatea teritorială, dreptul la libera secesiune, dar şi propria cetăţenie. În urma înlăturării lui Hruşciov de la putere, în 1964, acest proiect nu a mai fost pus în practică, dar multe dintre prevederile sale sunt, practic, identice cu revendicările naţionale de la sfârşitul anilor 80.

Congresul deputaţilor poporului din 1989, în plin avânt al perestroika şi glasnost, a devenit, din acest punct de vedere, o tribună a revendicărilor naţionale. Republicile unionale au cerut încetarea relaţiilor de subordonare faţă de centru, respectarea prevederilor constituţionale cu privire la drepturile şi împuternicirile republicilor unionale, suveranitatea naţională, proclamarea şi funcţionarea limbilor naţionale ca limbi de stat în republicile unionale. Odată cu democratizarea şi stimularea libertăţii de expresie[34] problema naţională, considerată rezolvată anterior, revine cu o nouă forţă. La închiderea lucrărilor Congresului, două au fost punctele asupra cărora conveniseră majoritatea deputaţilor: 1. Păstrarea URSS ca stat multinaţional în cadrul căruia trebuia să se asigure dezvoltarea liberă a fiecărui popor; 2. Umplerea federaţiei sovietice cu un conţinut real, asigurarea suveranităţii republicilor unionale şi a unei autonomii largi celor autonome, drepturi egale pentru fiecare cetăţean, indiferent de apartenenţa etnică.[35]

În anii următori, toate republicile sovietice neruse au evoluat spre obţinerea unui grad mai mare de autonomie internă, culminând cu declaraţiile de suveranitate din 1990. Este de notat aici că republicle baltice Estonia, Letonia şi Lituania, state independente între 1918-1940, au fost primele care şi-au declarat suveranitatea, încă din 1989, iar în 1990 Lituania şi Letonia îşi proclamaseră deja independenţa. Acest fapt ne oferă o perspectivă asupra gradului de control exercitat de către centru (Moscova) asupra periferiilor naţionale ale Uniunii Sovietice. De la ţările baltice (cele mai instituţionalizate, ca şi entităţi naţionale autonome, având experienţa independenţei între 1918-1940), până la republicile central-asiatice (cele mai puţin dezvoltate, din punctul de vedere al creării unor state naţionale proprii), creşte gradul de control exercitat de către Moscova asupra conducerilor republicilor în cauză. Vom discuta acest aspect şi în cazul Republicii Moldova, considerându-l de primă importanţă în cadrul analizării tranziţiei.

Factorul naţional, consecinţa problemei naţionale sovietice, individualizează statele independente ieşite din componenţa URSS în cadrul ţărilor post-comuniste. De aici, şi problemele de natură mai amplă cu care s-au confruntat fiecare dintre clasele politice ale noilor state post-sovietice. În faţa acestora s-a pus, în primul rând, problema definirii şi consolidării propriilor state naţionale, concomitent cu democratizarea politică şi liberalizarea economică. Necesitatea afirmării şi realizării obiectivului independenţei naţionale în fiecare dintre fostele republici sovietice a coincis, istoric, cu procesul de ieşire a statelor din Europa Centrală şi de Est de sub influenţa sovietică, cu disoluţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, şi cu demararea tranziţiei acestora spre edificarea unei societăţi capitaliste de tip occidental, integrată atât economic cât şi geostrategic în lumea occidentală. În interiorul majorităţii acestora, opţiunea occidentală a devenit certă imediat după căderea comunismului, în prima jumătate a anilor 90 toate proclamând obiectivul integrării în structurile politice, economice şi strategice occientale şi acţionând deja în direcţia integrării. Acest lucru nu se poate spune şi despre republicile post-sovietice, cu excepţia grupului separat al statelor baltice. Statele post-sovietice au demarat şi ele procese de tranziţie, dar acestea aveau ca prim obiectiv realizarea unui stat naţional funcţional prin asigurarea controlului elitelor locale asupra puterii politice şi a economiei, obţinerea unei independenţe reale faţă de Moscova (care îşi păstra, prin diverse mijloace economice şi militare, influenţa). Edificarea economiei de piaţă a fost un obiectiv paralel, însă el a fost prejudiciat de insuficienta pătrundere a capitalului exterior, din cauza instabilităţii politice, a conflictelor militare cu substrat etnopolitic. Cu alte cuvinte, dacă în faţa clasei politice din statele Europei Centrale şi de Est se punea problema acţiunilor în direcţia rezolvării unei probleme ideologice (debarasarea de comunism şi revenirea la statu-quo-ante), politicienii din republicile naţionale ale ex-URSS aveau de realizat o tranziţie pe două paliere: ideologic şi naţional, sau naţional şi ideologic.

Astfel, majoritatea republicilor post-sovietice se apropie, în evoluţia lor post-1991 până astăzi, de modelul statelor post-coloniale proclamate în anii 1960, prezentând deosebiri faţă de modelul statelor din Europa Centrală şi de Est. Tranziţia post-sovietică presupune eforturi mai mari decât cea post-comunistă clasică, având o durată mai mare, adesea din cauze exterioare. Chiar dacă modelele de tranziţie post-comunistă care prevăd instaurarea instituţiilor democratice, a libertăţilor fundamentale şi construcţia economiei de piaţă se pot aplica şi în cazul tranziţiei post-sovietice (au şi fost aplicate), gradul de eşec al acesteia din urmă este mai mare, din cauza factorilor care derivă din problema naţională, speculată politic atât din interiorul societăţii în cauză, cât şi din exteriorul acesteia, de regulă de la Moscova: un stat slab, incapabil de a-şi controla întregul teritoriu, cu instituţii ineficiente, a cărui legitimitate nu este întotdeauna bine stabilită, prezenţa pe teritoriul naţional a unor forţe militare străine, utilizarea puterii politice drept paravan pentru afaceri ilegale, relaţiile sociale paternaliste care influenţează sfera economică, insuficienţa statului de drept din cauza justiţiei ineficiente şi controlate politic sau graţie relaţiilor sociale de tip paternalist menţionate anterior, toate acestea obstrucţionează procesul de tranziţie şi inhibă, astfel, dezvoltarea.

În analiza cazului particular, post-sovietic, al tranziţiei post-comuniste o importanţă foarte mare o are, deci, factorul geo-strategic. Aducem în discuţie doi factori care asigură perpetuarea influenţei geo-strategice în aşa-numita vecinătate apropiată: 1. Influenţa economică a fostului centru unional, Moscova, asupra fostelor sale colonii, actualmente state independente; 2. Influenţa minorităţilor etnice ruse şi vorbitoare de limbă rusă în conturarea deciziilor şi politicilor statului independent respectiv. În cazul ultimului aspect, trebuie să luăm în calcul şi expresia politică a rezistenţei minorităţilor loiale Moscovei la politicile de edificare a statului naţiunii titulare: republicile separatiste nerecunoscute.

Capitolul II. Republica Moldova şi demersul ei de tranziţie post-comunistă.

Introducere. Cele trei tranziţii premergătoare tranziţiei post-comuniste.

De la jumătatea estică a Moldovei medievale şi moderne la provincia, apoi gubernia rusească Basarabia, apoi trecând în provincia românească Basarabia, fiind ulterior ocupată de URSS şi fiindu-i adăugată partea vestică a unei formaţiuni statale numită Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (proces numit în epocă „reunificarea poporului sovietic moldovenesc”), detaşându-i-se în acelaşi timp teritorii vaste din sud şi din nord, astfel apărând pe hartă ceea ce s-a numit „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”, una dintre cele 15 republici din componenţa URSS, care, ulterior, şi-a schimbat denumirea în Republica Moldova şi şi-a proclamat independenţa. Este parcursul teritoriului dintre Prut şi Nistru în 198 de ani – 1812-2010. Mai importantă decât soarta teritoriului este destinul oamenilor care îl populează. Numărul populaţiei a oscilat de la 482.630 de locuitori la recensământul din 1817, instrumentat de către autorităţile ruse[36], la 1.935.412 în 1897 (sub aceleaşi autorităţi)[37] şi 3.200.000 în momentul ocupării sale de către URSS, în iunie 1940. În 123 de ani, populaţia creşte, deci, de şapte ori, înregistrându-se şi o sporire corespunzătoare a densităţii medii, de la 10,8 la aproximativ 70 de locuitori pe kilometru pătrat. Aceste cifre ne oferă o anumită perspectivă asupra schimbărilor care au avut loc în acest teritoriu pe parcursul anilor.

Vom vorbi în continuare despre schimbarea continuă din Moldova, punând-o în legătură cu natura şi caracteristicile regimurilor politice şi influenţele acestora asupra dezvoltării societăţii.

În primul rând, o scurtă oprire asupra dualităţii Moldova/Basarabia, care persistă şi astăzi atunci când se vorbeşte despre teritoriul cuprins între râurile Prut şi Nistru. Până la 1812, el a fost parte a Ţării Moldovei, fondată în 1359. Prima menţionare documentară a stăpânirii de către centrul de autoritate politică de la Baia a teritoriului din stânga Prutului este oferită printr-un document al domnului Moldovei Roman I, prin 1390, în care acesta îşi declară posesiunea asupra teritoriului Moldovei „de la munte şi până la Marea cea mare…”, fiind vorba despre teritoriul din sudul interfluviului pruto-nistrean, dar, fără îndoială, şi de alte zone din viitoarea „Basarabie”. Este certă apartenenţa celei mai mari părţi a acestui teritoriu la Moldova în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Sudul extrem al interfluviului, cu ieşirea la Dunăre şi o parte din litoralul Mării Negre se afla, însă, în posesiunea domnilor Munteniei din dinastia Basarab. De aceea, teritoriul respectiv capătă denumirea Basarabia, pe care o regăsim în „Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir. Aceasta o caracterizează drept „odinioară cea de-a treia parte de frunte a Moldovei”[38], celelalte două fiind Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Divizată geografic de către Cantemir în patru părţi: Bugeac, Akerman[39], Chilia şi Ismail[40], ea fusese ocupată de către turci înainte de „închinarea” Moldovei, adică intrarea ei în sistemul de suzeranitate al Imperiului Otoman şi transformată într-o parte nemijlocită a imperiului.

În anul 1806 începe un nou război între Imperiul Rus şi cel Otoman. Purtat pe teritoriul principatului Moldovei, el are ca efect imediat dispariţia graniţei dintre partea centrală şi nordică a interfluviului pruto-nistrean (ţinând de principatul Moldovei) şi sudul acestuia, adică Basarabia administrată de otomani. În mai 1812, tratativele de pace de la Bucureşti atribuie întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru Imperiului Rus. Autorităţile ruse imprimă o identitate distinctă acestui teritoriu (pe care nu o avusese, în integralitatea sa, anterior) prin extinderea numelui „Basarabia” pentru întregul inferfluviu, în 1813.[41] În acest an începe să existe Basarabia atât în percepţia rusă, cât şi în cea românească. Persistenţa numelui Moldova, însă este dată de faptul că locuitorii românofoni ai Basarabiei au continuat să se numească „moldoveni” după anexarea rusă, teritoriul fiind numit, respectiv, tot „Moldova”. De aceea, când în 1917, pe fondul disoluţiei Imperiului Rus a fost creat un stat pe acest teritoriu, el s-a numit Republica Democratică Moldovenească, termenul Basarabia fiind pus între paranteze.[42]

În 1812, deci, se crează o entitate politică nouă pe harta Europei de Sud-Est, numită „provincia Basarabia” şi inclusă în componenţa Imperiului Rus. Din punct de vedere politico-administrativ, aceasta a evoluat de la un statut de autonomie extinsă, respectându-se legile anterioare, în vigoare şi pe teritoriul Moldovei din dreapta Prutului, şi  în 1812-1813, până la gubernie (guvernorat) a Imperiului Rus în 1874. Acest traseu a cunoscut mai multe faze. Prima este autonomia efectivă în perioada 1812-1828, caracterizată prin predominarea nobilimii locale în administraţie, păstrarea dreptului moldovenesc, non-imixtiunea guvernatorului rus în distribuirea internă, el păstrându-şi doar funcţiile de conducere a instituţiilor care erau dominate de localnici. Două documente definesc politica autorităţilor ruse faţă de Basarabia în această perioadă: „Regulamentul administrării provizorii a Basarabiei” (1812) şi „Aşezământul obrazovaniei[43] oblastiei[44] Basarabia”. Semnificativ este faptul că acest al doilea document menţionează cuvântul „provincie”, ceea ce indica asupra noului statut al teritoriului: unul de trecere de la calitatea de teritoriu ocupat la calitatea de gubernie, adică de simplă regiune a Rusiei. După 1818 se menţine administraţia locală în forma moştenită de la principatul Moldovei (isprăvniciile), însă activitatea ispravnicilor era monitorizată de reprezentanţi speciali în teritoriu ai guvernatorului general, funcţie care după moartea lui Scarlat Sturza, în 1813 va fi comasată cu cea de comandant militar şi nu va mai fi ocupată niciodată de un reprezentant al nobilimii autohtone. Se instituie de asemenea un Consiliu Suprem, format din 11 membri, şase fiind aleşi de către nobilimea autohtonă, iar cinci (rezidentul, guvernatorul civil, viceguvernatorul, preşedinţii judecătoriilor civilă şi penală) fiind numiţi. Tot din 1818 se introduce dreptul penal rusesc, legile moldoveneşti fiind rezervate pentru cauzele civile. Totodată, limba rusă începe să fie folosită tot mai mult în administraţie. În 1828, printr-un nou regulament, Basarabia îşi pierde autonomia internă, iar instituţiile moldoveneşti sunt înlocuite integral cu cele ruseşti. Limba administraţiei a fost, începând cu 1828, doar rusa. Se adoptă decizia de a integra Basarabia în Rusia.[45] Cursul integrării politice în imperiu a continuat până în 1873, atunci când a fost desfiinţat Consiliul Suprem, fiind astfel anulat formal principiul de reprezentare majoritară a nobilimii locale în organul suprem administrativ. Deloc întâmplător, momentul se apropie în plan temporal de reforma administrativă din Imperiul Rus (1864) şi uniformizarea administraţiei pan-imperiale prin instituţia zemstvelor şi dumelor orăşeneşti. Aceste instituţii au fost implementate şi în Basarabia începând cu 1870.

Avem, astfel, în faţă prima tranziţie a teritoriului dintre Prut şi Nistru. „Basarabia Consiliului Suprem” îşi pierde autonomia efectivă în 1828, iar pe cea formală, în 1870-1873, transformându-se în acest an în „Basarabia zemstvelor”. Din toată perioada de 106 ani cât s-a aflat în componenţa Rusiei imperiale, provincia a trecut printr-o tranziţie de 61 de ani, timp necesar pentru a fi „absorbită” politic, rezistenţa factorului local la schimbările economice şi sociale instrumentate de autorităţile de ocupaţie scăzând gradual, în tot acest timp, până când au atins nivelul minim, în anii 70 ai secolului XIX.

Obiectivul urmărit de către autorităţile ruse era atragerea în cadrul relaţiilor de putere din statul rus a nobilimii locale. Acesta a fost pus în practică prin includerea boierilor moldoveni[46] în tagma nobilimii ereditare ruseşti, oferirea perspectivei serviciului în administraţia de stat rusă, care îi scutea de impozite. De asemenea, administraţia ţaristă a oferit privilegii şi altor categorii de populaţie (mazilii, ruptaşii), şi chiar ţăranilor, prin scutirea iniţială de impozite pe un termen de 3 ani, şi de serviciu militar, pe 5 ani.

Sub aspect social, avem de a face cu o tranziţie paralelă cu cea politică. Instrumentul acesteia au fost colonizările intense, în scopul declarat de autorităţi al valorificării terenurilor. În urma acestui proces, balanţa etnică a provinciei a oscilat de la o relativă omogenitate a românilor (86% din populaţia regiunii, conform statisticilor anului 1817) la o situaţie eterogenă, multietnică: 47,6% pentru români[47], 19,7% ucraineni, 11,7% evrei, 8% ruşi, 5,33% bulgari[48]. În partea de sud a provinciei mai erau prezenţi şi colonişti germani. Nu toţi ucrainenii şi ruşii stabiliţi în Basarabia în decurs de un secol aveau statutul de colonişti, însă de acesta au beneficiat găgăuzii, evreii, germanii. Pentru a stimula colonizările, autorităţile ofereau potenţialilor colonişti privilegii (scutiri de taxe şi de serviciu militar). Schimbarea atât de radicală a componenţei etnice a regiunii a creat premisele emergenţei clivajului etnic în secolele XIX şi XX. Coloniştii au fost, în societatea basarabeană a secolului XIX, beneficiarii tranziţiei instrumentate de către autorităţile ţariste, graţie privilegiilor de care se bucurau, în timp ce ţăranii autohtoni moldoveni, majoritatea populaţiei, nici nu au fost incluşi în tranziţie, procesul oprindu-se la nobilimea basarabeană. Aceasta a fost, în mare parte, absorbită în cadrul celei ruseşti, inclusiv prin rusificare auto-impusă în vederea obţinerii accesului la mecanismele de redistribuire economică, iar celelalte categorii sociale autohtone pierzându-şi poziţiile în raport cu coloniştii şi închizându-se într-o „societate paralelă”, ruralizată, în care îşi utilizau limba şi tradiţiile proprii, aproape exclusiv în formă orală. Inexistenţa şcolilor laice cu predare în limba română şi, mai important, a politicilor de stat în domeniul educaţiei care ar fi constrâns populaţia rurală românească să se integreze în procesul de studii dă, în 1897 un indice al alfabetizării de doar 6%[49] pentru populaţia românească de ambele sexe (încă majoritară), în timp ce la alte etnii el era de câteva ori mai mare. Oraşul devine, în această perioadă, un centru de modernizare şi dezvoltare, însă faptul predominării alogenilor în cadrul populaţiei urbane a constituit un factor de îndepărtare a populaţiei româneşti de oraş, perceput ca străin, şi, implicit, de modernizare, fapt care a contribuit la accentuarea subdezvoltării zonei rurale, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, odată cu demararea industrializării în Imperiul Rus. Procesul de distanţare a tranziţiei spre modernitate pe cele două maluri ale Prutului este sintetizat în cuvintele lui Onisifor Ghibu: „Până cătră anii 40 ai secolului trecut (XIX), desvoltarea elementului românec din cele două părţi ale vechei Moldove din dreapta şi din stânga Prutului a mers în general într-un oarecare paralelism. Dar încetul cu încetul acest paralelism începe a dispărea şi, de-o parte şi de alta a popularului râu viaţa începe să se desfăşoare în forme tot mai deosebite. Principatul Moldovei ajunge, graţie unui întreg complex de împrejurări, într-o altă constelaţie de viaţă politică şi economică.” [50]Moldova din dreapta Prutului se integrează împreună cu Muntenia în statul român, au loc procese rapide de modernizare, occidentalizare, se dezvoltă o elită culturală naţională, limba română este şi ea în evoluţie, până la forma ei literară de astăzi. Inexistenţa clivajului etnic în forma lui basarabeană face ca oraşele să devină spaţii de modernizare pentru români, accesul altor etnii fiind chiar limitat,[51] ceea ce nu se poate spune despre Basarabia. Aici, nivelul arhiscăzut de educaţie a populaţiei rurale româneşti a creat ceea ce Iulian Fruntaşu numeşte intractibilitate social-politică şi culturală – „incapacitatea cronică a indivizilor de a-şi asuma identităţile necesare pentru demararea şi finalizarea proiectelor de edificare a naţiunii, statului-naţiune, clasei muncitoare, burgheziei şi altor loialităţi sociale, fără de care însuşirea modernităţii (sau cel puţin gestionarea industrializării) nu este posibilă.  Intractibilitatea, în acest fel, este asigurarea atemporalităţii şi ieşirea din istorie.”[52] În acelaşi timp, vom spune că peste intractibilitate s-a „aşternut” criza identitară. Aceasta din urmă se poate explica, istoric, prin următoarele considerente: existenţa posibilităţii de a anexa măcar cealaltă jumătate a Moldovei, dacă nu şi Muntenia, a determinat autorităţile de la Petersburg să nu se preocupe în mod conştient de asimilarea etnopolitică a noii provincii ocupate[53], ci de gestionarea politico-militară a Principatelor.[54] Astfel, timp de câteva decenii hotarul de la Prut a fost uşor penetrabil, fapt care a permis „circulaţia nestingherită a indivizilor, ideilor, mărfurilor, faptul în cauză contribuind la perpetuarea spaţiului etnolingvistic panromânesc. Rezultatul neintenţionat al politicii externe ţariste a fost, în acest fel, menţinerea continuităţii legăturilor etnice între Basarabia şi România prin crearea unui hotar „penetrabil”. Paradoxal, dar anume aceste evenimente au contribuit la crearea unui statu-quo, când basarabenii moldoveni nu au fost în stare să-şi dezvolte „propriul” naţionalism moldovenesc, nici să-l absoarbă independent şi integral pe cel românesc, dilema în cauză reapărând, ca o fantomă, în istoria ulterioară a Basarabiei.”[55] Multiplele schimbări, redefiniri şi procese contradictorii din cadrul politicii naţionale sovietice din secolul XX au accentuat criza identitară pe parcursul aflării Basarabiei în componenţa URSS.

Conceptele de intractibilitate şi criză identitară vor fi utilizat pentru a explica insuficienţa gradului de mobilizare politică a etniei majoritare şi natura comportamentului elitei pe care aceasta a generat-o, pe parcursul secolului XX, ceea ce influenţează direct situaţia tranziţiei post-sovietice şi post-comuniste a Republicii Moldova.

În 1917 situaţia se schimbă radical în ceea ce reprezenta, de 44 de ani, gubernia rusească Basarabia. Pe fondul transformărilor politice radicale care aveau loc, începând cu luna februarie, în Imperiul Rus şi a primului război mondial, care dura de trei ani şi în care Basarabiei i se rezervase rolul de spate al frontului românesc, demarează în provincie procese de agregare socială şi politică similare cu cele care se întâmplau în celelalte părţi ale imperiului. Aceste procese se desfăşurau după două criterii: cel etnonaţional şi cel social. Mobilizarea socială în vederea satisfacerii revendicărilor naţionale şi a celor sociale (drepturi şi instituţii care să protejeze aceste drepturi, atât pentru etnii, cât şi pentru clase sociale) creşte necontenit din anul 1905, anul primei revoluţii ruse, când conducerea centrală de la Petersburg, confruntată cu eventualitatea unui război civil, decide să permită exercitarea anumitor drepturi şi permite înfiinţarea partidelor politice. În cazul Basarabiei, se accentuează agregarea etnonaţională şi socială a moldovenilor, în marea lor majoritate ţărani, în jurul unor revendicări de factură etnoculturală (educaţie în limba moldovenească[56], aplicarea limbii moldoveneşti în administraţie) şi socială (rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea ţăranilor cu pământ. În perioada 1905-1917, grupuri de intelectuali moldoveni promovează emanciparea naţională prin editarea unor reviste („Basarabia”, „Moldovanul”) în limba română (în grafie chirilică, apoi latină) şi pe cea socială, declarându-şi rolul de a reprezenta un grup etnic şi social: ţăranii moldoveni, din perspectivă ideologică narodnicistă şi social-democrată. Imediat după căderea monarhiei, în februarie, procesele de agregare social-politică în jurul elitei emergente în 1905-1917 se accentuează, pretenţiile teritoriale ale Ucrainei autonome asupra Basarabiei constituind un factor de accentuare a organizării politice. În octombrie 1917, un alt grup intră în ecuaţie: cel al soldaţilor moldoveni din cadrul armatei ruse în proces de dezagregare. Aceştia se organizează în unităţi militare după criteriul etnic şi formează Comitetul Militar Central Moldovenesc, care organizează un Congres Ostăşesc în 20-27 octombrie. Se ia decizia organizării unui organism suprem politic al Basarabiei, numit ulterior „Sfatul Ţării”. Unităţile militare moldoveneşti au acţionat ca susţinători ai intelectualilor naţionalişti (Pantelimon Halippa, Ion Inculeţ, Pantelimon Erhan) în procesul de autonomizare politică a Basarabiei. În acelaşi timp, reprezentanţii minorităţilor etnice s-au opus tendinţelor de autonomizare, deşi au participat ulterior la procesul politic, având deputaţi în Sfatul Ţării. Misiunea acestuia din urmă, drept corp legislativ nerezultat din alegeri, şi deci cu o reprezentativitate discutabilă, era să convoace Adunarea Constituantă aleasă în baza votului universal, sa instaureze ordinea afectată de război şi revoluţie, şi să soluţioneze problema agrară printr-o redistribuire echitabilă a proprietăţii funciare.[57]

Edificiul politic descris mai sus a fost construit pe „nisipuri mişcătoare”, dacă putem spune aşa, în sensul în care eforturile de agregare social-politică au fost apanajul unor elite care beneficiau de un nivel de educaţie şi percepţie a realităţilor sociale infinit mai mare decât cel al maselor pe care pretindeau că le reprezintă, de aceea agenda reprezentanţilor nu ţinea neapărat cont de doleanţele reprezentaţilor, care, dat fiind analfabetismul şi concentrarea lor aproape în exclusivitate în zona rurală premodernă, arhaică, nu puteau fi incluşi în procesul politic. Autonomizarea nu a reprezentat obiectivul politic al unei mişcări naţionaliste coerente, care să acţioneze programatic pe parcursul unei perioade lungi de timp, ci s-a datorat în cea mai mare măsură situaţiei de moment favorabile, proclamarea autonomiei venind printr-un „efect al contaminării”, influenţată de contextul general în care evoluau lucrurile în întreaga Rusie.[58] Situaţia se va repeta, cu puţine deosebiri, peste 74 de ani, în 1991, în cazul dezintegrării Uniunii Sovietice. Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească autonomă la 2 decembrie 1917, iar incapacitatea autorităţilor de a face faţă haosului provocat de unităţile militare ruse în retragere, şi preluarea totală a puterii politice de către bolşevici, la Petersburg, prin dizolvarea Constituantei, au reclamat găsirea unei soluţii de salvare a situaţiei pentru o elită care oscilase în formarea politicilor ei între factorul naţional şi cel social de clasă. Radicalizarea şi maximalizarea ultimului prin accederea la putere a bolşevicilor a înclinat decisiv balanţa în favoarea factorului naţional. Astfel are loc apropierea de România, în ianuarie 1918 trupele române ajung la Chişinău. Ascensiunea ideii panromâneşti a statului naţional unitar avusese loc în cazul basarabenilor şi datorită socializării pe frontul românesc a militarilor moldoveni din Basarabia cu cei din Vechiul Regat şi, mai ales, Transilvania, unde (1) naţionalismul românesc şi (2) coerenţa acţiunilor, dată de nivelul net superior al educaţiei  nu se puteau compara cu deruta identitară basarabeană. Contactul cu regăţenii şi transilvănenii a fost unul dintre factorii foarte importanţi pentru realizarea unirii cu statul român, prin votul Sfatului Ţării, din 27 martie 1918.

Proiectul politic în care Basarabia a fost integrată după 1918 viza construcţia statului-naţiune român, în plan etnonaţional, şi a democraţiei liberale în plan politic. În acest sens, ca parte a statului român, teritoriul dintre Prut şi Nistru a trecut prin reformele din 1919-1923: alegeri în baza sufragiului universal, reforma agrară care crea o clasă a micilor proprietari de pământ în detrimentul marii proprietăţi agricole, care şi-a pierdut sursa puterii economice şi prin urmare, mare parte din puterea politică şi influenţa asupra formării politicilor statului. Prin adoptarea noii constituţii, în 1923, Basarabia a fost inclusă în sistemul politico-administrativ al statului român. Atât revendicările etnonaţionale, cât şi cele sociale ale elitei moldoveneşti conducătoare a Basarabiei în 1917-1918 au fost soluţionate. Numărul şcolilor primare a sporit de la 1804 în 1918, la 2628 de şcoli primare cu predare în mare majoritate în limba română. În consecinţă, gradul de alfabetizare al întregii populaţii (moldoveni plus minorităţi) a sporit în 1930 în comparaţie cu 1897 de două ori, de la 12,5% la sate şi respectiv 32,8% la oraş, până la 26,4% la sate şi 53,4% la oraşe. În total, în regiune, acest indice a sporit de la 19,4% în 1897 până la 38,2%, în condiţiile unui spor de populaţie de 46,7% comparativ cu 1897.[59] Obiectivul autorităţilor române era culturalizarea ţăranilor basarabeni şi includerea acestora, prin educaţie, în cadrul naţiunii române. Consolidarea sentimentului de apartenenţă a populaţiei românofone la naţiunea română s-a făcut prin antrenarea instrumentarului tipic tuturor statelor naţionale – simbolistica naţională, utilizarea efectului de coeziune pe care îl creează biserica.

Un rol important în procesul de modernizare a Basarabiei l-a avut dezvoltarea infrastructurii şi transformarea aspectului oraşelor, prin pavarea străzilor, construcţia de noi căi ferate şi conexiuni cu principalele oraşe româneşti, drumuri, poduri, aeroporturi (două la număr, la Chişinău şi Cahul), sporirea posturilor de telefonie, post de radio la Chişinău. Frecvenţa circulaţiei feroviare a crescut de patru-cinci ori din 1918 până în 1940 (inclusiv vagoane de marfă, penru comercializarea producţiei agricole) iar schimburile economice au căpătat un caracter mult mai dinamic, şi pronunţat comercial, faţă de perioada ţaristă. În plan social, aceste schimbări au generat procese de transformare a ţăranilor moldoveni-basarabeni în cetăţeni români, prin creşterea gradului de socializare între aceştia şi românii din celelalte părţi ale ţării, dar şi prin achiziţionarea culturii române prin intermediul şcolii, ceea ce le creează acestora conştiinţă naţională. Aceasta este a doua tranziţie prin care trece societatea dintre Prut şi Nistru. Economic, ea se manifestă prin dezvoltare accentuată a infrastructurii şi agriculturii, prin dinamizarea schimburilor economice, iar social, prin transformarea moldovenilor cu conştiinţă rudimentară etnorurală, consecinţă a izolării şi subdezvoltării, în români cu conştiinţa apartenenţei la statul-naţiune. Ea se deosebeşte de prima prin includerea în procesele de tranziţie a unei categorii sociale până atunci ignorată de către autorităţile ţariste – ţărănimea. Din această cauză, însă, această tranziţie a fost prea complexă ca să poată fi finalizată în doar 22 de ani, pe parcursul unei singure generaţii. Deşi demarat în forţă, proiectul naţional nu a fost de natură să rezolve definitiv problema deficitului de naţionalitate al basarabenilor românofoni. Totodată, modernizarea Basarabiei nu a fost suficient de rapidă pentru a înlătura decalajul mare dintre această regiune şi Vechiul Regat, cu atât mai mult Transilvania. Valoarea producţiei industriale pe regiuni era în 1926 de 20331 milioane de lei în Vechiul Regat, de 19133 milioane de lei în Banat şi Transilvania, de 3246 milioane de lei în Bucovina şi 896 milioane de lei în Basarabia.[60] Aceste cifre situează cota Basarabiei în producţia industrială a României la 2%, în condiţiile în care populaţia provinciei reprezenta aproximativ 15% din cea a ţării. Basarabia a rămas pe toată durata aflării în componenţa României, cea mai subdezvoltată regiune, din toate punctele de vedere.

A doua tranziţie basarabeană a fost întreruptă brusc de ocupaţia sovietică, la 28 iunie 1940. După retragerea autorităţilor române, la 2 august 1940 se proclamă Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Ca să înţelegem natura transformărilor politice, sociale şi economice care au avut loc pe teritoriul acesteia ca parte a URSS, trebuie să luăm în calcul existenţa, pe malul stâng al Nistrului, a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, în perioada 1924-1940. Această formaţiune statală, cu statut autonom în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, a fost creată după o iniţiativă a unui grup de comunişti emigraţi din Basarabia şi România. Într-un memoriu, acest grup cere autorităţilor centrale de la Moscova şi celor ucrainene de la Kiev crearea unei republici sovietice socialiste moldoveneşti.[61] Memoriul specifica în mod explicit scopurile creării potenţialei republici: „Republica Moldovenească va avea acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl are Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Carelă faţă de Finlanda. Ea va focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi va crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei.”[62] Scopul declarat ulterior era cel de reunificare într-un singur stat sovietic a moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului. Formarea unor teritorii, regiuni şi chiar republici autonome pentru etnii locale făcea parte din politica sovietică a naţionalităţilor, reprezentând „principiul autodeterminării naţionale” în viziune sovietică. Cu toate acestea, iniţiativa formării RASSM nu a venit din partea populaţiei moldoveneşti locale, ci din partea unui grup de persoane din afara comunităţii etnice respective. Din 1924 până în 1940, în RASSM s-a pus în practică proiectul constituirii naţiunii sovietice moldoveneşti, a unei culturi şi literaturi moldoveneşti diferite de cea română şi opuse acestora. Politicile de nation-building din anii 1920-1930, aplicate de către autorităţile sovietice pe malul stâng al Nistrului, implicau, în scopul „forjării” naţiunii moldoveneşti, construcţia unei limbi distincte faţă de română, pe baza graiului moldovenesc rural, arhaic, utilizând calchieri din limba rusă pentru cuvintele care nu intrau în vocabularul rudimentar al românei populare, şi termeni ruseşti nemodificaţi pentru noţiunile abstracte şi ştiinţifice. Subiectul lingvistic era tratat ideologic, limba română literară fiind considerată „franţuzită” şi „burgheză”, poporul moldovenesc proletar având nevoie de o alta.[63] Pe plan economic, s-a realizat colectivizarea agriculturii, la sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30, şi o industrializare intensă, în special în domeniul industriei alimentare. Aceste politici urmau să fie “exportate” şi în Basarabia.

Instrumentele autorităţilor sovietice pentru a realiza tranziţia Basarabiei de la statutul de provincie românească la cea de republică sovietică au fost variate şi s-au transpus pe mai multe planuri. Legile URSS (temporar, ale republicii ucrainene) sunt aplicate în teritoriul Basarabiei, se constituie aproape imediat soviete săteşti şi rationale, după model sovietic. Al doilea instrument utilizat de către autorităţi au fost represaliile la adresa foştilor funcţionari în administraţia românească. Peste o mie dintre aceştia sunt arestaţi şi executaţi în primele zile ale ocupaţiei. Ulterior, avem ceea ce intelectualitatea moldovenească a numit la sfârşitul anilor 80, amputarea teritorială a Basarabiei. Pe lângă Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, care intrau în componenţa Ucrainei sovietice, acestei republici sovietice i s-a acordat nordul judeţului Hotin (extremitatea nordică a provinciei) şi cea mai mare parte a judeţelor Cetatea Albă şi Ismail (partea sudică, ceea ce Dimitrie Cantemir descria în sec. XVIII drept “Basarabia”) din cadrul Basarabiei. În plus, jumătatea estică a RASSM a rămas, la fel, în componenţa Ucrainei. Această “jonglare” a sovieticilor cu teritoriile ocupate prin constrângere a lipsit viitoarea republică sovietică moldovenească de o mare parte din potenţialul agricol şi piscicol, şi, mai important, de accesul la Dunăre şi la litoralul Mării Negre. Motivul invocat al deciziei a fost predominarea etnică a ucrainenilor în teritoriile respective, fapt contrazis de statisticile recensământului românesc din 1930. Motivul real, însă, ţinea de limitarea potenţialului economic şi geostrategic al viitoarei republici, pentru a putea fi ţinută sub control mai uşor, şi, mai important decât atât, de asigurarea controlului ucrainean, perceput drept mai sigur pentru autorităţile centrale, asupra regiunii strategice a gurilor Dunării. Alt instrument iniţial al realizării politicii sovietice în Basarabia îl constituie deportarea persoanelor indezirabile în Siberia. Având loc în perioada 1940-1941, 1944-1949 şi în 1951-1952, deportările au afectat un număr de câteva sute de mii de locuitori ai Basarabiei. Principalele categorii sociale supuse deportatărilor au fost colaboratorii cu administraţia românească, mica burghezie de la oraşe, intelectualitatea şi aşa-numiţii “kulaki” sau “chiaburi” – ţăranii înstăriţi. Este dificil de estimat numărul total al deportaţilor, istoricii dând cifre contradictorii. Se ştie, însă, că doar în zilele 6-9 iulie 1949, în timpul aşa-numitei operaţiuni “Iug” (“Sud”) au fost trimişi în Siberia peste 35.000 (11.342 familii) de ţărani înstăriţi. Un alt mijloc aplicat de către autorităţi a fost rechiziţionarea forţată a grânelor, în perioada de după război (1945-1950). Pe cât de premeditată şi de bine planificată a fost acţiunea, şi dacă ea a avut într-adevăr ca scop primar înfometarea populaţiei, este destul de greu de spus, însă este cert că, dublată de condiţiile meteorologice nefavorabile (seceta), cauzele unei recolte foarte proaste, acţiunea în cauză a luat vieţile a între 150.000-200.000 de oameni, majoritatea din zona rurală. Deportările şi foametea au avut drept consecinţe slăbirea rezistenţei ţăranilor la procesul de colectivizare, care s-a desfăşurat fără probleme mai ales după 1947.

Astfel, în primii 10-15 ani ai puterii sovietice în Basarabia, devenită, după cum am mai spus, “Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”, autorităţile sovietice au instrumentat o tranziţie violentă caracterizată prin pierderi de sute de mii de vieţi, de la societatea aflată în curs de integrare în cadrul României, la o societate sovietică, cu instituţiile, normele şi relaţiile sociale tipice pentru Uniunea Sovietică. Violenţa acestui proces a fost explicată prin necesitatea integrării rapide a noului teritoriu în cadrul URSS, înfrângerea rezistenţei în mare parte pasive a locuitorilor provinciei la politicile comuniste de naţionalizare şi colectivizare. Metodele aplicate în Basarabia nu au fost unice, ele caracterizând politica generală a autorităţilor sovietice faţă de teritoriile ocupate sau care manifestau opoziţie faţă de centru (Ucraina 1932-33, Lituania, Letonia, Estonia 1940-1950).

Pierderile umane din anii 1940-1950 ca urmare a acţiunilor sovieticilor au fost dublate şi de retragerea unui mare număr de basarabeni, în mare parte intelectuali, dar şi ţărani, în România, după 1944. O parte dintre ei au fost trimişi înapoi de către autorităţile române în curs de comunizare şi au ajuns în Siberia, dar majoritatea au rămas în dreapta Prutului. Astfel, din punct de vedere social, putem spune că Basarabia a pierdut în perioada 1940-1952 tocmai

pătura educată în timpul aflării în cadrul României, mari şi mici proprietari de pământ şi mijloace industriale de producţie. Astfel, din punctul de vedere al capacităţii de agregare socială şi mobilizare în jurul unor proiecte politice sau de altă natură, societatea basarabeană a făcut un salt înapoi până la nivelul secolului XIX, pierzându-şi în mare măsură elitele. Beneficiarii celei de-a doua tranziţii şi a dezvoltării din timpul României Mari, încă în curs de stabilizare a ponderii lor sociale şi politice (trecuseră doar 17 ani de la reforma agrară), au fost în mare parte scoşi din joc prin expropriere, exilare şi/sau exterminare fizică. După “dezgheţul hruşciovist” din 1956, cazurile în care deportaţii întorşi în RSSM îşi găseau casele transformate în depozite, şcoli, cluburi, sedii ale “selsovietelor”[64] sau pur şi simplu ocupate de alţi locatari erau foarte frecvente.

Are loc un proces de redistribuire a bunurilor rechiziţionate de la foştii beneficiari ai tranziţiei româneşti către noii beneficiari – colaboratorii cu puterea sovietică. Aceştia erau în majoritatea lor, tot ţărani localnici, cu un nivel de prosperitate mult mai scăzut decât al celor deportaţi în Siberia, instalaţi rapid după finalizarea ocupaţiei militare în funcţiile locale de conducere, fiind recompensaţi printr-un sistem de spoliere a bunurilor existente, sistem gestionat de către autorităţile sovietice. Ulterior, puterea sovietică i-a folosit drept agenţi de implementare a politicilor de colectivizare, şi pentru mobilizarea populaţiei în diferite scopuri, ori de câte ori era nevoie.

La sfârşitul anului 1950, în republica preponderant rurală a Moldovei sovietice colectivizarea luase sfârşit. Intractibilitatea ţăranilor moldoveni fusese învinsă prin metode violente, care asiguraseră o eficienţă maximă a tranziţiei, şi un termen foarte scurt în care aceasta a fost realizată. Ceea ce autorităţile ţariste nici nu încercaseră să facă iar autorităţile româneşti nu reuşiseră în 22 de ani să finalizeze, adică integrarea ţăranilor moldoveni aflaţi în afara oricăror proiecte politice, economice sau identitare cu substrat ideologic, autorităţile sovietice au reuşit, formal, prin intermediul forţei, în doar un deceniu. Ţăranii moldoveni deveniseră de-acum kolhoznici moldoveni sovietici. Pentru câteva decenii înainte, acest statut avea să se consolideze, noile generaţii neperpetuând, probabil din cauza fricii, memoria lipsirii lor de sursa funciară a bunăstării. Cu toate acestea, ei nu s-au transformat niciodată în cetăţenii sovietici doriţi de regim.

După finalizarea tranziţiei spre comunismul sovietic, putem vorbi despre începerea unei perioade de dezvoltare. Aceasta a durat aproape patru decenii, şi s-a manifestat prin modernizarea societăţii moldoveneşti după modelul sovietic. În primul rând, este vorba despre  sporirea industrializării, deschiderea de noi uzine, fabrici, dezvoltarea ramurilor industriei alimentare, constructoare de maşini, a industriei energetice. Totodată,  s-a dezvoltat fără precedent infrastructura şi căile de comunicaţie. Dacă în 1930, populaţia urbană a Basarabiei se ridica la 13%, iar cea a RASSM la 14%, în 1989 aceasta constituia 47% pentru RSSM.[65] În anii 50-60, satele din RSSM au fost electrificate. Progresele în economie şi industrializare erau, în acelaşi timp, utilizate ideologic pentru a justifica şi legitima totalitarismul comunist sovietic. Astfel, în mentalul colectiv al populaţiei, pentru decenii înainte, modernizarea este asociată cu Uniunea Sovietică. Generarea prosperităţii este văzută, de asemenea, ca şi efect al stabilităţii şi dezvoltării sovietice. Preţurile fixe, multiplele beneficii sociale (de exemplu, posibilitatea unui învăţător de la ţară de a obţine în concediu sejururi gratuite la mare) au contrastat dur cu perioada de tranziţie post-comunistă, generatoare de declin al nivelului de trai, a anilor 1990. Asta a accentuat tendinţele nostalgice din perioada post-sovietică a Moldovei într-o măsură mult mai mare decât în cazul perioadei post-comuniste a României, de exemplu, care ieşise în 1990 dintr-o perioadă accentuată de declin al nivelului de trai. Anii 80 pentru România şi Moldova au însemnat perioade diametral opuse, sub aspectul nivelului de trai al populaţiei, şi efectul acestuia asupra atitudinilor şi tendinţelor din timpul tranziţiei post-comuniste.

Din punctul de vedere cultural şi al politicii naţionale, RSSM a trecut, consecutiv, prin faza de predominare a limbii şi culturii ruse, în perioada de tranziţie şi consolidare a administraţiei sovietice, apoi sistemul a devenit, în mod formal, mai lax, la sfârşitul anilor’ 50 – începutul anilor ’60 (în această perioadă implementându-se şi aici, după exemplul altor republici, ocuparea funcţiei de prim-secretar al partidului comunist de către un reprezentant al etniei autohtone, iar cea de secretar II de către un etnic rus). Sfârşitul anilor ’60 au marcat accentuarea luptei împotriva “naţionalismului moldovenesc”, noua generaţie de intelectuali moldoveni, născuţi în anii 40 (prima generaţie născută în Moldova Sovietică) fiind principalii vizaţi. Aceştia erau suspectaţi de legături cu România, înregistrându-se cazuri de exmatriculări de la facultate pentru citirea de cărţi şi luarea de notiţe în grafie latină. Necesitatea de cadre calificate pentru asigurarea procesului de industrializare accelerată[66] a condus la imigrarea în republică a câtorva sute de mii de locuitori ai altor republici, în principal slavi (ruşi şi ucraineni), care erau trataţi preferenţial de către autorităţi. O mare parte dintre cei veniţi s-au aşezat pe malul stâng al Nistrului, în fosta RASSM şi viitoarea Transnistrie, acolo unde erau concentrate principalele investiţii sovietice în industrializare. În consecinţă, cele două regiuni ale Moldovei s-au dezvoltat diferit, în fostul teritoriu al României de pe malul drept al Nistrului industrializarea având loc mai lent. Noul proces de colonizare a accentuat clivajul etnic din RSSM. Categoriile privilegiate ale societăţii erau compuse din minoritari. De asemenea, după cum am menţionat anterior, limba rusă devine, este proclamată, începând cu anii ’50, mediu de modernizare sovietică. Cu alte cuvinte, adeziunea la proiectul modernizării sovietice şi obţinerea beneficiilor corespunzătoare, odată cu avansarea pe scara socială, era condiţionată atât în RSSM cât şi în alte republici, de achiziţionarea şi utilizarea preponderentă a limbii şi culturii ruse. Astfel, are loc un proces de rusificare a nomenclaturii de partid originare din rândul moldovenilor. Reprezentantul tipic al acesteia, Ivan Bodiul, prim-secretar al PC al RSSM din 1961 până în 1980, nu cunoştea limba română. Desigur, asemenea cazuri erau rare, însă, inclusiv prin intermediul căsătoriilor mixte, prezenţa limbii ruse în Moldova se fortifica în mod continuu. Pentru ţăranii moldoveni, avansarea copiilor lor pe scara socială era realizabilă prin şcolarizarea acestora în limba rusă, de aceea, pe tot parcursul perioadei sovietice, numărul şcolilor cu predare în limba rusă a crescut peste nivelul cotei ruşilor în populaţia republicii, iar cel al şcolilor cu predare în limba moldovenească (româna scrisă cu alfabet chirilic) a rămas mai mic decât ponderea moldovenilor, mai ales în oraşe. Cu toate acestea, numărul etnicilor români care locuiau la oraşe, în 1989, era mai mare decât oricând, urmare a industrializării şi urbanizării, care favorizase migraţia internă în direcţia oraşului. În 1970, numărul etnicilor români angajaţi în mnci intelectuale atinsese 10,6%, şi el a continuat să crească în următorii douăzeci de ani. Intrarea în scenă a unei pături de moldoveni instruiţi, practicanţi de profesii liberale, mutaţi la oraş cu doar o generaţie în urmă şi încă păstrând legături foarte puternice cu zona rurală a creat premise pentru formularea revendicărilor naţionale la sfârşitul anilor 80, atât de ordin cultural, cât şi de ordin social.

Obiectivul de a anihila naţionalismul, diferenţele dintre etnii pentru crearea unui „popor sovietic” prin contopirea naţionalităţilor, i-a făcut pe conducătorii URSS să caute să câştige loialitatea populaţiilor neruse de la periferii prin crearea pentru acestea a unor instituţii-surogat, existenţa cărora ar fi corespuns principiului proclamat de regim, al dezvoltării naţionale a fiecărui popor din componenţa Uniunii. Astfel, republicile sovietice, inclusiv RSS Moldovenească, aveau toate caracteristicile unui stat naţional, inclusiv minister de externe. Nu aveau, însă, independenţă reală. Existenţa acestor instituţii a condus, în perspectivă, la un rezultat contrar celui pe care îl aştepta leadership-ul de la Moscova – naţionalităţile şi-au sporit coeziunea internă şi şi-au utilizat această coeziune

În 1989, componenţa etnică a populaţiei RSSM era, inclusiv partea stângă a Nistrului, următoarea: 64,5% moldoveni, 13,8% ucraineni, 13% ruşi, 3,5% găgăuzi, 1,9% bulgari.

Deşi perioada sovietică adusese populaţiei republicii un nivel de prosperitate comparativ mai mare în raport cu perioadele istorice precedente, statisticile unionale ofereau, în 1989, date care demonstrau că speranţa de viaţă în RSSM este cea mai scăzută din partea europeană a URSS, fiind mai mică doar în Kirghizia.

Observăm că, din 1812 până în 1989, de la începutul primei perioade de tranziţie până la sfârşitul perioadei de dezvoltare sovietică, Basarabia rămâne o regiune de periferie, atât în cadrul Imperiului Rus, cât şi în cazul României şi Uniunii RSS. Acest statut al teritoriului dintre Prut şi Nistru i-a influenţat direct traseul de după disoluţia URSS. Nici modernizarea sovietică, nici cea anterioară, românească, întreruptă violent, nu au fost de natură să rezolve problema decalajului de dezvoltare dintre Basarabia/Moldova şi alte regiuni ale României/URSS. Astfel, Republica Moldova a moştenit când şi-a declarat independenţa două secole de subdezvoltare, un statut de periferie agrară. Expresia romanţată „Moldova este livada Uniunii Sovietice” sau asemănarea de ordin poetic a RSSM cu un strugure pe „harta Uniunii” au fost de natură să consolideze în mentalul colectiv acest statut al republicii. Industria s-a dezvoltat, dar aceasta a fost concentrată în proporţie de 60% în zona transnistreană a republicii, iar în partea basarabeană majoritatea întreprinderilor corespundeau profilului agricol al regiunii. Industria mecanică, electrotehnică şi constructoare de maşini era integrată în sistemul industrial al URSS, de aceea odată cu destrămarea uniunii şi ruperea legăturilor economice, multe întreprinderi au stagnat, atât din cauza incapacităţii asigurării procesului de producţie, cât şi din cauza pierderii pieţelor de desfacere.

1. „Naţionalizare” şi suveranizare – De la revendicări naţionale la o nouă configuraţie a elitelor

Societatea civilă moldovenească, la sfârşitul anilor 80, a formulat revendicări legate de susţinerea procesului de democratizare prin perestroika şi glasnost şi obţinerea unui statut mai bun pentru limba română (numită încă „moldovenească”), a cărei folosire în viaţa publică, în ciuda sporirii fără precedent a populaţiei moldoveneşti de la oraşe, nu corespundea dorinţelor moldovenilor reprezentanţi ai intelighenţiei. Iniţierea nemulţumirilor de către reprezentanţii intelectualităţii de limbă română a marcat fizionomia confruntării civile moldoveneşti din 1987-1989. De exemplu, se consideră şi astăzi că startul militantismului explicit, la nivel de campanie socială, pentru revenirea scrisului moldovenesc la alfabetul latin a fost dat de eseul „Veşmântul fiinţei noastre”, de Valentin Mândâcanu, unul dintre lingviştii cei mai cunoscuţi din republică. Publicat în revista „Nistru”, în anul 1988, acest text este construit în jurul afirmării identităţii limbii moldoveneşti cu cea română, şi a fundamentării filologice, într-un ton de polemică ştiinţifică, mai curând decât de revendicare politică, a revenirii la alfabetul latin. Primul episod notabil de confruntare între autorităţile comuniste şi reprezentanţii societăţii civile a avut loc atunci când, după moartea preşedintelui Uniunii Scriitorilor din Moldova, Pavel Boţu, în februarie 1987, reprezentanţii Uniunii Scriitorilor au solicitat alegerea unei noi conduceri, demersul lor a fost respins de către Comitetul Central al PCM. După multe tensiuni, conducerea USM şi-a atins, în cele din urmă, obiectivul. Asta a oferit scriitorilor pro-reformişti controlul asupra câtorva surse de informare în masă, de exemplu, Nicolae Dabija este numit redactor-şef al săptămânalului Uniunii Scriitorilor „Literatura şi Arta”. Această publicaţie va susţine, în următorii ani, mişcarea reformistă şi naţională din Republica Moldova. Ziarele controlate de reformişti încep să publice materiale în care atrăgeau atenţia opiniei publice asupra nivelului scăzut de viaţă, asupra situaţiei dificile din agricultură şi industrie, asupra deficienţelor sistemului administrativ prea birocratizat şi abuzurilor membrilor de partid. Odată cu începutul exprimării libere a opiniilor, marea parte a nemulţumirilor faţă de sistemul sovietic a venit din partea moldovenilor, chiar dacă mişcarea a început, iniţial, cu cererea de reforme politice şi economice, şi a căpătat mai apoi o tentă naţionalistă. La mijlocul anului 1988, tendinţele reformiste s-au coagulat într-o formaţiune denumită „Mişcarea democratică în susţinerea restructurării”. Aproape de la începutul activităţii acesteia, ea a fost marginalizată de către oficialii din Partidul Comunist, deşi grupări similare activau legal în alte părţi ale Uniunii Sovietice. Conducerea Partidului Comunist Moldovenesc a fost, mai mult timp, foarte conservatoare şi anti-reformistă în comparaţie cu alte partide republicane, motiv pentru care între conducerea centrală reformistă a PCUS şi oficialii de partid din Chişinău, în special Simion Grossu, prim-secretar PCM, a izbucnit un conflict.

Concomitent cu revendicările pro-democraţie ale Mişcării Democratice, un alt grup, „Cenaclul Alexe Mateevici”, condus de către Anatol Şalaru, formula cereri de tip cultural-naţional, dar şi social, cum ar fi revenirea la alfabetul latin, statutul de limbă oficială pentru limba moldovenească, încetarea a ceea ce activiştii numeau „tratament preferenţial pentru ruşi şi rusofoni”, includerea mai activă în viaţa socială şi politică a moldovenilor. Mobilizarea moldovenilor în jurul unor revendicări naţionale a fost mai intensă decât în jurul obiectivelor de democratizare, ceea ce denotă o preocupare mai acută pentru acest tip de probleme. La sfârşitu anului 1988, Mişcarea Democratică preia şi susţine revendicările Cenaclului, ceea ce îi oferă aproape instantaneu un grad mai înalt de adeziune populară. Acest fapt îi face pe liderii de partid să-şi schimbe perspectiva, trecând de la politica de confruntare[67], la cea de compromis. Astfel, în decembrie 1988 au loc câteva conferinţe cu participarea reprezentanţilor Uniunii Scriitorilor, a Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, şi conducerea Mişcării Democratice. În rezultatul lor, poziţia partidului faţă de problema statutului limbii române se schimbă, acesta adoptând un ton conciliator şi permiţând formularea publică a revendicărilor cu privire la alfabetul latin şi conferirea statutului de limbă de stat pentru „limba moldovenească”, prin rezoluţiile Comisiei Interdepartamentale pentru Studiul Istoriei şi Problemelor de Dezvoltare ale Limbii Moldoveneşti. Aceasta din urmă era o comisie de cercetare formată de către Guvernul republicii cu câteva luni mai devreme ca să găsească o soluţie la chestiunile statutului limbii. După cum putem observa, aceste conferinţe nu au pus în discuţie probleme de democratizare, de schimbare a esenţei regimului politic comunist, ci doar legate de chestiuni naţionale. Nu este exclus ca în urma negocierilor dintre oamenii lui Grossu şi reprezentanţii forţelor democratice, condiţia pentru recunoaşterea revendicărilor naţionale să fi fost renunţarea la cele de schimbare a regimului politic. Ca rezultat, mişcările populare din Moldova anilor 1989-1991 nu au conţinut decât pe planurile doi-trei revendicări politice de înlocuire a regimului comunist cu unul democratic, prioritatea fiind dată problemei naţionale. Majoritatea conducătorilor mişcării pro-democratizare şi naţionalizare erau, la rândul lor, membri de partid, deci nu erau oponenţi ai regimului, ci disidenţi în cadrul regimului, susţinători ai poziţiei lui Gorbaciov în contradicţie cu cea a comuniştilor locali. Subiectul deficitului de democratizare ca urmare a focusării atenţiei, în momentele de maximă importanţă, pe problemele naţionale şi etno-identitare va reveni ca o fantomă pe tot parcursul tranziţiei post-comuniste a Republicii Moldova.

Foarte concludent în sensul primului armistiţiu dintre autorităţile comuniste şi liderii democrato-naţionali, este faptul că formarea Frontului Popular din Moldova, condus de lideri ai Mişcării Democratice, pe 20 mai 1989, a fost sancţionată de către autorităţi. În lucrarea sa „Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală”, Charles King ilustrează procesul emergenţei unei noi elite de partid, la sfârşitul anilor 80, formată preponderent din etnici români născuţi pe malul drept al Nistrului, în Basarabia. Principalii reprezentanţi ai acesteia sunt Mircea Snegur, din 1985 secretar al Comitetului Central responsabil pe agricultură, Andrei Sangheli, din 1986 prim-vicepreşedinte al consiliului de miniştri al RSSM şi preşedinte al comitetului agroindustrial de stat, Nicolae Ţîu, din 1986 prim-secretar al comitetului de partid al oraşului Chişinău. În foarte puţin timp, aceşti oameni, şi alţi moldoveni cu vederi moderate din PC al RSSM, vor ajunge la concluzia că mişcarea „neoficială”de protest poate fi utilizată drept vehicul de presiune asupra vechilor lideri, mai radicali, ai partidului şi poate aduce, în perspectivă, preluarea puterii. Ei înşişi moldoveni proveniţi din zonele rurale, păstrând, în virtutea acestui fapt, relaţii strânse cu masele de moldoveni, se deosebeau mult de reprezentanţii vechii generaţii şi de apropiaţii secretarului general Grossu, în majoritatea lor vorbitori de rusă şi proveniţi din zonele urbane. Reforma lingvistică putea fi considerată un sprijin al restructurării iniţiate de Gorbaciov. În condiţiile în care secretarul general Grossu, mai conservator, îşi atrăsese deja multiple critici din partea Moscovei, şi relaţiile lui cu centrul nu erau deloc bune, la Chişinău se conştientiza potenţialul folosirii problemei lingvistice în lupta intrapartinică pentru putere. De aceea, atunci când manifestaţiile au devenit, prin numărul mare de oameni pe care-l adunau în centrul Chişinăului, de neignorat, ele au fost acceptate de către noua elită politică moldovenească, care s-a arătat receptivă la cererile reprezentanţilor mişcării naţionale.

Frontul Popular nu era caracteristic doar pentru republica moldovenească, el fiind prezent şi în alte republici sovietice, în principal în cele trei republici baltice. Deloc întâmplător şi foarte important pentru cunoaşterea esenţei Frontului, a modului formaţiunii de a înainta problemele pe agenda publică, a fost faptul că primul congres, de constituire, al FPM s-a ţinut chiar în sediul Uniunii Scriitorilor din Moldova, mulţi dintre liderii marcanţi ai acestuia fiind în acelaşi timp membri ai USM. La primul miting autorizat al FPM, pe 11 iunie 1989, au participat lideri ai partidului, care i-au lăudat pe organizatori pentru păstrarea liniştii şi temperarea discursului, faţă de manifestaţiile anterioare ale Mişcării Democratice şi Cenaclului.[68]

Un moment foarte important pentru fortificarea mişcării democratice şi naţionale au fost alegerile pentru Congresul Deputaţilor Poporului al Uniunii Sovietice[69], din primăvara lui 1989. Acestea au propulsat în funcţiile de „deputaţi ai poporului” câţiva membri marcanţi ai Mişcării Democratice – Ion Constantin Ciobanu, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă.[70] Când prima sesiune a Congresului Deputaţilor Poporului şi-a început lucrările, Ion Hadârcă era deja preşedinte al Frontului Popular din Moldova. Asta le-a oferit liderilor mişcării naţionale o tribună de manifestare şi de prezentare a doleanţelor lor în faţa instanţelor statului sovietic. Astfel, pe parcursul anului 1989, mişcarea începută în 1988 s-a instituţionalizat şi a căpătat forţă. „La Front, uşile erau deschise tuturor”, avea să scrie în 1996 Nicolae Dabija, redactorul-şef al revistei „Literatura şi arta”, descriind prin aceste cuvinte esenţa Frontului Popular de formaţiune-umbrelă pentru mai multe mişcări politice pro-reformiste şi naţionale. Într-adevăr, la început, când democratizarea mai era prioritară naţionalizării, Frontul reuşise să atragă reprezentanţi ai mai multor grupuri etnice din republică. Reprezentanţi ai găgăuzilor şi bulgarilor fuseseră prezenţi la congresul de constituire a Frontului, la 20 mai 1989.

Cu toate acestea, în urma accentuării revendicărilor cu privire la recunoaşterea unităţii de limbă moldo-română, proclamarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat şi trecerea la grafie latină, în primăvara şi vara anului 1989, în rândul minoritarilor s-a activizat un „naţionalism reactiv”[71], concretizat prin mişcarea „Edinstvo” (Unitate), şi mişcarea găgăuzilor „Gagauz halkî” (Poporul găgăuz). Principala revendicare a rusofonilor din „Edinstvo” era ca şi limba rusă, în calitate de limbă oficială a URSS să fie declarată limbă de stat. Atunci când un ziar de partid din Tiraspol a publicat, în luna august 1989, proiectul de lege cu privire la limba de stat, demonstrând astfel că statutul respectiv urma să fie conferit doar limbii moldoveneşti, în Tiraspol, Tighina, Bălţi şi Chişinău (toate având peste o sută de mii de locuitori) s-au declanşat greve ale colectivelor de muncă din fabrici şi uzine, în majoritatea lor rusofoni, împotriva „naţionalismului” moldovenilor.[72] Fiind declanşate cu suportul cadrelor locale de partid, cuvântările rostite la aceste manifestaţii veneau în contrast cu mesajele pro-democraţie şi pro-reformă, chiar dacă eclipsate tot mai mult de problema lingvistică, venite din cealaltă tabără, ele atrăgând atenţia ascultătorilor asupra necesităţii de a salva Uniunea Sovietică de la distrugere şi de a păstra „solidaritatea muncitorească”.

În pofida declanşării grevelor şi ostilizării atmosferei în societate, Sovietul Suprem adoptă, la 31 august 1989, legea cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul republicii, garantând unei singure limbi, cea română (moldovenească) statutul de limbă de stat. Limbii ruse i se conferea funcţia de „limbă de comunicare interetnică”, lucru cu care reprezentanţii Mişcării Democratice şi, apoi, ai FPM nu fuseseră de acord până în acel moment. În replică, sovietele locale orăşeneşti din Tiraspol şi Tighina au adoptat hotărâri ilegale de boicotare a legilor respective

Către sfârşitul anului 1989, RSSM devenise teatrul unor confruntări etno-naţionale fără precedent. Luarea cu asalt, la 10 noiembrie, de către manifestanţii înrăiţi a sediului Ministerului Afacerilor Interne, soldată cu sute de răniţi, a determinat Moscova să-l înlocuiască pe Simion Grossu cu Petru Lucinschi, basarabean, pe atunci secretar secund al Partidului Comunist din Tadjikistan. Această mişcare a fost primită foarte bine de reformiştii din partid, dar şi de către reprezentanţii FPM. În următoarele câteva luni, acoliţii lui Grossu au fost înlăturate din Biroul Politic şi celelalte organe de conducere ale partidului. Au avut loc discuţii între conducerea partidului şi principalele forţe aflate în confruntare, Frontul Popular şi „Edinstvo”. S-a adoptat o nouă lege electorală care a permis primele alegeri pluraliste în Sovietul Suprem al republicii. Înaintea primei sesiuni a noului Soviet Suprem, PCM a organizat o masă rotundă cu participarea tuturor mişcărilor politice din republică. Ca rezultat, pe 1 martie 1990, o plenară a PCM a schimbat direcţia politică a partidului, acesta angajându-se în procesul de democratizare.[73] În februarie-martie 1990 au avut loc alegerile parlamentare. Deşi, formal, reprezentanţii PCM obţinuseră 87% din mandate, în realitate, 101 dintre cei 367 de deputaţi aleşi reprezentau Frontul Popular. În acelaşi timp, în cadrul congresului al 19-lea al PCM deputaţilor din partea partidului li se permisese să voteze în conformitate cu propriile lor viziuni, nu cu directivele venite de la centru.

La începutul anului 1990, după alegerile parlamentare, se creaseră, astfel, condiţiile necesare pentru demararea unui proces de tranziţie, condiţiile preliminare fiind îndeplinite. Pe parcursul anilor 1988-1989, tabăra care controla puterea, Partidul Comunist al RSSM, şi opoziţia politică reprezentată de Mişcarea Democratică, Cenaclul „Alexe Mateevici”, unificate apoi cu alte mişcări pro-reformiste în Frontul Popular din Moldova, au trecut de la faza de confruntare (1988) la cea de negociere (1989). Aripa moderată din PCM, reprezentată de Mircea Snegur, Andrei Sangheli, Nicolae Ţîu şi alţii, şi-au asumat exercitarea presiunilor asupra aripii conservatoare, reprezentată de Simion Grossu, care a fost marginalizată. La rândul său, Frontul Popular din Moldova reprezenta în 1989, prin conducerea sa, soluţia moderată pentru o mişcare de revendicări pro-reformiste şi, mai ales, naţionale. Ne bazăm această afirmaţie pe girul dat FPM, încă de la întemeierea acestuia, de către oficialii moderaţi ai Partidului Comunist. „Pentru tranziţia prin intermediul pactului este necesară existenţa a două condiţii structurale: existenţa grupurilor democratice în societatea civilă şi în cea politică, organizate la nivel naţional, şi existenţa moderaţilor în regim care au dorinţa şi posiblitatea să negocieze reforma.”[74] În cazul Republicii Moldova, au existat ambele categorii – atât moderaţii din Partidul Comunist cât şi grupurile democratice, iniţial în societatea civilă, ulterior, după alegerile din aprilie 1989 în Congresul Deputaţilor Poporului, intrând şi în societatea politică, datorită noilor demnităţi publice ale elitei FPM. În ceea ce priveşte acţiunile simultane, din ambele tabere, de marginalizare a grupărilor radicale, despre care vorbea Dankwar Rustow, ele s-au concretizat în:

(1) susţinerea acordată de către gruparea moderată din PCM revendicărilor de ordin naţionalist ale opoziţiei;

(2) manevrarea acesteia în scopul înlăturării lui Grossu din funcţie, implicând inclusiv oficialităţile centrale pro-reformiste de la Moscova şi speculând nemulţumirea acestora faţă de conducerea conservatoare a partidului comunist local.

(3) adoptarea de măsuri irevocabile, care au dus la pierderea instrumentelor de control asupra societăţii, de factură totalitară, pe care le folosea partidul anterior;

În cazul mişcării „neoficiale” la început, la început, apoi „oficializate” prin girul partidului, „trierea” elementelor moderate s-a făcut prin intermediul multiplelor interacţiuni cu puterea, prin intermediul discuţiilor, luărilor de poziţie. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care atât puterea, cât şi opoziţia şi-au formulat un set coerent de revendicări, pe care le-au implementat ulterior. Opoziţia a cerut încetarea monopolului PCM asupra vieţii politice (ceea ce, practic, însemna abrogarea articolului 6 din Constituţia URSS din 1977, care stabilea „rolul conducător al partidului în societate”), iar puterea a condiţionat aceste cedări de păstrarea unui cadru stabil şi previzibil al revendicărilor naţionaliste şi de democratizare. Iată de ce opoziţia nu a formulat, de exemplu, o cerere de ieşire a RSSM din componenţa URSS.[75]

Numirea lui Petru Lucinschi în calitate de prim-secretar al PCM a însemnat înfrângerea politică a conservatorilor. Doar astfel, a fost posibil ceea ce până atunci părea ireal, adică măsurile la care mă refeream mai sus în pt. 3. Acestea au au reprezentat: 1. Adoptarea noii legi electorale; 2. Abolirea directivei de partid în privinţa votului deputaţilor din partea PCM în Sovietul Suprem. Prima măsură permitea altor forţe să preia în mod legitim iniţiativa politică, pe baza votului popular (ceea ce s-a şi întâmplat) iar a doua oferea, practic, mână liberă oricărui deputat comunist să se alieze cu cei din partea Frontului Popular. Acestea sunt condiţiile care au permis, în aprilie-mai 1990: 1. Alegerea lui Mircea Snegur (PCM) în funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem. 2. Alegerea lui Ion Hadârcă (preşedintele consiliului executiv al FPM) în funcţia de vicepreşedinte al Sovietului Suprem. 3. Numirea lui Mircea Druc (activist al FPM) în funcţia de preşedinte al consiliului de miniştri, şi a lui Andrei Sangheli (PCM) în funcţia de prim-vicepreşedinte al consiliului de miniştri. 4. Proclamarea, la 27 aprilie, a tricolorului românesc drept drapel de stat al RSS Moldoveneşti. După cum arată Iulian Fruntaşu, „înţelegerea dintre moderaţii regimului şi moderaţii opoziţiei s-a realizat cel mai plenar anume în domeniul distribuirii funcţiilor de conducere”[76], negocierile vizând cu preponderenţă împărţirea puterii, nu şi nişte schimbări mai profunde în sistemul politic. De aceea, pactul nu este negociat cum ar trebui, el fiind limitat.  Una dintre condiţiile pe care şi le-au impus unii altora moderaţii din ambele tabere prevedea şi perpetuarea accesului la resursa administrativă pentru tabăra comunistă moderată, de aceea „elitele comuniste moderate şi-au continuat nestingherit carierele în calitate de funcţionari de stat sau avînd posturi în parlament.”[77] Moderaţii regimului au utilizat cu mai multă dexteritate decât oamenii Frontului noua stare de fapt, aceştia „au fost mai abili şi au reuşit să gestioneze tranziţia cu pierderi minime pentru cercul lor de foşti tovarăşi de partid, preluînd şi utilizînd cu o încredere crescîndă vocabularul naţional-eliberator al elitei mişcării social-politice frontiste”[78]

Ne vom întoarce acum la condiţiile necesare pentru a putea fi realizat pactul de tranziţie, şi vom spune că, în cazul Moldovei, condiţia reprezentării la nivel naţional a mişcării democratice de opoziţie nu s-a realizat niciodată, din cauza tensiunii din regiunea transnistreană şi din sudul republicii. Acest fapt a generat o criză de legitimitate în teritoriile menţionate anterior şi a dus la incapacitatea conducerii de la Chişinău de a contracara eficient procesul de detaşare a Transnistriei de Moldova.

Urmarea logică a împărţirii puterii politice între partid şi Fronturile Populare, în toate republicile unionale, a fost lansarea unui proces de suveranizare a republicilor, cu alte cuvinte, de obţinere a unei autonomii interne mai mari şi a unui nivel superior de control asupra resurselor locale. RSS Moldovenească nu a făcut excepţie de la aceste evoluţii. În iunie 1990, RSSM îşi schimbă denumirea în „Republica Sovietică Socialistă Moldova” şi adoptă o „Declaraţie de suveranitate”. Aceasta prevedea supremaţia Constituţiei RSSM şi a legilor republicane asupra celor ale URSS, participarea reprezentanţilor Moldovei la negocierile pentru un nou tratat unional indicând intenţia autorităţilor de la Chişinău, inclusiv ale reprezentanţilor FPM, de a păstra republica în componenţa uniunii.

Cursul politic al autorităţilor de la Chişinău, mai ales după congresul II al FPM, la care s-a cerut schimbarea denumirii statului în „Republica Română Moldova”, a provocat noi tensiuni cu regiunea transnistreană şi cu sudul populat de găgăuzi. La Tiraspol şi Comrat se proclamă, în august-septembrie 1990, „republici socialiste sovietice” Transnistreană şi Găgăuză, ieşind din componenţa RSSM. Aceştia din urmă au folosit drept pretext pentru secesiune naţionalizarea tot mai accentuată a sferei de conducere de la Chişinău, şi relaţiile tot mai strânse cu România, după căderea lui Ceauşescu. Relaţiile dintre noua republică suverană Moldova şi conducerea de la Moscova, care se poziţionase favorabil separatiştilor, printr-o hotărâre a Sovietului Naţionalităţilor al SS al URSS, s-au răcit, Moldova refuzând să participe la referendumul din 17 martie 1991 pentru menţinerea URSS.

În urma eşecului loviturii de stat de la 19-21 august, puse la cale de către conservatorii din PCUS, toate republicile URSS şi-au proclamat independenţa. Republica Moldova a făcut acest lucru la 27 august. La acea oră, guvernul Druc căzuse deja, în urma unui conflict al primului-ministru Mircea Druc cu preşedintele RSS Moldova (de la 3 septembrie 1990) Mircea Snegur. Funcţia fusese instituită „în scopul consolidării ordinii constituţionale şi suveranităţii RSS Moldova”. Instituirea funcţiei prezidenţiale are loc la o zi după ce „Republica Sovietică Socialistă Nistreană” de la Tiraspol îşi declară suveranitatea. Pe fondul consolidării puterii preşedintelui, are loc conflictul între acesta şi prim-ministrul reformator Mircea Druc, în rezultatul căruia guvernul pierde susţinerea majorităţii parlamentare, formate din comunişti moderaţi şi frontişti. La 23 august, după înfrângerea loviturii de stat, atât PCUS cât  şi filialele sale locale sunt scoase în afara legii.

Independenţa Republicii Moldova este recunoscută de către România în aceeaşi zi, de 27 august. Independenţa era recunoscută condamnându-se în acelaşi timp Pactul Ribbentrop-Molotov şi menţionându-se „dreptul poporului român de a trăi într-un singur stat”. Astfel, la Bucureşti se spera, iniţial, că noul stat independent de la est de Prut va repeta parcursul Republicii Democratice Moldoveneşti din 1918. Însă elitele politice de la Chişinău, cu excepţia unei grupări din FPM, nu aveau intenţia de-şi pierde din puterea pe care o câştigaseră în ultimii doi ani, de aceea ele nu au întreprins acţiuni de natură să realizeze o formă de asociere între cele două state.

Cu toate acestea, transformările politice care avuseseră loc la Chişinău au acţionat ca o forţă centrifugă, liderii locali pro-ruşi de la Tiraspol, aceiaşi care demaraseră în 1989 grevele împotriva mişcării naţionale a moldovenilor, continuând să acţioneze în direcţia secesiunii de Republica Moldova. În septembrie-noiembrie 1991 toate cele cinci raioane din stânga Nistrului, cu excepţia unor localităţi asupra cărora separatiştii exercitau presiuni, au ieşit, unul după altul, de sub controlul autorităţilor moldoveneşti. La 13 decembrie 1991 a avut loc o confruntare violentă între forţele Ministerului de Interne de la Chişinău şi cele ale gărzii Transnistrene la Dubăsari, atunci când comisariatul de poliţie din Dubăsari, unul dintre cele două care mai rămâneau în subordinea Chişinăului, a fost atacat de către gardişti. Atacurile asupra posturilor de poliţie şi reprezentanţilor statului moldovenesc au continuat în perioada următoare. La 2 martie 1992, un alt atac din partea separatiştilor a declanşat războiul. Luptele s-au extins şi în localităţile rurale care fuseseră somate se se supună Tiraspolului. În lunile de după proclamarea independenţei RM, separatiştii au beneficiat de sprijinul armatei a 14-a ruse, dislocate în stânga Nistrului (sprijin manifestat atât prin trecerea unor soldaţi şi ofiţeri ruşi în rândul forţelor RMN, cât şi prin dotarea acestora cu armament) dar şi a formaţiunilor paramilitare ale cazacilor de pe Don (reînfiinţate). Chişinăul a anunţat şi el, la sfârşitul anului 1991, crearea unui corp de armată profesionist de 15000 de oameni şi a unei forţe suplimentare de 10000 de carabinieri (trupe ale MAI).[79] Pe parcursul primăverii şi verii anului 1992, confruntările au degenerat într-un război, soldat cu sute de victime de o parte şi de cealaltă. În rezultatul războiului, autorităţile autoproclamate de la Tiraspol şi-au consolidat controlul asupra teritoriului din stânga Nistrului şi s-a instituit un status-quo care se menţine şi până astăzi.

2.       Guvernările din timpul perioadei de independenţă. Dimensiuni politice, economice şi geo-strategice

2. 1. Cadrul politic

Schimbările produse de programul de liberalizare şi democratizare iniţiat de conducerea Uniunii Sovietice au transferat exercitarea puterii legislative şi executive dinspre PCUS şi filialele sale către organele legislative şi executive ale fiecărei formaţiuni statale din componenţa URSS. Acest proces a avut loc şi în Republica Moldova, Sovietul Suprem sporindu-şi gradual independenţa faţă de partid. În 1991, Sovietul Suprem îşi schimbă denumirea în Parlament, iar Consiliul de Miniştri devine Guvern. În acelaşi timp, este de notat că noul stat independent Republica Moldova a avut, timp de aproape trei ani de la proclamarea independenţei acelaşi Parlament. Faptul că, de exemplu, imediat după proclamarea independenţei, nu s-au organizat alegeri parlamentare anticipate, a permis vechiului establishment să-şi păstreze puterea şi să se adapteze rapid la noile realităţi, dominând, practic, viaţa politică din Moldova independentă. În acelaşi timp, procesele de împărţire a puterii au produs modificări frecvente ale formelor de guvernare. Astfel, de la declararea suveranităţii, în iunie 1990, a avut loc o evoluţie spre prezidenţialism, pe măsură ce Mircea Snegur concentra tot mai multă putere în mâinile sale. Astfel, acesta obţine alegerea sa de către Sovietul Suprem în funcţia de preşedinte al republicii, în septembrie 1990. Conflictul dintre preşedinte şi guvern, despre care vorbisem mai sus, s-a soldat cu demiterea primului-ministru Druc, în mai 1991, şi instalarea unui guvern mai uşor controlabil, condus de către Valeriu Muravschi. După tranşarea situaţiei în favoarea lui Snegur, acesta a reuşit să convingă majoritatea parlamentară să modifice Constituţia pentru a permite desfăşurarea alegerilor prezidenţiale directe. Acestea au loc la 8 decembrie 1991 şi sunt câştigate de către Snegur. Frontul Popular, care îşi pierduse, după demiterea lui Mircea Druc, controlul asupra guvernului, a boicotat alegerile prezidenţiale din decembrie. FPM opta pentru o republică parlamentară. Alegerea directă a lui Snegur, şi împuternicirile obţinute au fost caracteristice unui regim prezidenţial.

Regimul prezidenţial a durat până la aprobarea Constituţiei Republicii Moldova, la 29 iulie 1994. Conform acesteia, atât preşedintele cât şi parlamentul se alegeau prin vot direct. Astfel, „aceasta a condus la o situaţie când există doi agenţi direcţi ai electoratului cu două surse independente de legitimitate: preşedintele şi parlamentul, care ar putea să se confrunte în cazul existenţei unor disensiuni politice.”[80] Într-adevăr, după cum observa Fruntaşu, forma semiprezidenţială de guvernare instituită prin Constitutia din 1994 a favorizat izbucnirea unui conflict intre Parlament si preşedinte în 1999-2000, conflict care s-a soldat cu încă o schimbare a formei de guvernare, de la republică semiprezidenţială la republică parlamentară, şi despre care vom vorbi mai târziu.

Astfel, constatăm pentru Republica Moldova o volatilitate relativ mare a schimbărilor în formele de guvernare, volatilitate datorată, în mare parte, relaţiilor conflictuale din interiorul clasei politice, care adesea nu puteau fi depăşite prin compromis şi se răsfrângeau direct în modificări aduse Constituţiei şi instituţiilor statului.

Constituţia adoptată în 1994 garanta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, instituind un regim democratic în Republica Moldova. Garantarea dreptului la asociere a permis înfiinţarea multor partide politice, în perioada 1990-1994. Şi formaţiunile politice existente deja au trecut prin repoziţionări şi re-construcţii. Mare parte a deputaţilor din gruparea moderată  a PCM au format, după scoaterea partidului comunist în afara legii, fracţiunea „Viaţa satului”. Denumirea s-ar putea explica prin faptul că majoritatea acestora erau preşedinţi de cooperative agricole din sate sau agronomi. Ulterior, pe baza acestui grup parlamentar se formează Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM), în noiembrie 1991, condus de către Andrei Sangheli. Acesta devenise prim-ministru în vara anului 1992. Mircea Snegur făcea, la rândul lui parte din această grupare şi astfel se explică intrarea sa în cadrul PDAM, în 1994, dar şi renunţarea la regimul prezidenţial şi acceptarea limitărilor prerogativelor sale.

Căderea regimului comunist în România a impulsionat interesul clasei politice româneşti pentru Republica Moldova. Relaţiile tot mai intense dintre cele două maluri ale Prutului au fost favorizate de deschiderea a şapte noi puncte de trecere peste Prut, în ianuarie 1990. Demonstraţia de la 6 mai, de pe malul Prutului, cunoscută sub numele de „Podul de flori”, a permis românilor şi moldovenilor să treacă liber râul de pe un mal pe celălalt. Principala consecinţă a acestor relaţii tot mai strânse a fost radicalizarea poziţiilor separatiste ale transnistrenilor şi găgăuzilor, dar şi generarea de disensiuni în cadrul FPM, pe măsură ce unii membri ajungeau să ceară unirea politică cu România, iar alţii îşi doreau contracararea separatismului transnistrean şi găgăuz şi, desigur, vedeau radicalismul primilor ca un impediment în calea obiectivului lor. Deşi toţi frontiştii erau uniţi de părerea că relaţiile cu România erau prioritare şi trebuiau dezvoltate, unii dintre ei nu considerau că unirea Moldovei cu România este încă posibilă. Falia dintre radicali şi moderaţi s-a adâncit după ce mulţi dintre moderaţi au obţinut funcţii în conducerea republicii. Congresul al II-lea al FPM, din iunie 1990, a stabilit în mod deschis obiectivul unirii cu România, ceea ce a provocat o detaşare imediată a membrilor de altă etnie decât cea română. De asemenea, un alt factor de scădere a influenţei Frontului şi a capacităţii sale de manevră a fost interzicerea accedereii la calitatea de membru FPM a foştilor membri ai PCM. Frontul a început să se transforme într-un partid politic, însă restricţiile menţionate mai sus şi chemările la unire cu România i-au scăzut mult din popularitate. În februarie 1992, a avut loc al III-lea congres, la care cursul luat spre unirea cu România a fost reconfirmat, iar formaţiunea şi-a schimbat denumirea în Frontul Popular Creştin Democrat, transformându-se în partid politic. Odată cu  demisia colectivă, în ianuarie 1993, a conducerii frontiste a parlamentului şi alegerea uneia noi, din partea PDAM (Petru Lucinschi, noul preşedinte al Parlamentului, devenise şi el membru al acestui partid), tensiunile din cadrul FPCD au atins punctul maxim, iar în aprilie 1993 din Front s-a desprins gruparea moderată, care a format un nou partid politic, Congresul Intelectualităţii. Foştii deputaţi comunişti membri ai grupării conservatoare din partid care mai erau deputaţi ai Parlamentului s-au constituit într-o alianţă numită Blocul Socialist, în care intrau două partide auto-declarate socialiste şi, de asmenea, mişcarea pro-sovietică „Edinstvo”. Astfel, a fost pregătită scena politică pentru alegerile parlamentare din februarie 1994.

Astfel, viaţa politică a Moldovei în această perioadă cunoaşte o evoluţie de la împărţirea puterii între gruparea moderată a PCM şi FPM (situaţie care a permis într-un timp scurt schimbări politice şi instituţionale) la conflictul între preşedintele republicii şi primul ministru şi precizarea poziţiilor ambelor tabere faţă de statalitatea moldovenească şi relaţiile cu România, ceea ce a condus la erodarea popularităţii Frontului şi înlăturarea acestuia din funcţiile de control, gruparea moderată a PCM transformată în PDAM impunându-şi controlul atât asupra guvernului, cât şi asupra conducerii parlamentului în perioada 1992-1993. Poziţiile pro-statalitate moldovenească (PDAM) şi împotriva unirii cu România pentru care milita aripa radicală a Frontului Popular corespundeau intereselor economice ale majorităţii parlamentare. O treime din deputaţii acesteia erau preşedinţi de cooperative agricole şi întreprinderi agro-industriale, alţi 28% erau foşti membri ai Sovietului Suprem, foşti miniştri şi şefi de partid locali.[81]

Principala temă a campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din februarie 1994 a fost identitatea naţională, organizându-se un congres numit „Casa noastră – Republica Moldova”. Susţinut şi organizat de către guvern, acesta i-a reunit printre vorbitori pe preşedintele statului, Mircea Snegur, şi pe principalii lideri ai PDAM. Congresul a fost transmis integral la televiziunea de stat, şi a condamnat tendinţele unioniste cu România şi pe cei care le propagau, discursul preşedintelui calificându-le chiar ca „trădare”, deşi în ultimii ani el avusese grijă să se distanţeze de tezele sovietice ale existenţei celor două popoare – român şi moldovenesc. Un sondaj sociologic numit „La sfat cu poporul”, în care peste 90% din respondenţi afirmau opţiunea menţinerii independenţei RM a servit drept argument apărătorilor statalităţii moldoveneşti. Astfel, susţinerea masivă venită din partea preşedintelui a adus PDAM o victorie cu 43% din voturi şi 56 de mandate în noul parlament cu 104 locuri. După victoria agrarienilor, a continuat procesul de îndepărtare de România, imnul de stat „Deşteaptă-te române” fiind abrogat, în Constituţie introducându-se ca şi limbă oficială „limba moldovenească”.

În vederea alegerilor din 1994, sistemul electoral a fost schimbat şi s-a adoptat unul proporţional. Întregul teritoriu al RM era declarat o singură circumscripţie electorală, votarea urmând să aibă loc pe liste.

Anii 1994-1998 au marcat continuarea controlului PDAM asupra guvernării Republicii Moldova, atât pe durata cabinetului Sangheli (până în 1996) cât şi pe durata primului mandat al guvernului lui Ion Ciubuc (1996-1998). Cu toate acestea, marginalizarea lui Snegur în cadrul PDAM de către Petru Lucinschi l-a determinat pe primul să părăsească partidul în 1995 şi să-şi întemeieze propria formaţiune politică – Partidul Renaşterii şi Concilierii. Tot în 1995, pe fondul grevelor societăţii civile, a studenţilor şi a profesorilor împotriva exluderii din şcoli a obiectelor „Istoria românilor” şi „limba română” şi a înlocuirii acestora cu punctul de vedere oficial moldovenizator, poziţia preşedintelui se schimbă brusc, acesta recomandând Parlamentului să schimbe Constituţia, introducând în articolul 13 „limba română” în locul „limbii moldoveneşti”. Recomandarea sa nu a fost, desigur, acceptată. Însă mai ales începând cu 1996, anul alegerii lui Petru Lucinschi în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, PDAM începe să se golească de membrii marcanţi, care se grupează în jurul preşedintelui, formând Mişcarea pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă, partid centrist care va intra în Parlament cu peste 20 de deputaţi în 1998.

Rândurile de mai sus arată gradul în care chestiunea identităţii grupului etnic majoritar şi a relaţiilor interetnice a ajuns să fie utilizat în politica moldovenească de după declararea independenţei. Disputele identitare şi relaţiile tensionate interetnice, inclusiv în cazul relaţiilor cu zona sudică şi cea transnistreană. Aceste dispute erau utilizate pentru a legitima acţiuni politice de sporire a puterii prezidenţiale sau de fortificare a poziţiilor partidului politic dominant, dar şi pentru a recupera poziţiile pierdute, în cazul opoziţiei.

Cel mai important conflict politic al perioadei de tranziţie a izbucnit între preşedintele Petru Lucinschi (ales ca şef de stat în decembrie 1996) şi majoritatea deputaţilor din Parlament, atunci când acesta a încercat să introducă regimul prezidenţial. Încercarea lui Lucinschi de a obţine mai multă putere prin convocarea unui referendum constituţional a determinat o decizie a Curţii Constituţionale, care a permis doar Parlamentului să convoace un referendum de modificare a Constituţiei.  Cu toate acestea, referendumul a avut loc odată cu alegerile locale din mai 1999,  însă nu a întrunit numărul necesar de participanţi, de aceea Curtea Constituţională a luat în calcul rezultatele sale, însă nu le-a validat, neacordându-le efecte juridice. Tentativele preşedintelui de a obţine mai multă putere au provocat reacţia reacţia opusă a majorităţii deputaţilor din parlament, care au adoptat trecerea la republica parlamentară, la 5 iulie 2000. Modalitatea de alegere a şefului statului a fost modificată, acesta urmând să fie ales în Parlament, cu trei cincimi din voturi, adică 61 din 101. Noua procedură a produs o criză chiar cu prima ocazie în care a fost aplicată, deputaţii nereuşind să aleagă preşedintele, în decembrie 2000. Asta a atras după sine dizolvarea parlamentului şi convocarea alegerilor parlamentare anticipate. Ele au fost câştigate detaşat de către Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, care au obţinut 71 din cele 101 de mandate, la alegerile din 25 februarie 2001. Această formaţiune se proclama continuatoare a Partidului Comunist al Moldovei şi fusese înfiinţată în 1993. La alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 PCRM a obţinut 60 de mandate în parlament şi mai avea nevoie de încă un vot pentru a-şi alege reprezentantul în funcţia de preşedinte, dar partidele de opoziţie au refuzat să coopereze şi astfel parlamentul a fost dizolvat, organizându-se alegeri anticipate pe 29 iulie. Ulterior, situaţia s-a repetat, de această dată comuniştii, trecuţi în opoziţie, fiind cei care nu au acceptat să voteze pentru candidatura propusă de către Alianţa pentru Integrare Europeană. Astfel, în momentul de faţă în Republica Moldova au loc pregătiri pentru un referendum, în septembrie 2010, care va schimba modalitatea de alegere a şefului statului revenindu-se la votul direct, iar pentru luna noiembrie sunt programate alegeri parlamentare anticipate.

Sistemul politic din Republica Moldova a fost dominat, în perioada 1992-1998 de către PDAM, iar în perioada 1998-2001 partidele politice care au acces în Parlament au format coaliţia de guvernare Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, care a numit două guverne (Ciubuc II şi Sturza), pentru ca ulterior să sucombe din cauza acuzaţiilor reciproce de corupţie, la sfârşitul anului 1999. Următorul guvern, condus de Dumitru Braghiş (un fost activist de partid, secretar al organizaţiei republicane a Komsomol[82] înainte de 1991 şi apropiat al lui Petru Lucinschi), a fost instalat cu voturile deputaţilor PCRM şi ai Partidului Popular Creştin Democrat (care-şi schimbase în 1999 denumirea, din FPCD). Unica experienţă autentică de guvernare de coaliţie din anii ’90 a fost urmată de opt ani de dominare a PCRM, din 2001 până în 2005 de unii singuri, iar din 2005 până în 2009 asociindu-se cu Partidul Popular Creştin Democrat. Faptul că partidul continuator al grupării radicale din FPM a putut, după 14 ani, nu doar să voteze candidatura preşedintelui Voronin, în parlament, ci să şi colaboreze cu comuniştii pentru a limita libertatea presei, prin adoptarea unui nou Cod al Audiovizualului menit să plaseze sub controlul PCRM şi PPCD posturile publice de radio şi, respective, televiziune din municipiul Chişinău, denotă predominarea intereselor personale/de grup/de clan asupra ideologiei şi direcţiei politice a partidelor. Între mai şi august 2009 PPCD a fost chiar partenerul PCRM la guvernare, liderul creştin-democrat Iurie Roşca ocupând funcţia de vice-prim-ministru, responsabil de structurile de forţă ale guvernului.

Schimbarea formei de guvernare de patru ori în 10 ani (1990-2000) şi necesitatea schimbării modalităţii de alegere a şefului statului în 2010 pentru a depăşi criza constituţională, este un indicator al gradului dependenţei statului, a instituţiilor şi normelor acestuia de satisfacerea nevoilor/ambiţiilor unor reprezentanţi ai clasei politice. Practic, o mare parte din energia acestora s-a consumat în lupte intestine pe toată perioada post-sovietică. Acestea nu au permis o concentrare eficientă a eforturilor în direcţia formulării unor obiective de tranziţie care să fie acceptate de toţi ajungându-se astfel la un consens care să garanteze implementarea politicilor respective pentru îndeplinirea obiectivelor formulate. Politica a fost şi a rămas apanajul unor grupuri informale de interese, iar politicienii şi-au formulat acţiunile nu în funcţie de promisiunile electorale şi de obiectivele programatice, ci în funcţie de interesele personale sau de grup pe care le reprezentau. Inconsecvenţa şi oportunismul au fost favorizate şi de societatea civilă nedezvoltată şi lipsită de pârghii de influenţă asupra vieţii politice, de absenţa unui mecanism de responsabilizare a politicienilor pentru acţiunile lor. Partidele politice erau percepute ca vehicule pentru asigurarea prin mecanismul votului a controlului asupra resurselor oferite de instituţiile statului şi asupra legilor, în scopul de a-şi proteja afacerile. Atunci când, din cauza compromiterii unui vehicul, el nu a mai putut fi folosit în scopul pentru care a fost creat, pasagerii au sărit într-un altul, mai nou şi, deci, mai curat. Astfel, când PDAM s-a compromis din cauza lipsei de viziune a liderilor săi, o parte dintre aceştia şi-au confecţionat noi vehicule – Partidul Renaşterii şi Concilierii şi Mişcarea pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă, utilizând drept „motor” imaginea preşedinţilor Mircea Snegur şi Petru Lucinschi, sistemul perpetuându-se în forme noi. Foştii agrarieni Petru Lucinschi şi Mircea Snegur şi-au „extras” oamenii din corabia scufundată a PDAM şi i-au poziţionat în „bărci” mai mici dar mai sigure, cel puţin pe moment. PRCM a format împreună cu FPCD, în 1998, Convenţia Democrată din Moldova, una dintre cele trei componente ale ADR. Celelalte două erau MpMDP şi Partidul Forţelor Democratice, condus de către Valeriu Matei, continuatorul Congresului Intelectualităţii, deci a grupării moderate din FPM.

Tema identitară/naţională a revenit frecvent în discursul politic în forme contradictorii. Astfel, grupurile de intelectuali românofoni de la oraşe au reacţionat vehement ori de câte ori au existat la putere forţe care îşi doreau trecerea în învăţământ la obiecte care să reprezinte poziţia existenţei a două limbi, moldovenească şi română, şi două popoare separate, cel moldovean şi cel român. Este vorba despre manifestaţiile de protest din anii 1995 şi 2002, care au durat luni de zile şi au antrenat profesori, studenţi, elevi. Manifestaţiile din 2002 au fost organizate de PPCD, care a adoptat un fervent discurs anticomunist, pentru ca ulterior, peste trei ani, să se alieze cu aceştia. Este de notat evoluţia FPCD/PPCD de la a revendica refacerea imediată a statului unitar român prin unirea RM cu România, în 1992, până la a susţine plenar ideea de stat moldovenesc independent în 2009.

Acest caz denotă instabilitatea, lipsa de coerenţă şi consecutivitate în formularea unor revendicări politice. Este o consecinţă a intractibilităţii istorice a moldovenilor – dificultatea de a asimila până la capăt un cadru de principii, valori, oscilându-se între diferite nuanţe şi forme, ajungându-se uneori la situaţii contradictorii.

Statul moldovenesc a început procesul de trecere de la instituţii proprii unui regim totalitar la instituţii proprii unei democraţii în 1990, odată cu primele alegeri libere şi eforturile de suveranizare/independenţă. Totodată, accentele puse cu insistenţă pe chestiuni etno-naţionale şi tentativele principalilor actori de a-şi spori puterea politică în numele apărării independenţei şi statalităţii aminteşte de evoluţiile din statele post-coloniale ale Africii. Edificarea statalităţii şi guvernarea democratică au avut de suferit, în acelaşi timp, din cauza naturii mobilizării politice, a ascendenţei partidelor politice pe baza politicilor culturale, exploatând insuficient clivajele existente în societate. În ciuda denumirii sale, de exemplu, PDAM nu a reprezentat interesele populaţiei rurale, ci pe cele ale nomenclaturii agricole locale, foştii lideri ai cooperativelor şi şefii locali de partid. Liderii partidului şi-au utilizat funcţiile de primă importanţă în stat pentru a manipula o populaţie în mare majoritate rurală, tradiţionalistă şi care începea deja să resimtă declinul economic post-sovietic, reuşind să-şi asigure susţinerea majorităţii alegătorilor. Şi majoritatea celorlalte partide politice, ca instituţii fundamentale ale democraţiei cu funcţie de reprezentare, s-au caracterizat printr-o instabilitate majoră. La fel ca PDAM, din care de altfel proveneau liderii lor (Lucinschi, Snegur), ele au avut un caracter pronunţat de formaţiuni-instrument pentru obţinerea şi perpetuarea controlului asupra instituţiilor statului. Incapacitatea acelei părţi din elita agrariană, reprezentată de MpMDP şi PRCM, care şi-a păstrat după alegerile din 1998 controlul asupra structurilor statului, şi a formaţiunilor ieşite din fostul Front Popular (FPCD-PPCD şi PFD) de a gestiona actul guvernării în mod stabil în direcţia realizării reformelor necesare pentru finalizarea tranziţiei a subminat încrederea populaţiei în instituţiile statului şi în guvernarea democratică, permiţând unui partid comunist nereformat, PCRM, să obţină 70% din numărul mandatelor din Parlament şi să domine politica moldovenească timp de peste opt ani. După 2001, forţele politice apropiate preşedintelui Lucinschi au fost şi ele reprezentate în Parlament prin intermediul „Alianţei Braghiş”, condusă de fostul prim-ministru Dumitru Braghiş. Cu excepţia PCRM, toate celelalte formaţiuni politice au trecut prin schimbări majore, apărând proiecte politice noi care s-au remarcat prin structură şi programe mai coerente, deşi au fost în continuare centrate pe imaginea liderului şi au utilizat drept locomotivă electorală popularitatea acestuia. Astfel, Alianţa „Moldova Noastră”, grupând elemente din fostele partide rămase în afara parlamentului în 2001, avându-l ca lider pe primarul Chişinăului Serafim Urechean (şi el, un fost activist al PCM îninte de 1991 şi lider sindical după acest an), s-a aliat cu Partidul Democrat condus de Dumitru Diacov (fostul MpMDP) şi cu Partidul Social Liberal condus de Oleg Serebrian (care fuzionase în 2002 cu Partidul Forţelor Democratice al lui Valeriu Matei) pentru a forma Blocul „Moldova Democrată”, alianţă de centru-dreapta care se vroia alternativa PCRM la guvernare, în 2005. După obţinerea a peste o treime din mandatele parlamentare, BMD s-a destrămat în doar câteva săptămâni, partidele componente formându-şi propriile fracţiuni în Parlament. Ulterior, PSL a intrat în componenţa PD, pas neaşteptat pentru mulţi, având în vedere doctrina social-liberală a partidului. Anul 2005 mai aduce o schimbare, pe scena politică făcându-şi apariţia Partidul Liberal, condus de către Mihai Ghimpu, deputat în Parlamentul din 1990-1994 din partea FPM. Acesta îşi formase propriul partid, numit Partidul Reformei, încă în 1993, iar în 2005 formaţiunea şi-a schimbat denumirea şi a adoptat doctrina liberală. În 2007, vicepreşedintele PL Dorin Chirtoacă a fost ales în funcţia de primar al municipiului Chişinău. Tot în 2007, o grupare condusă de Vlad Filat (fost conducător al Departamentului Privatizării în perioada guvernării ADR) părăseşte PD şi înfiinţează Partidul Liberal Democrat din Moldova. Pe parcursul anului 2008, ambele formaţiuni îşi consolidează structurile, atrăgând membri din rândurile societăţii civile. În aprilie 2009 acestea obţin, împreună cu Alianţa Moldova Noastră, 41 de mandate în Parlament, contestă rezultatele alegerilor şi boicotează procedura de alegere a unui nou preşedinte. Ulterior, unul dintre membrii marcanţi ai PCRM şi preşedinte al parlamentului între 2005-2009, Marian Lupu, defectează şi devine aproape imediat preşedinte al Partidului Democrat, care utilizându-i imaginea, îşi triplează numărul de alegători la alegerile din 29 iulie 2009. Cele trei partide menţionate anterior şi Partidul Democrat constituie Alianţa pentru Integrare Europeană, cea de-a doua coaliţie de guvernare din istoria post-sovietică a Republicii Moldova.

Evoluţia sistemului moldovenesc de partide după declararea independenţei denotă existenţa a două partide dominante – PDAM şi PCRM. Împreună, acestea au guvernat timp de 15 ani, din cei 19 trecuţi din 1991. Republica Moldova a avut guvernări de coaliţie doar în perioada 1998-2001 şi 2009-prezent. Sistemul politic democratic a funcţionat de la declararea independenţei, şi a fost instituit formal prin prevederile Constituţiei din 1994. Au fost create instituţii caracteristice unei democraţii – un parlament unicameral şi un guvern responsabil în faţa parlamentului, preşedintele ales iniţial prin vot direct şi ulterior în urma unui vot în parlament. Doi dintre preşedinţii moldoveni aleşi direct (Mircea Snegur şi Petru Lucinschi) au pierdut scrutinul pentru un nou mandat, ceea ce reprezenta o performanţă a sistemului democratic din Moldova în comparaţie cu alte state post-sovietice.[83]

Cu toate acestea, guvernarea de lungă durată a PCRM, începând cu 2001, a limitat, utilizând în acest scop instituţiile statului, libertatea de exprimare şi de asociere. Limitarea libertăţii de exprimare a fost realizată prin refuzul nejustificat al Consiliului de Coordonare a acordării licenţelor de emisie unor posturi care exprimau puncte de vedere diferite de cele ale puterii (postul de radio „Vocea Basarabiei”, postul public din România TVR1), iar libertatea de asociere a fost limitată prin refuzul sau tergiversarea nejustificată a înregistrării unor formaţiuni politice (Mişcarea Acţiunea Europeană, în anii 2006-2007). Măsurile de limitare au fost însoţite de crearea unei „verticale a puterii”, descrisă ca fiind o „modalitate de control asupra administraţiei şi statului exercitată în general prin emanarea deciziilor de la cabinetul şefului partidului”[84] Astfel, exercitarea puterii nu a avut la bază, în timpul mandatului lui Voronin, calitatea acestuia de preşedinte al ţării, ci pe cea de preşedinte al Partidului Comuniştilor, care la rândul său controla structurile şi resursele statului.

PCRM a exploatat electoral nemulţumirea populaţiei faţă de căderea nivelului de trai, instabilitatea şi rata mare a criminalităţii şi corupţiei. Totodată, prezenţa în dezbaterile politice a „războiului identitar” între promotorii identităţii româneşti şi cei ai identităţii moldoveneşti diferită de cea română a avantajat PCRM, care a speculat atât dispoziţiile antiromâneşti ale minoritarilor (ruşi, ucraineni, găgăuzi), cât şi frustrările moldoveniştilor.

Guvernarea comunistă a reuşit să reducă nivelul criminalităţii, dar modul autoritar în care a fost făcut acest lucru şi avalanşa de cazuri pierdute de Republica Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului denotă presiunile guvernului asupra instanţelor de judecată.[85]

Domenii precum asigurarea statului de drept, independenţa justiţiei, activitatea Ministerului Afacerilor Interne, neregulile şi ilegalităţile din penitenciare, slaba capacitate instituţională reprezintă probleme majore ale tranziţiei spre un stat democratic. Problemele legate de justiţie şi afacerile interne au ieşit la suprafaţă în timpul tensiunilor politice legate de alegerile din aprilie 2009, când intervenţia brutală a poliţiştilor, violenţele fără precedent comise în comisariatele de poliţie la adresa arestaţilor, cazurile documentate de tortură, viol din partea ofiţerilor de poliţie, judecarea sumară şi pronunţarea sentinţelor în cadrul comisariatelor de poliţie, nu în cadrul instanţelor legale de judecată (încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat) au demonstrat incompetenţa autorităţilor şi lipsa de voinţă politică pentru a implementa reformele structurale în domeniul instituţiilor statului. Astfel, dacă revenim la consideraţiile teoretice şi spunem că tranziţia reprezintă un proces asumat şi gestionat de către clasa politică, în Republica Moldova a avut loc o tranziţie mimată. Adoptarea legilor care să reformeze instituţiile şi structurile statului au avut loc, dar ele nu dau rezultate din cauza proastei implementări, sau din cauza introducerii intenţionate în legi a unor mecanisme de evitare a efectului lor. În privinţa discrepanţei dintre implementarea legilor şi aplicarea lor, următoarele date sunt relevante: în măsurătoarea Global Integrity Index pe 2008 Republica Moldova obţine ratingul de 88 de puncte pentru criteriul de adoptare a legilor („cadru legal”) şi doar 48 de puncte pentru criteriul „implementare propriu-zisă”.[86] Astfel, o problemă pentru Republica Moldova este depăşirea stării de tranziţie mimată prin punerea în practică la nivelul instituţiilor statului a reformelor adoptate, şi asigurarea că reformele produc efecte. Acest rezultat nu poate fi atins decât în cazul stimulării voinţei politice a factorilor de decizie, ceea ce s-a produs în ţările Europei Centrale şi de Est, inclusiv România, prin intermediul oferirii unei perspective temporale clare de aderare la Uniunea Europeană şi condiţionarea acesteia din urmă de timpii în care sunt implementate reformele structurale.

2.2. Tranziţia economică

Strategia de trecere de la economia de comandă bazată pe directivele politice şi planurile periodice la economia de piaţă a fost structurată în „Programul de trecere la economia de piaţă” al Guvernului Druc, în 1990. Acesta a fost cel mai amplu program de transformări economice adoptat vreodată în Republica Moldova. A fost elaborat de către experţi locali pe baza experienţei Pieţei comune, a programelor guvernamentale de tranziţie la economia de piaţă care fuseseră deja adoptate şi erau în curs de implementare în ţările din Europa Centrală şi de Est – Polonia, România, Cehia şi Ţările Baltice. Experienţa reformistă a acestor state (atâta câtă exista în acel moment) şi posibilităţile de a o aplica în cazul Moldovei constituie subiectul principal al Strategiei. Se acordă o atenţie deosebită privatizării proprietăţii de stat, reformelor structurale, atragerii capitalului şi tehnologiilor străine, reformarea sectorului medicinei (trecerea la medicina de asigurare). Termenul prevăzut pentru finalizarea tranziţiei, în acel document, era de 1,5-2 ani. Împărţirea proprietăţii de stat era considerată un mod de protexţie socială a populaţiei, împărţirea acţiunilor întreprinderilor aflate în proprietatea statului era considerată metoda optimă prin care să se formeze o pătură de agenţi economici liberi, care să contribuie la reducerea ponderii „economiei fantomă”, sau, după cum mai este numită aceasta, economie subterană. Se avea în vedere „crearea de condiţii de start egale” pentru toţi cetăţenii”. În program se prevedeau, de asemenea, şi măsuri de protecţie socială pentru categoriile de cetăţeni disponibilizaţi de la întreprinderi în urma reformelor şi restructurărilor, dar nu se indica sursa de acoperire a cheltuielilor respective. În anul următor, un al doilea Program de reforme este conceput. Acesta avea în vedere tranziţia de la economia centralizată, socialistă, la una de piaţă bazată pe proprietatea particulară. Chiar şi aşa, un rol semnificativ urma să-i rămână guvernului. La începutul lui 1991 sunt adoptate de către Parlament legile asupra proprietăţii şi privatizării, stabilindu-se astfel cadrul legal pentru următoarele reforme. Cu toate acestea, evenimentele politice majore din 1991-1992 (independenţa şi războiul din stânga Nistrului) au concentrat atenţia elitei politice asupra lor, astfel încât aceasta s-a concentrat asupra reformei economice abia către 1993.

Destrămarea URSS şi disoluţia sistemului economic şi financiar unic, pierderea pieţelor garantate de desfacere pentru mărfurile produse în Moldova şi necesitatea creării pieţelor pe baza standardelor internaţionale au produs un şoc în economie. Astfel, între sfârşitul lui 1990 şi sfârşitul lui 1993 produsul intern brut (PIB) a scăzut cu 43%. Nivelul producţiei industriale în 1993 era de 67% din volumul producţiei anului 1990. În primele nouă luni ale lui 1994 producţia industrială a scăzut cu 31% comparativ cu aceeaşi perioadă din 1993. Volumul vânzărilor cu amănuntul din sectorul de stat a scăzut cu 70% în aceeaşi perioadă.

Ieşirea din zona rublei prin introducerea monedei naţionale a devenit o necesitate stringentă pentru a putea pune în aplicare obiectivul edificării unei economii de piaţă. Astfel, în urma unui memorandum semnat în octombrie 1993 de către guvernul Republicii Moldova cu Fondul Monetar Internaţional, acesta a acordat asistenţă tehnică şi financiară republicii în direcţia introducerii monedei naţionale. Bazele reglementării politicii fiscal-bugetare a statului fuseseră puse prin adoptarea, în iunie 1991, a legii Băncii Naţionale (de stat) a Republicii Moldova şi a Legii cu privire la Bănci şi activitatea bancară. Trecerea la moneda naţională s-a făcut gradual, din iunie 1992 fiind emise aşa-numitele „cupoane” – primul mijloc de plată propriu Republicii Moldova. Această valută de trecere (egalată nominal cu rubla sovietică) a fost declarată echivalentă cu rubla sovietică şi a fost pusă în circulaţie paralel cu aceasta. Introducerea monedei de tranziţie a fost necesară pentru a proteja piaţa internă de un haos total, în urma căderii rublei, pe măsură ce inflaţia în celelalte republici post-sovietice depăşea inflaţia din Moldova. După aproximativ un an, cupoanele constituiau 80% din masa monetară în circulaţie. Astfel, s-a reuşit evitarea importului de inflaţie din alte zone ale URSS. Valuta naţională, leul moldovenesc, a fost introdusă la 29 noiembrie 1993 la un curs iniţial de 3,85 lei/dolar. În următoarele câteva luni, acesta a evoluat spre 4,25 lei dolar. Odată cu susţinerea acordată efortului de instituire a monedei naţionale, FMI a susţinut elaborarea unui program de stabilizare financiară şi reforme structurale. Acesta prevedea stabilizarea monedei naţionale printr-o politică financiară dură, dar şi, de asemenea, restructurarea economică prin liberalizarea comerţului şi sistemului de plăţi intern şi extern şi introducerea reformelor structurale de bază.

Graţie asistenţei tehnice oferite de către FMI începând cu 1992, Banca Naţională a Moldovei a fost modernizată, dotată conform standardelor occidentale. Politica monetară implementată de BNM începând cu introducerea leului moldovenesc a fost una dintre cele mai reuşite, comparativ cu alte ţări din fosta URSS. S-a reuşit diminuarea vizibilă, către 1995, a inflaţiei şi stabilizarea cursului leului. De la o inflaţie de peste 2000% în 1993, s-a ajuns la 105% în 1994. În anii următori, inflaţia a scăzut însă a fost oricum mai mare decât obiectivele FMI: 23,8% faţă de 15% în 1995, 15,1% faţă de 15% în 1996, 11,2% faţă de 10% în 1997. Instrumentele utilizate de BNM sunt: intervenţiile pe piaţa valutara, operaţiunile cu hârtiile de valoare de stat (HVS) pe piaţa deschisă. Acest instrument a început să fie utilizat doar din august 1997, când s-a reuşit dezvoltarea pieţei hârtiilor de valoare.

În procesul de privatizare Republica Moldova s-a inspirat din modelul ceh şi a preluat de la acesta ideea bonurilor patrimoniale şi a licitaţiei publice cu subscriere de acţiuni. Bonurile patrimoniale erau nominale şi nu puteau fi vândute altor cetăţeni. Valoarea nominală a bonului era stabilită de vechimea în muncă a titularului plus echivalentul a cinci ani, şi îi oferea acestuia o anumită cotă-parte din proprietatea publică. Primul program de privatizare în masă a fost adoptat în luna martie a anului 1993. Pentru a asigura o distribuţie cât mai echitabilă, 50 la sută din cotele-părţi ale întreprinderilor industriale (în principal din industria alimentară) au fost transferate către principalii furnizori de produse agricole (cooperativele agricole). Angajaţilor li s-a permis să procure până la 20% din acţiunile întreprinderilor lor la preţuri preferenţiale. USAID, TACIS şi alte companii au acordat asistenţă guvernului pe durata stadiilor procesului de privatizare.

Al doilea program de privatizare a fost adoptat pe 5 mai 1995 şi a extins procesul către proprietăţile companiilor deţinute de stat, spaţiile închiriate şi teritoriile adiacente. Programul a inclus privatizarea a 1533 de unităţi economice, numărul cărora a sporit până la 2065 ca urmare a demonopolizării unor întreprinderi.

Al treilea program de privatizare a fost adoptat la 25 iulie 1997 şi implementat în septembrie. Printre obiectivele acestuia erau modificarea funcţiilor regulatorii pentru a crea un mediu favorabil pentru antreprenoriat şi dezvoltarea unei pieţe de capital. Implementarea programului a fost afectată de criza financiară din Rusia, din 1998, lipsa de interes din partea investitorilor străini şi interesele contradictorii din partea mediului autohton de afaceri. În rezultat, în 1998 guvernul a privatizat mai puţin de 50 la sută din întreprinderile pe care planificase să le privatizeze.

Finanţarea din partea organismelor financiare internaţionale începe în februarie 1993, cu un credit de 4,5 milioane USD pentru finanţarea deficitului comercial. În martie 1993 a fost primit creditul de la Banca Mondială pentru import critic (26 milioane USD). Acesta a lansat pregătirea pentru introducerea monedei naţionale. Ulterior, FMI a mai acordat Moldovei două credite, de 63 şi respectiv 31 milioane USD pentru facilitarea atingerii obiectivelor din memorandumul încheiat în octombrie 1993: reducerea inflaţiei, stabilizarea monedei, descreşterea deficitului bugetar. În rezultatul creditării externe, guvernul a reuşit realizarea acestor obiective. Însă deficitul bugetar a rămas o problemă majoră.

Creşterea rezervelor valutare ale BNM din 1994 în 1997 de la 180 milioane dolari la 366 milioane dolari s-a datorat intervenţiilor BNM pe piaţa valutară şi managementului eficient al rezervelor deja existente. Această creştere a permis evitarea unei situaţii de incapacitate de plată începând cu august 1998, când situaţia a început să fie influenţată de criza din Rusia. În urma speculaţiilor de pe piaţa valutară, la sfârşitul anului BNM a renunţat la stabilirea independentă a cursului leului, rata de schimb calculându-se după media ponderată a tranzacţiilor pe piaţa interbancară.

În urma secesiunii Transnistriei, Republica Moldova pierde aproximativ 60% din potenţialul ei industrial, caracterul agrar al economiei accentuându-se. Diminuarea producţiei industriale mai rapid comparativ cu cea agricolă a accentuat această tendinţă. S-a accentuat dependenţa de condiţiile naturale, acestea fiind nefavorabile agriculturii în 1992 (secetă) şi 1994 (inundaţii catastrofale). În 1994, din cauza compromiterii recoltei, ţara a trebuit să importe grâne în valoare de 48 milioane USD. În 1991 agricultura asigura 42% din producţia netă a ecnomiei şi deţinea 36% din totalul forţei de muncă ocupate. Ulterior, în timpul procesului de tranziţie, cota parte a agriculturii în ocuparea forţei de muncă a atins 45% (perioada 1996-2003), dar contribuţia ei la PIB a scăzut, atingând abia 25%. Vom explica în continuare această evoluţie, analizând procesul de tranziţie în agricultură.

Obiectivele tranziţiei în agricultură au fost creşterea productivităţii şi eficienţei – indicatori foarte slabi în perioada sovietică. Aceste obiective urmau a fi atinse printr-o agendă de reforme care includea ca măsură principală tranziţia de la proprietatea de stat a pământului la cea privată, prin împroprietărire, şi restructurarea sectorului fermelor în conformitate cu modelele de piaţă acceptate. Aceasta includea eliminarea kolhozurilor şi sovhozurilor şi fortificarea fermelor de familie şi a fermelor comerciale, orientate spre piaţă.

Reforma în agricultură a fost demarată mult mai târziu decât în cazul politicii fiscal-bugetare sau a sectorului serviciilor. Aceasta a luat forma Programului Naţional „Pământ”, lansat de către guvern în martie 1998 cu suportul Agenţiei Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID). În februarie 1999 peste 800 de gospodării depuseseră deja cereri pentru a fi incluse în program. Programul prevedea privatizarea pământului kolhozurilor, şi către anul 2000 mai mult de jumătate din cele 840 de kolhozuri fuseseră decolectivizate şi fuseseră eliberate peste 200.000 de titluri de proprietate asupra pământului. Ca obiective finale, programul îşi propunea privatizarea tuturor terenurilor agricole şi intrarea în posesia persoanelor individuale a 2,7 milioane de titluri de proprietate asupra pământului.[87] Procesul de împroprietărire a propus şi asistenţă tehnică în delimitarea terenurilor (prin crearea Agenţiei de Cadastru), instituirea unui moratoriu asupra penalităţilor impuse de datorii şi o procedură de restructurare a datoriilor pentru fermele nou-create din fostele cooperative.

Distribuţia universală a pământului într-o ţară cu populaţie rurală de aproape 60% a produs, inevitabil, o fragmentare a proprietăţii. În rezultatul reformei s-a creat o pătură de peste 1 milion de proprietari de pământ. Cu toţii au primit cote de 1,3-1,4 ha care, cumulate cu loturile din gospodărie (0,3-0,4 ha) au produs ferme mici cu mai puţin de 2 ha pământ arabil. Aceştia şi-au administrat pământurile în două moduri: au decis cultivarea de sine-stătătoare a terenurilor (47%) sau l-au cedat în arendă (53%). Arendaşii erau fie foşti preşedinţi sau membri în conducerile cooperativelor agricole, fie proprietari de pământ întreprinzători. În 2003 situaţia se schimbase: arendaşii (au căpătat denumirea informală de „lideri”) conduceau 1500 de ferme (societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni) cu întinderea de 500-800 de hecatre. Înţelegerile, de cele mai multe ori informale, cu proprietarii de pământ prevedeau cedarea către aceştia a unor cantităţi de producţie – cereale, fructe, legume. Noile companii erau sesizabil mai mici decât cele sovietice, de 2000-3000 de hectare.

Opţiunea multor noi proprietari de a-şi da în arendă terenurile reieşea din incapacitatea acestora de a le gestiona în mod productiv, din cauza lipsei mijloacelor financiare, a tehnicii necesare, sau a vârstei înaintate. În acelaşi timp, liderii aveau ca În acelaşi timp, mulţi au mers pe ideea prelucrării pământului cu mijloacele limitate aflate la dispoziţie, astfel încât am asistat în Republica Moldova la re-emergenţa şi consolidarea agriculturii de subzistenţă. În 2003 existau în ţară 300.000 de ferme individuale mici, cu suprafaţă mai mică de 2 hectare, numai 342 având mai mult de 50 de hectare. Jumătate din pământul arabil se află în unităţi mai mici de 10 hectare. S-au păstrat şi ferme de stat, în domeniile agricole strategice (experimental, educaţional). Un raport din 2003 al Băncii Mondiale arăta că fragmentarea a cauzat scăderea productivităţii muncii. În acest raport, fermierii care au raportat un nivel de trai înalt au în proprietate medie 11 hectare de pământ, comparativ cu mai puţin de 5 hectare pentru fermierii cu nivel de trai scăzut. Astfel, nivelul de trai este direct proporţional cu suprafaţa gospodăriei.

Un factor care frânează dezvoltarea agriculturii prin creşterea producţiei este termenul obişnuit pentru arenda pământului, de trei ani, ceea ce nu stimulează investiţiile în infrastructură, ameliorare şi dezvoltarea capacităţilor de producţie. Plata anuală pentru arenda unui hectar era de 800 de lei în 2005 (65 dolari), dar, practic, înţelegerile stabilite între arendaşi şi proprietari prevedeau cedarea către aceştia din urmă a unei părţi relativ mici din producţie, ceea ce asigura subzistenţa familiilor acestora. Acest mecanism nu producea profit decât în cazul arendaşilor. Într-un sondaj efectuat în 2004 de către Institutul pentru Dezvoltare Agricolă în Europa Centrală şi de Est, proprietarii a 104 ferme asociate şi individuale din Republica Moldova au fost chestionaţi în legătură cu motivele care îi fac să ia în arendă pământ. Peste 40% dintre respondenţi au indicat profitabilitatea şi eficienţa superioară oferită de cultivarea terenurilor mai întinse. Dificultăţile cu care se confruntau arendaşii erau legate de costurile mari în raport cu venitul (16% din respondenţi), lipsa de mijloace pentru a-şi achita obligaţiunile faţă de proprietari (14%) şi incertitudinea cauzată de variaţia preţurilor la pământ, în lipsa unei pieţe funcţionale (11%). Aproximativ 30% dintre respondenţi nu au indicat vreo dificultate sau problemă în activitatea lor, ceea ce poate servi drept dovadă a unei încrederi mari în sistemul creat, din partea acestui grup de agenţi. În acelaşi timp, principala cauză a dispoziţiei proprietarilor de a-şi ceda în arendă pământul este, conform cercetărilor Centrului de Investigaţii Strategice şi Resurse (2003) şi Băncii Mondiale (2005) absenţa resurselor (în principal, maşini agricole şi alte obiecte necesare) sau munca ineficientă. Motive ce ţin de lipsa investiţiilor şi lipsa canalelor de vânzare a producţiei agricole sunt invocate de 78% dintre gospodăriile ţărăneşti pentru a explica decizia lor de a-şi da în arendă pământul. Noul sistem de relaţii de proprietate şi producţie este, deci, răspunsul societăţii rurale la degradarea continuă a bazei material-tehnice a agriculturii sovietice moldoveneşti după 1991.

Astfel în cazul Republicii Moldova asistăm, la începutul anilor 2000, la disoluţia agriculturii sovietice şi crearea unui cadru nou, care a produs şi primii beneficiari ai tranziţiei – arendaşii (liderii). Societatea rurală a trecut, în această perioadă, printr-un recul al modernizării întreprinse în perioada sovietică, deoarece numărul încă mare de locuitori ai satelor (47% în 2003) care aleseseră să-şi lucreze singuri pământul au apelat, din lipsa mijloacelor tehnice şi materiale necesare asigurării unei productivităţi mai înalte, la instrumentele cele mai ieftine – sapa şi hârleţul, plus creşterea animalelor. Ceea ce au obţinut în rezultat a fost subzistenţa propriilor familii – un rezultat dezirabil pentru ei, dar perpetuator de subdezvoltare la nivel societal. O parte dintre locuitorii de la oraşe s-au întors la sate, neputând supravieţui în condiţiile sistării activităţii întreprinderilor industriale la care erau angajaţi, fapt demonstrat de reducerea populaţiei urbane de la aproximativ 2.000.000 oameni în 1989 la 1.478.000 în 2007. Acest fapt accentuează ruralizarea Republicii Moldova şi tendinţa acesteia spre subdezvoltare.

Este foarte important să observăm pătrunderea capitalului străin în economia Republicii Moldova. În timpul guvernării ADR, prezenţa investitorilor străini a început să fie sesizabilă. Compania spaniolă „Union Fenosa” a preluat o parte din reţelele electrice, compania franceză „Voxtel” şi cea turcă „Turccell” au intrat pe piaţa telefoniei mobile din Moldova. O altă companie turcă, „Efes”, a preluat principala fabrică de bere şi răcoritoare din Chişinău, „Vitanta”. În 1998 s-au investit în cumpărarea companiilor şi întreprinderilor moldoveneşti 82 milioane de mărci şi 57 milioane de dolari, o sumă, totuşi foarte mică.

La finele anului 1999, sectorul privat producea 60% din PIB, iar întreprinderile cu proprietate mixtă – 10%. Două treimi (66%) din forţa de muncă era angajată în sectorul privat, iar în cel mixt – 8%. Şomajul era, în conformitate cu estimările ILO (International Labour Organization), de 9,4% în 1998. În statisticile oficiale, el a fost întotdeauna mai mic. În 2008 şomajul constituia 5,5%, iar ca urmare a crizei internaţionale, el a crescut până la 9,1% în primul trimestru al anului 2010.[88]

În 2000, PIB constituia 44% din volumul anului 1990. Acest recul a început să fie recuperat începând cu acest an, indicatorii macroeconomici pentru perioada 2000-2008 cunoscând o creştere cumulată semnificativă, majorându-se cu 5-7% pe an. Aceeaşi evoluţie a cunoscut-o şi producţia industrială. Cu toate acestea, balanţa comercială rămânea puternic deficitară, această tendinţă chiar accentuându-se. Creşterea economică a devenit posibilă în mare parte datorită majorării consumului intern ca urmare a creşterii infuziilor de bani (remitenţelor) din exteriorul ţării până la 27% din PIB în 2007. Acest lucru a devenit posibil datorită migraţiei accentuate a forţei de muncă (în principal tineri) peste hotare, după 2000. Deşi remitenţele din exterior au avut şi efecte pozitive asupra economiei, faptul migrării a 600-800.000 de persoane în afara ţării a demonstrat imposibilitatea câştigării unei existenţe decente în interiorul ţării pentru majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova.

Creşterea nivelului de trai s-a materializat în scăderea inegalităţii distribuţiei veniturilor. Indicele Gini era în 1990 0,27, în 1998 ajunsese la 0,44, iar de la începutul următorului deceniu a început să scadă lent, ajungând la 0,37. Indicele Dezvoltării Umane, calculat în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), pe baza a trei indici: al alfabetizării, al speranţei de viaţă şi al produsului intern brut, a scăzut de la 0,718 în 1993 la 0,697 în 1998, şi a crescut lent, ajungând la 0,708 în 2007 şi la 0,733 în 2009.[89]

Neîncrederea în reformele de tranziţie spre economia de piaţă şi costurile enorme în privinţa scăderii nivelului de trai pe care a trebuit să le suporte populaţia au adus la putere în 2001 o formaţiune care şi-a câştigat popularitate prin utilizarea prosperităţii sovietice, de la care se revendica, pe post de momeală pentru cetăţenii deziluzionaţi de perioada tranziţiei.

Abordarea guvernamentală din 2001-2009, pe durata guvernării PCRM, a inclus intervenţii active din partea statului în raporturile de schimb, astfel statul „devine participant cu drepturi depline pe piaţă şi în relaţiile de piaţă şi conferă orientare socială pentru reformele ce au loc”.[90] Astfel, putem observa că deşi schimbarea formei predominante de proprietate înspre proprietatea privată s-a realizat, în agricultură încă nu există o percepţie de stabilitate a pieţei. Statul a reuşit, în linii mari, transformarea instituţională, dar îşi menţine un grad ridicat de intervenţie pe piaţă. În plus, Republica Moldova nu a obţinut încă statutul de economie funcţională de piaţă. Chiar dacă începând cu 2003 volumul investiţiilor străine începe să crească, el rămâne încă extrem de mic în comparaţie cu alte state din regiunea ex-sovietică. În 2006 Republica Moldova se plasa pe unul dintre ultimele locuri între fostele republici sovietice la investiţiile străine pe cap de locuitor.[91] Cu mai puţin de 100 dolari pe cap de locuitor în 2006 faţă de peste 3000 în Letonia şi Lituania şi peste 9000 în Estonia, Moldova a reuşit să depăşească la acest capitol doar Belarusul, Kyrgyzstanul, Tadjikistanul şi Uzbekistanul. Majoritatea investiţiilor atrase de fostul spaţiu sovietic, actual CSI[92], merg în Rusia, Ucraina şi Kazahstan, datorită resurselor naturale pe care le au aceste ţări. În acest context, observăm aceeaşi evoluţie a gradului de dezvoltare, măsurat prin mărimea investiţiilor străine directe, a spaţiului ex-sovietic ca şi acum douăzeci de ani, în momentul declanşării tranziţiei Moldovei. Aceasta era, în 1989, cea mai subdezvoltată republică din partea europeană a URSS, depăşind doar unele republici din Asia Centrală, cum ar fi Kyrgyzstanul. Astăzi, se menţine aceeaşi situaţie cu o singură excepţie: reculul Belarusului ca urmare a regimului autoritar local. Din acest punct de vedere, Republica Moldova nu a făcut paşi înainte, este departe de statutul de economie funcţională de piaţă, şi, deci, una dintre condiţiile finalizării tranziţiei nu s-a realizat.

În 2009, pe fondul crizei financiare, investiţiile străine au scăzut la 70 milioane de dolari, de zece ori mai puţin decât în anul 2008, care a fost anul-record pentru investiţiile străine în economia Moldovei. În primul trimestru al lui 2010, volumul investiţiilor străine scăzuse cu 20% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.[93]

2.3. Deriva geostrategică a Republicii Moldova şi perspectivele de integrare europeană

Observaţiile făcute în punctele anterioare ale lucrării cu privire la deficitul de modernizare pe care Basarabia/Republica Sovietică Socialistă Moldovenească/Republica Moldova l-a resimţit pe tot parcursul ultimelor două secole, combinate cu caracteristicile etno-naţionale ale societăţii, influenţate direct de politicile de colonizare ţaristă şi sovietică şi de politica naţională sovietică, descriu un teritoriu de frontieră, un borderland care, în virtutea deţinerii statutului de republică sovietică a trecut prin etapa construirii atributelor pseudo-statalităţii de tip sovietic. După declararea independenţei, un borderland a devenit un stat. Acest stat s-a cofruntat, chiar din ziua independenţei, cu subminarea integrităţii sale teritoriale prin secesionismul unei părţi din teritoriu distincte cultural printr-un grad mai mare al rusificării şi sovietizării – Transnistria. Eforturile conducerii de la Chişinău de a readuce în cadrul Republicii Moldova acest teritoriu au fost utilizate drept pretext pentru a adopta două decizii foarte importante: semnarea de către preşedintele Mircea Snegur a tratatului de la Alma-Ata, care a creat Comunitatea Statelor Independente ca structură regională de cooperare şi securitate a fostelor republici sovietice, şi proclamarea în Constituţia adoptată în iulie 1994 a statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova.

Aderarea Republicii Moldova la CSI nu s-a făcut fără conflicte în interiorul clasei politice, deoarece a fost văzută de către mulţi dintre politicieni, mai ales de către cei din FPM, ca o trădare a obiectivului major stabilit de ei: unificarea cu România. Astfel, chiar şi în 1993, când cele două grupări majore din front divorţaseră deja, ele au fost suficient de abile în a atrage o parte din deputaţii taberei agrariene de partea lor, în tentativa reuşită de a respinge ratificarea aderării republicii la CSI. Cu toate acestea, după ce agrarienii şi forţele socialiste pro-ruse din fosta „Edinstvo” au câştigat detaşat alegerile parlamentare din 27 februarie 1994, ratificarea integrării RM în CSI s-a făcut fără probleme. Iniţial, s-a avut în vedere integrarea în structurile de cooperare economică, nu şi în cele de cooperare militară, dar pe parcurs, situaţia a impus Republica Moldova să semneze şi tratate de cooperare cu caracter militar, acorduri care ar fi fost de natură să rezolve problema secesionismului transnistrean. Astfel, la 19.01.1996 la Moscova se semnează „Decizia privind Concepţia şi reglementarea conflictelor pe teritoriul statelor-membre ale CSI”.[94] Faptul că parlamentul din 1993, în care reprezentanţii Frontului Popular încă deţineau o anumită pondere, s-a opus deciziei preşedintelui de a integra ţara în CSI, iar cel din 1994, în care forţele agrariene şi socialiste deţineau majoritatea, a ratificat această aderare, denotă lipsa de consens a elitei politice moldoveneşti în chestiunea orientării strategice a Republicii Moldova. În general, forţele care au apărat întotdeauna, după 1994, apartenenţa Republicii Moldova la CSI (agrarienii,  MpMDP, comuniştii) nu s-au opus niciodată aderării ţării la Uniunea Europeană, pentru că aceasta era asociată cu bunăstarea pe care Moldova nu o avea, dar la care tindea prin intermediul transformărilor şi reformelor. În acelaşi timp, atitudinea faţă de NATO a fost întotdeauna una ostilă sau rezervată, dintre forţele politice importante doar PPCD declarând că susţine opţiunea integrării în Alianţă. Majoritatea politicienilor moldoveni din perioada de independenţă a ţării au susţinut opţiunea integrării simultane în CSI şi UE, şi chiar a aprofundării integrării în CSI în acelaşi timp cu integrarea în UE în ceea ce unii au numit în mod umoristic „teza viţelului care suge la două vaci”. Petru Lucinschi declara în decembrie 1997: „Noi sîntem educaţi în condiţii alb-negru. Ori – ori. Sau de această parte a baricadei sau de alta. Dar Moldova va fi în cadrul CSI. Va fi şi în Uniunea Europeană. Cu timpul, desigur”.[95] Această viziune a continuat şi în timpul preşedinţiei lui Voronin, chiar dacă iniţial comuniştii vizau chiar aderarea la Uniunea Rusia-Belarus. În chestiunea orientării strategice a Republicii Moldova, viziunea „simultaneităţii” şi a distanţării de NATO este, într-un fel, legitimată de opinia cetăţenilor ţării, care, de exemplu, în noiembrie 2009 considerau în proporţie de 58,5% că păstrarea neutralităţii este cea mai bună soluţie pentru securitatea ţării, în timp ce aderarea la NATO era considerată o soluţie de doar 16.3%. În acelaşi timp, 22% dintre cetăţeni ar vota „pentru” la un eventual referendum de aderare la NATO, iar 40,4% ar vota contra, în timp ce numărul indecişilor este de 25,6%. Aproximativ 50,1% consideră că principalul partener strategic al Republicii Moldova ar trebui să fie Rusia, în timp ce 25% consideră că acesta ar trebui să fie Uniunea Europeană, şi 8% consideră că ar trebui să fie România. În acelaşi timp, 62,9% din respondenţi ar vota pentru o eventuală aderare a Moldovei la UE în cadrul unui referendum.[96] Aceste date contradictorii relevă deriva pe care statutul de populaţie de frontieră, dar şi perpetuarea influenţei ruse asupra spaţiului informaţional din Moldova şi deci a percepţiei asupra NATO formată în Rusia, o imprimă direcţiei statului. Preşedintele Voronin a fost cunoscut pentru afirmaţia sa că „Republica Moldova va fi acolo unde-i vor fi interesele”, astfel încercând el să legitimeze deriva externă a ţării.

Formal, relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană au demarat în 1994 prin semnarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1998.  „APC s-a dovedit a fi în practică o formă juridică fără substanţa şi motivaţia necesare pentru realizarea obiectivelor propuse.”[97] Acordul de Parteneriat şi Cooperare a reprezentat un aranjament încheiat între Moldova şi UE în numele afirmării valorilor democratice. Republica Moldova se angaja să întreprindă măsuri de creştere a compatibilităţii graduale a legislaţiei sale cu legislaţia UE. Conţinutul APC a fost inspirat din acordurile de asociere semnate în anii 90 de UE cu ţările Europei Centrale şi de Est, iar prevederile acestuia se înscriau în criteriile de aderare la UE enunţate de Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993. Spre deosebire de acordurile de asociere cu ţările ECE, APC nu a urmărit pregătirea Moldovei pentru aderarea la UE, ci doar apropierea graduală de o mai mare arie de cooperare. Moldova a fost circumscrisă de către UE spaţiului ex-sovietic, pentru care încă nu exista o strategie integraţionistă. În consecinţă, în 1998-2006, relaţiile dintre UE şi Moldova nu au avansat prea mult, cooperarea economică fiind modestă, dialogului politic în privinţa problemelor majore pentru Republica Moldova i s-a acordat o atenţie superficială. Schimburile comerciale ale Moldovei cu UE au fost de aproximativ o treime din total până la aderarea României, şi au atins peste 50% doar după 1 ianuarie 2007.  În plus, „APC nu a oferit Moldovei stimu­lentele politice, economice şi financiare necesare pentru a o determina să angajeze resur­sele instituţionale şi financiare necesare pentru implementarea sa eficientă. Totodată, nici UE, care era preocupată de extinderea sa în Europa Centrală şi de Est, nu a dat do­vadă de voinţă politică şi interes pentru o mai activă implicare în implementarea APC.”[98]

La sfârşitul anilor 90 diplomaţia moldo­veană şi-a propus afirmarea Moldovei ca parte componentă a Europei de Sud-Est, dorind să evadeze, astfel, din categoria statelor ex-sovietice.

Integrarea europeană a statelor din ECE a determinat o atenţie mult mai mare a UE faţă de spaţiul estic post-sovietic. În acest context, se aprobă la nivelul UE Politica Europeană de Vecinătate. În februarie 2005, Republica Moldova semnează Planul de Acţiuni Moldova-Uniunea Europeană (PAUEM) în cadrul Politicii Europene de Vecinătate, cadrul juridic pentru relaţiile dintre UE şi R.Moldova rămânând până astăzi Acordul de Parteneriat şi Cooperare.

După 2005, autorităţile Republicii Moldova au declarat integrarea europeană drept obiectiv strategic al ţării. Consensul formal cu privire la direcţia vestică a integrării exista atât printre partidele parlamentare ale puterii şi opoziţiei, cât şi printre cele extraparlamentare şi societatea civilă. În acelaşi timp, s-au înregistrat restanţe în domenii precum asigurarea unui mediu atractiv de afaceri, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, eficientizarea sistemului judecătoresc, combaterea corupţiei, implementarea legilor aprobate. Toate aceste restanţe trebuie, în conformitate cu PAUEM, să fie depăşite. Recomandările Comisiei Europene nu poartă, totuşi, caracter obligatoriu şi de aceea respectarea lor depinde de interesele guvernării de la Chişinău. Asistenţa financiară şi tehnică acordată de către UE Republicii Moldova s-a înscris în cadrul Instrumentului Politicii Europene de Vecinătate. Ţara a primit între 2007-2010 aproximativ 250 de milioane de euro alocaţi pentru sprijinirea democraţiei şi bunei guvernări, reformei regulatorii şi dezvoltării capacităţilor administrative, combaterii sărăciei şi dezvoltării economice sustenabile. În scopul implementării PAUEM, Parlamentul a adoptat sau modificat peste 200 de legi. Printre acestea: schimbarea legii privind declaraţiile de avere şi venit, schimbarea statutului judecătorilor, elaborarea unui cod de etică pentru judecători, legea privind transparenţa decizională în sectorul public, legea privind protecţia martorilor, codul etic al funcţionarilor publici.[99] Rămâne de văzut dacă deficitul de implementare pe care l-am menţionat anterior va fi depăşit printr-o mai mare voinţă politică de efectuare a schimbărilor. În decembrie 2006, de exemplu, Raportul Comisiei Europene cu privire la implementarea PAUEM a scos în evidenţă implementarea defectuoasă a legilor, imixtiunea autori­tăţilor în mediul de afaceri, ineficienţa sistemului judecătoresc, combaterea anemică a corupţiei, carenţe în domeniul respectării drepturilor omului şi proasta respectare a libertăţii mass-media. [100]

La 12 ianuarie 2010 noua putere de la Chişinău, Alianţa pentru Integrare Europeană, a început negocierile cu Comisia Europeană pentru semnarea unui tratat de asociere, care să înlocuiască vechiul Acord de Parteneriat şi Cooperare. Şeful direcţiei Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală a Comisiei Europene, Gunnar Wiegand menţionase că  mandatul pentru negocierile cu Republica Moldova a fost adoptat de UE încă în iunie 2009, dar atunci au existat îngrijorări semnificative în ceeea ce priveşte standardele democratice şi respectarea drepturilor omului, motiv pentru ca negocierile nu au putut fi începute atunci. De asemenea, au existat îngrijorări în ceea ce priveşte regimul de vize impus  cetăţenilor României la 9 aprilie 2009, ca urmare a acuzaţiilor autorităţilor moldovene de implicare în ceea ce ele au numit „tentativă de lovitură de stat”. Înlăturarea de către noua guvernare a vizelor pentru români, relansarea relaţiilor de colaborare cu România, a făcut posibilă întrunirea condiţiilor politice pentru începerea negocierii. Acordul are trei subiecte de bază: – problemele politice şi de securitate, un acord de liber schimb. Şi ca obiectiv final al negocierilor, liberalizarea regimului de vize cu UE. Astfel, dacă negocierile vor decurge după cum s-a planificat, cetăţenii Republicii Moldova nu vor mai avea, în 2012, nevoie de vize pentru a merge în Uniunea Europeană. România, după cum am menţionat în introducere, a obţinut excluderea regimului de vize în 2002, deci ar fi o diferenţă de zece ani între cele două state.

Anii de independenţă ai Republicii Moldova au adus şi anumite forme de cooperare cu NATO, chiar dacă actualmente nu există în Republica Moldova consens politic nici măcar la nivelul coaliţiei celor patru partide de guvernare în privinţa aderării Republicii Moldova la NATO. Astfel, doar Partidul Liberal are fixat în statutul său obiectivul „integrării în structurile euroatlantice”, celelalte trei partide, PLDM, AMN şi PD stabilind drept obiectiv doar colaborarea cu alianţa nord-atlantică. Aceeaşi poziţie, „colaborare, nu integrare” a fost asumată şi de PCRM pe parcursul aflării sale la putere. Există partide extraparlamentare şi instituţii ale societăţii civile care recomandă aderarea Republicii Moldova.

Aşadar, integrarea euroatlantică nu reprezintă un obiectiv al majorităţii clasei politice din Republica Moldova, ceea ce face ca una dintre dimensiunile geostrategice ale modelului tranziţiei spre democraţie al ţărilor din fostul lagăr socialist să fie neglijată. Perspectiva aderării la Uniunea Europeană încă nu a fost oferită, procesele de transformări şi reforme fiind în plină desfăşurare. Odată cu stabilirea, după schimbarea puterii, din august 2009, a unei relaţii de colaborare strânsă între Chişinău şi Bruxelles şi Chişinău şi Bucureşti, Republica Moldova a beneficiat de asistenţa reprezentanţilor României în structurile europene, care au făcut un lobby intens pentru obiectivul apropierii Republicii Moldova de UE şi a unei aderări ulterioară.

Problema majoră a Republicii Moldova este conflictul transnistrean şi prezenţa trupelor ruse pe teritoriul ţării. Atât prezenţa trupelor ruse, cât şi păstrarea influenţei de soft power a Rusiei în Republica Moldova, prin intermediul presei şi a folosirii organizaţiilor minorităţii ruse pentru a pune presiuni pe eforturile guvernului Moldovei de a ieşi din cadrul „spaţiului ex-sovietic”, constituie factori de păstrare a Republicii Moldova într-o zonă gri, intermediară, dar mai apropiată de spaţiul estic în care Rusia îşi exercită influenţa.

         Concluzii.

Tranziţia post-comunistă a Republicii Moldova a avut ca scop crearea unor instituţii democratice ale statului, a unei democraţii pluraliste şi a unei economii de piaţă funcţionale. Ca urmare a reformelor întreprinse cu asistenţa instituţiilor internaţionale, s-a reuşit crearea atributelor statului democratic şi a reprezentării cetăţenilor. Cu toate acestea, transformările sistemice, mai profunde, au întârziat să producă efectele dorite. Domeniile justiţiei, afacerilor interne şi libertăţii presei s-au caracterizat prin defectuozitate şi nu s-au înscris prevederilor Constituţiei în multiple cazuri, cele mai recente fiind violenţele post-electorale din aprilie 2009. Aşadar, tranziţia a produs instituţii şi norme noi, însă implementarea acestor norme pentru asigurarea funcţionalităţii instituţiilor respective în conformitate cu noile reglementări a fost foarte defectuoasă, fapt demonstrat de decalajul atestat de către experţii internaţionali între adoptarea legilor şi aplicarea acestora.

În domeniul economiei, s-au reuşit performanţe în politica bugetar-fiscală şi monetară, Republica Moldova păstrându-şi pe toată durata tranziţiei o monedă stabilă. De la o economie integrată în cea a Uniunii Sovietice, s-a reuşit crearea, cu asistenţa FMI şi BM, a cadrului instituţional caracteristic unei economii naţionale. Declinul economic accentuat a fost urmat de o relansare după 1999, consecinţă a mai mulţi factori, pe de o parte fiind vorba despre investiţiile străine intrate în economia moldovenească în timpul guvernării pro-occidentale a ADR, iar pe de altă parte, de creşterea consumului intern ca urmare a creşterii masive a remitenţelor din partea moldovenilor care îşi găsiseră un loc de muncă şi stimularea activităţii comerciale, fapt care a dus la sporirea veniturilor statului şi la investiţii. Totuşi, creşterea mult mai rapidă a importurilor în comparaţie cu exporturile a demonstrat că mare parte din creşterea economică şi creşterea nivelului de trai este spontană şi situaţia s-ar putea schimba în rău foarte rapid, ceea ce s-a şi întâmplat atunci când remitenţele au început să scadă ca urmare a crizei financiare mondiale. Republica Moldova este dependentă într-un grad mult mai mare decât orice alt stat din regiune de evoluţiile economice din exteriorul său.

În cazul Republicii Moldova se atestă un deficit de modernizare, vechi de două secole şi responsabil pentru subdezvoltarea acestui spaţiu şi a societăţii. Falia dintre absenţa tradiţiei statale şi ambiţia elitei politice de a făuri un stat independent şi suveran s-a concretizat în acţiuni contradictorii şi inconsecvente, care nu au produs prosperitate, ci pauperizare. Clasa politică moldovenească din perioada de tranziţie a fost compusă, în majoritate, din foşti membri ai nomenclaturii sovietice, care au utilizat necesitatea de edificare a statalităţii independente, chestiunea identitară şi secesiunea transnistreană pentru a-şi legitima acţiunile de politică internă şi externă şi pentru a-şi motiva indecizia în legătură cu integrarea unui popor cu legături culturale şi istorice europene în structurile euroatlantice. Pendularea între integrarea în spaţiul estic CSI şi spaţiul vestic al UE a fost un subterfugiu pentru evitarea constrângerilor din partea structurilor europene de a implementa reformele necesare, de a renunţa la controlarea în nume şi scop personal a instituţiilor statului. Declararea drept prioritară, în 2005, a integrării europene a fost urmată de adoptarea legilor care nu au fost implementate, de menţinerea unei justiţii şi a unor structuri de ordine care încălcau frecvent drepturile constituţionale şi chiar drepturile omului. După încălcările flagrante din aprilie 2009, violenţele comise de poliţie la indicaţia probată a factorilor de decizie, în primul rând a preşedintelui Vladimir Voronin, a devenit clar că Republica Moldova a bătut pasul pe loc în domenii fundamentale ale tranziţiei – justiţie, legalitate, stat de drept.

Apropierea de Uniunea Europeană este benefică pentru că atenuează contradicţiile etno-identitare latente în societatea moldovenească. Astfel, identitatea europeană ar putea veni ca un panaceu pentru naţionalismele opuse (români/ruşi, români/găgăuzi) şi care sunt exploatate de diferite părţi ale clasei politice, dar şi pentru contradicţia identitară din sânul etniei majoritare, consecinţa rămânerii „în afara istoriei” a basarabenilor. Integrarea europeană trebuie să constituie, pentru Republica Moldova, un proiect asumat în mod real la nivelul elitei politice, care să stimuleze edificarea unui stat cu adevărat democratic, bazat pe domnia legii, stat care să-şi poată asigura dezvoltarea în cadrul spaţiului politic şi economic european comun.

Dacă la nivelul clasei politice se vor face eforturi reale de a conlucra în mod real cu structurile europene în scopul obţinerii unei perspective clare de aderare şi a armonizării cadrului legislativ propriu cu cel al Uniunii Europene, Republica Moldova ar putea fi nevoită să iasă din CSI. În condiţiile în care Rusia a folosit întotdeauna această structură ca pe un instrument al asigurării influenţei sale geopolitice, ţara s-ar putea confrunta cu noi tensiuni în Transnistria, menite să determine conducătorii de la Chişinău să abandoneze proiectul integrării europene. În noiembrie 2003 preşedintele Voronin a fost la un pas de a accepta un plan rusesc de reglementare a conflictului trasnistrean care prevedea federalizarea ţării şi instituirea unui mecanism de conducere care ar fi oferit un grad prea mare de control Transnstriei, făcând astfel imposibilă în viitor integrarea europeană. Doar intervenţia activă a societăţii civile şi a comunităţii internaţionale l-a făcut pe acesta să renunţe.

Astfel, componenta geostrategică se prezintă drept cea mai importantă pentru Republica Moldova, în demersul ei de tranziţie. Chestiunea orientării ţării, împreună cu dezbaterile etno-identitare întotdeauna  complementare acesteia, a constituit o sursă de disensiuni şi conflicte în societate. Achiziţionarea prosperităţii europene a făcut ca majoritatea cetăţenilor să-şi dorească acum integrarea europeană, iar politicienii „le împărtăşesc” ca prin minune opiniile. Ultimele progrese făcute în negocierea tratatului de asociere şi continuarea trendului ascendent al relaţiilor bilaterale în următorii ani va face, probabil, Comisia Europeană să ofere o perspectivă de integrare Moldovei şi să înceapă negocierile corespunzătoare.

Problema dezvoltării Moldovei se prezintă acum ca o problemă a voinţei politice la nivelul conducerii statului. Două sunt condiţiile pentru ieşirea din starea de subdezvoltare: asigurarea statului de drept cu tot ce presupune acesta (în primul rând, domnia legii şi imparţialitatea curţii de judecată) şi orientarea clară către obiectivul integrării europene şi euroatlantice.

Bibliografie:

1. Vladimir Pasti, „Noul capitalism românesc”. Editura Polirom, Iaşi, 2006

2. Lazăr Vlăsceanu, Politică şi dezvoltare. România, încotro? Editura Trei, Bucureşti 2001

3. Vladimir Pasti, „Capitalismul de tranziţie”.

4. Jean Grugel, „Democratization. A critical introduction”. Palgrave, Hong Kong, 2002

5. Larry Diamond, Marc F. Plattner, Yun-han Chu, Hung-mao Tien, “Cum se consolidează democraţia”, editura Polirom, Iaşi, 2004

6. Dankwart A. Rustow, „Transitions to democracy: toward a dynamic model”.

Comparative Politics, Vol. 2, No. 3 (Apr., 1970), pp. 337-363, accesat pe http://www.jstor.org/stable/421307 în data de 5 iunie 2010

7. Ionel Nicu Sava, „Zece ani de tranziţie în Europa de est (1990-2000)”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000

8. Diana-Andreia Hristache. Teorii ale economiilor în tranziţie. Teză de doctorat., ASE, Bucureşti 1998

9.  Gheorghe E. Cojocaru: „Tratatul de Uniune Sovietică”. Ed. Civitas, Chişinău, 2005.

10. Jean Nouzille: „Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene”. Ed. „Prut Internaţional”, Chişinău, 2005.

11. Dimitrie Cantemir, „Descrierea Moldovei”, Chişinău, ed. Litera, 1998

12. Iulian Fruntaşu, „O istorie etno-politică a Basarabiei, 1812-2002” ed. Cartier, Chişinău, 2002

13. Onisifor Ghibu: Dela Basarabia rusească la Basarabia românească: analiza unui proces istoric însoţită de 186 documente. Vol. 1, Cluj 1926

14. Marian Enache, Dorin Cimpoieşu. „Misiune diplomatică în Republica Moldova. 1993-1997.” ed. Polirom, Iaşi, 2000

15. Iulian Chifu. Republica Moldova: Alunecarea antidemocratică a guvernării gălăgioase. Raport de ţară, 2003. Politeia-SNSPA.

16. Recensământul general al Populaţiei României din 29 decemvrie 1930. Vol. III: ştiinţa de carte. Tipărit la Monitorul oficial, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938

17. Charles King. „The Ambivalence of authenticity, or How the Moldavian Language Was Made”.  Slavic Review, Vol. 58, No. 1 (Spring,1999), p.129, link:  http://www.jstor.org/stable/2672992, accesat pe 30.04.2010

18. Charles King. „Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală”. Editura Arc, Chişinău, 2005

19. Charles King, „Moldovan identity and the Politics of Pan-Romanianism”, Slavic Review, vol. 53, no.2 (Summer, 1994)

20. William Crowther, „The politics of Ethno-National Mobilization: Nationalism and Reform in Soviet Moldavia.” Russian Review, vol. 50, no. 2, (apr. 1991)

21. Ioan Scurtu, Ion Şişcanu, Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel Constantin Soare. „Istoria Românilor. Epoca contemporană”. Manual pentru clasa a XII-a. Chişinău, editura Civitas, 2007

22.  Petre Cazacu. Moldova dintre Prut şi Nistru. Chişinău, ed. Ştiinţa 1992

23. Anton Moraru. Istoria Românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993). Chişinău, ed. „Aiva”, 1995.

24. Dinu Poştarencu. O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812-1940)

25. Dan Dungaciu. „Moldova ante portas”. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005.

26. Mihail Bruhis. „Republica Moldova. De la destrămarea imperiului sovietic la restaurarea imperiului rus”. Editura Semne, Bucureşti 1997.

27. Ion Constantin. „Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov”. Editura „Fiat Lux”, Bucureşti 1994.

28. Sergiu Panainte, Ioana Avădani, Ştefan Cândea, Marian Chiriac, Cristian Ghinea, „Moldova. La răscruce”. Fundaţia Soros România, Bucureşti 2009

29. Petru Veveriţă, Ghenadie Ciobanu, Lucia Pădure. Parlamentul Republicii Moldova. Centrul pentru analiză bugetară şi financiară. Studii şi analize financiar-Bugetare. Chişinău, 1999.

30. Asociaţia de Politică Externă. Igor Şarov, Igor Ojog, „Evoluţia politicii externe a Republicii Moldova (1998-2008). Ed. Cartdidact, Chişinău, 2009.

31. Zvi Lerman and Dragoş Cimpoieş.  Land Consolidation as a Factor for Rural Development in Moldova. Europe-Asia Studies, Vol. 58, No. 3 (May, 2006), pp. 439-455, http://www.jstor.org/stable/20451206 Accesat pe 23.05.2010

32. Stephen Henighan. „Provincia pierdută. Aventuri într-o familie moldovenească”. Editura Arc, Chişinău, 2005

33. Centrul pentru Investigaţii Strategice şi Reforme. http://www.cisr-md.org/reports/cont-nattranz.html

34. Centrul pentru Investigaţii Strategice şi Reforme. http://www.cisr-md.org/reports/cont-srv8.html

35. Centrul pentru Investigaţii Strategice şi Reforme. http://www.cisr-md.org/pdf/Moldova-s%20Economic%20Transition.pdf

36. Raportul Naţional al Dezvoltării Umane. Republica Moldova 1999.

Tranziţia şi dezvoltarea umană. PNUD Moldova.  http://www.undp.md/publications/doc/1999_romanian_all.pdf, accesat la 10 iunie 2010

Jihadul mic însemna lupta purtată în iureşul cailor şi spadelor, de către spadasini şi asasini (mercenari arabi din evul mediu).

Jihadul Mare însemna atunci şi înseamnă şi azi, pentru orice musulman, viaţa personală. Cea în care te poţi ruga numai cu faţa spre Mecca. Cea în care trebuie să te rogi de cinci ori pe zi. Cea în care trebuie să faci, dacă te consideri demn de tine, măcar o călătorie spre piatra sfântă Kaaba, din Mecca, iar dacă nu poţi, trebuie să faci în aşa fel încât cineva din familia ta să săvârşească această călătorie, ducând acolo şi rugăciunile tale. Cea în care mori spunând: “Nu există un alt Dumnezeu decât Allah, şi Mahomed este profetul său”.

Să ne întoarcem din lupta mare în lupta-şi-mai-mare înseamnă pentru noi, moldoveni, români, Creştini, că Starea Excepţională s-a încheiat.

Ieri, Dumnezeu şi-a întors faţa spre Moldova. Ciuma roşie a fost învinsă.

Chişinăul este astăzi un oraş liber să-şi construiască prezentul şi viitorul după cum au decis cetăţenii săi, ieri, 19 iunie, anul 2011 de la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos.

Cu credinţă şi dreptate, neamul românesc a izbândit şi de această dată.

Acum, fiecare dintre noi trebuie să aibă grijă de propria-i viaţă.

Mă voi duce zilele viitoare la Tâncăbeşti, să pun o floare la locul în care, în 1938, a căzut Corneliu Zelea Codreanu, din ordinul personal al lui Carol al II-lea.

Corneliu Zelea Codreanu era moldovean, din Huşi. În 1919, în pădurea Dobrina de lângă acest oraş, lua fiinţă ceea ce azi se numeşte “Mişcarea Legionară” şi este cea mai controversată mişcare politică din istoria României.

Voi merge acolo pentru că eroii nu mor. Ei trăiesc veşnic, iar prezenţa şi-o fac simţită, chiar şi din mormânt, atunci când naţiunea are iar nevoie de ei.

Victorie, dragi prieteni!

P.S. Mai vine cineva la Tâncăbeşti?

Acea bătălie, cea mai importantă din războiul transnistrean, a fost pierdută de Republica Moldova.

În urma ei, cel mai important oraş situat pe malul drept al fluviului Nistru, port fluvial, important centru industrial şi nod strategic de transporturi spre exteriorul Republicii Moldova, a rămas sub controlul acelor cetăţeni ai Federaţiei Ruse care au ocupat în mod ilegitim o parte din teritoriul naţional.

Din cetatea moldovenească Tighina s-a tras în moldoveni neînarmaţi, toate satele din împrejurimi rămânând îndoliate până astăzi.

Ulterior, Moscova a cerut înlocuirea prim-ministrului Republicii Moldova, ca să poată negocia un armistiţiu înjositor cu omul ei, Andrei Sangheli. Conducerea de atunci a statului s-a conformat.

Ca mai apoi, guvernul Sangheli, cel mai longeviv din anii 1990, să distrugă la propriu baza economică, atât industrială cât şi agroalimentară, a Republicii Moldova.

Andrei Sangheli era fostul secretar de partid din raionul Donduşeni, care-a căpătat, din cauza lui, titlul deloc onorant de cel mai prost administrat raion din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Partidul condus de către Sangheli, o replică a vechiului PC al RSSM, numit în mod păşunist Partidul Democrat Agrar din Moldova, s-a spart ca un balon de săpun în 1996-1997.

Răul făcut societăţii de către PDAM s-a perpetuat, însă, din legislatură în legislatură, din guvern în guvern, până în zilele noastre.

Acest rău înseamnă: crimă organizată protejată de înalţi demnitari publici, grupuri de interese deloc fidele legislaţiei în vigoare, corupţie în administraţia publică şi toate serviciile publice (de stat), dictatură ideologică moldovenistă, îngrădirea libertăţii de exprimare şi de asociere, manipulare prin intermediul mijloacelor de informare în masă, absenţa unui cadru legislativ şi instituţional adecvat pentru dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.

Duminică, 19 iunie 2011, voi vota împotriva acestui rău, reprezentat astăzi de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova.

Dragi prieteni, vă rog să faceţi acelaşi lucru, pentru că avem nevoie de linişte în societate, linişte ca să putem depăşi răul care a prins rădăcini adânci în primii ani ai deceniului trecut.

Alegerile de duminică reprezintă şansa generaţiei noastre de a nu se lăsa călcată în picioare. De a nu mai da din mână a pagubă, ci de a da din ştampilă.

Şi de a câştiga.

Toţi la alegeri, pentru Chişinăul liber!

Votaţi Dorin Chirtoacă!